Duminica a 31-a după Rusalii

By | 27/01/2019

Evanghelia din această duminică ne arată, pe de o parte,  iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos și, pe de altă parte, credința puternică a orbului care I-a cerut Domnului Iisus să-l vindece. Ne impresionează strigătul cerșetorului:  „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă”. Sunt multe răspunsurile în fața strigătelor orbilor (a multor bolnavi care depind de ceilalți) de astăzi, pericopa are actualitate ei. A trece mai departe și unii déjà chiar nu ascultă. Nu ascultăm. A trece este ecoul indiferenței, al trecerii pe lângă probleme și a rămâne la starea ca acestea să nu ne atingă. Nu este problema mea. Nu-i ascultăm, nu-i recunoaștem pe orbii de astăzi, pe bolnavii care depind de un „tu”. Surzenie. Este tentația de a considera naturală durerea, de a ne obișnui cu nedreptatea, cu constatarea că există. A trece fără a asculta durerea oamenilor noștri, fără a ne înrădăcina în viața lor, în probleme lor reale, este ca și cum ascultăm  Evanghelia fără a lăsa ca învățăturile ei să dobândească rădăcini în noi și să fie rodnice, vii. Dar o plantă, o istorie fără rădăcini, este o viață aridă.

O altă atitudine în față bolnavilor care depind de celălalt, de un „tu”, este aceea de cere tăcere, a spune „nu deranjați”, „nu tulburați”. Suntem într-o teologie și spiritualitate de elevație profundă, dar spunem : „nu vorbiți”, „nu deranjați”, „nu tulburați”! Spre deosebire de atitudinea precedentă, acesta ascultă, recunoaște, intră în contact cu strigătul celuilalt. Știm că există aceste realități, dar reacționează într-un mod foarte simplu, vociferând…. Este atitudinea celor care, în fața celorlalți, încontinuu îi ceartă, bombănesc, îi spun să tacă. Dă-i o mângâiere, te rog, ascultă-l, spune-i că Domnul Iisus îl iubește. „Nu, asta nu se poate face”. „Doamnă, du copilul afară din biserică pentru că plânge și eu predic, sunt teolog, mă deranjează”. Ca și cum plânsul unui copil n-ar fi o predică sublimă! Este drama conștiinței izolate, a acelor „mărturisitori” care cred că viața lui Iisus Hristos este numai pentru cei care se cred potriviți. La bază există un profund dispreț față de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: „Acest orb unde vrea să stea? Să stea aici”. Au făcut din identitate o chestiune de superioritate. Această identitate care este apartenență devine superioară: nu mai sunt păstori, ci șefi de echipă: „Eu am ajuns până aici, tu stai la locul tău”. Ascultă, dar nu aud, văd, dar nu privesc.

(Citit de 28 ori)