Peter Singer și morala tradiției

[Peter Singer și morala tradiției.pdf]

1. Introducere

Peter Singer este un filosof şi etician[2] ale cărui lucrări sunt publicate pe scară largă, fiind nu puţin controversate. Concepţiile sale despre eliberarea animalelor şi etica bio-medicală ocupă o poziţie marcantă atât în literatura filosofică, cât şi în media. Părerile sale asupra infanticidului nu se bucură în media de o notorietate comparabilă cu, de exemplu, poziţia sa în problema eutanasiei voluntare, însă constituie o provocare serioasă lansată moralei „tradiţionale”[3]. Credinţa sa conform căreia nou-născuţii ce prezintă handicapuri nu au dreptul la viaţă şi, în anumite circumstanţe, pot fi omorâţi fără a le provoca dureri, se află în opoziţie cu principiile moralei tradiţionale faţă de copii, consideraţi fiinţe lipsite de putere, care trebuie protejate şi tratate cu respect, indiferent dacă sunt handicapaţi sau nu.

În acest studiu vom aduce în discuţie teoria etică a lui Peter Singer, oprindu-ne asupra părerilor sale despre infanticid. În realizarea acestui fapt, vom analiza contextul teoretic al opiniilor sale despre infanticid şi relaţia dintre teoria sa etică generală şi părerile lui despre infanticid, deoarece concluziile lui Singer referitoare la moralitatea infanticidului sunt o aplicaţie a teoriei sale la acest subiect particular.

În prima secţiune vom scoate în evidenţă pe scurt poziţia sa faţă de infanticid şi argumentele sale în favoarea acestei practici. În a doua secţiune, vom analiza utilitarismul preferinţă şi vom încerca să demonstrăm relaţiile dintre părerile sale asupra eticii infanticidului şi teoria sa etică generală, susţinând că prima este o aplicare a celei de-a doua cu referire la o anume problemă etică. În a treia secţiune vom evidenţia argumentele pe care Singer le invocă în favoarea utilitarismului preferinţă, înainte de a releva câteva probleme esenţiale existente în teoria sa.

Vom căuta să demonstrăm că argumentele în favoarea infanticidului depind de puterea de convingere a teoriei sale; că utilitarismul preferinţă prezintă defecte filosofice inevitabile, care justifică respingerea lui; prin urmare, că părerile lui Singer despre infanticid ar trebui respinse şi ele. Aceasta înseamnă, în schimb, că adepţii opiniei tradiţionale conform căreia copiii – handicapaţi sau nu – trebuie trataţi ca persoane, fără deosebire, şi nu ucişi fără durere, sunt îndreptăţiţi să procedeze în acest fel, în pofida faptului că Singer pretinde contrariul. Nimeni nu poate fi în plus.

2. Singer şi infanticidul

a. Un caz pentru Singer

Vom deschide această discuţie cu un caz, fiindcă prin cazuri reale reuşim să vedem clar implicaţiile teoriilor etice şi faptul că etica se ocupă în mod fundamental de oameni şi de problemele lor şi nu reprezintă doar teologie sau filosofie abstractă. Cazul pe care îl vom folosi este cel utilizat de Peter Singer în discuţia sa despre infanticid; prin acest caz, Singer consideră că infanticidul se justifică în mod evident.

John Pearson s-a născut pe 28 iunie 1980. Suferea de Sindromul Down (Trisomia 21), fără niciun alt handicap. Sindromul Down este provocat de o anomalie a cromozomilor asociată cu anumite anomalii fizice şi intelectuale[4]. Oamenii care se nasc cu această anomalie au de obicei un IQ scăzut, un aspect fizic caracteristic[5], prezintă o frecvenţă ridicată a bolilor de inimă şi un risc mai mare decât cel mediu de a contracta anumite infecţii şi boli. Oricum, în ciuda speranţei de viaţă scăzute şi a „calităţii reduse” a vieţii lor, astfel de oameni nu suferă din cauza condiţiei lor per se. Aflând că are Sindromul Down, părinţii lui John au decis că nu îl vor, aşa că cei însărcinaţi cu grija lui l-au sedat, i-au dat apă „doar la cerere” şi i-au oferit îngrijiri medicale minime. Scopul acestui tratament a fost ca supravieţuirea copilului să fie împiedicată. Acesta a murit trei zile mai târziu (1 iulie 1980)[6].

Singer consideră nu numai că moartea lui John Pearson în condiţiile date a fost justă, ci şi că părinţii ar fi trebuit să aibă opţiunea de a-l omorî fără ascunzişuri şi fără a-i provoca durere, printr-o injecţie letală, de pildă. Alţi părinţi aflaţi în circumstanţe similare ar trebui să aibă acelaşi drept[7]. Singer recunoaşte că ideea lui provoacă oroare în sufletele multor oameni şi că intră în conflict cu multe dintre intuiţiile noastre morale adânc înrădăcinate. Oricum, departe de a abandona concluziile la care ajunge, el crede că ar trebui să respingem asemenea sentimente şi intuiţii ca pe nişte vestigii nefondate ale unei tradiţii morale (creştine) aflate în ruină[8].

b. Cazul lui Singer referitor la infanticid

Ce îl face pe Peter Singer să creadă că într-un asemenea caz infanticidul – uciderea unui bebeluş nou-născut – este justificat din punct de vedere etic? Există două motive esenţiale: un astfel de copil nu este o persoană[9], aşa că uciderea lui[10] nu este o greşeală; consecinţele uciderii acelui copil pot fi mai bune decât consecinţele rămânerii lui în viaţă, aşa că infanticidul este acţiunea permisă şi chiar justă. Vom examina pe rând fiecare dintre aceste motive.

Prima serie de argumente ale lui Singer în favoarea infanticidului afirmă că raţiunile obişnuite împotriva uciderii persoanelor (fără durere) nu se aplică în cazul copiilor. El pretinde că un copil nu are o valoare intrinsecă astfel încât uciderea lui să devină o greşeală, căci noţiunile tradiţionale despre caracterul sacru al vieţii (omului), care justifică caracterul greşit al unei astfel de acţiuni, nu se pot susţine pentru concepţia seculară a lui Singer. El argumentează acest fapt pe două temeiuri: principiul nu poate fi apărat prin recurgere la argumente raţionale, căci într-adevăr asemenea doctrine se prăbuşesc de îndată ce sunt puse sub semnul întrebării[11]; în plus, el duce la consecinţe inacceptabile când este aplicat unor cazuri dificile[12].

Ceea ce face ca uciderea să fie greşită, afirmă el, nu e faptul că entitatea ucisă e o fiinţă omenească, ci faptul că entitatea este o persoană omenească sau de alt fel[13]. Pentru a merita titlul de persoană, o entitate trebuie să fie raţională, conştientă de sine, conştientă de existenţa ei în timp, capabilă de comunicare şi aşa mai departe.[14] Copiii, ca şi fetuşii, nu au astfel de capacităţi şi, prin urmare, nu sunt persoane.[15] Ei nu ar trebui creaţi ca să sufere, căci astfel li s-ar viola menirea, dar ei pot fi ucişi, dacă acest fapt se realizează fără durere. Imposibil de acceptat o asemenea teză. „Practica noastră psihoterapeută arată că trupul se găseşte în strânsă relaţie cu psihicul său prin Duhul lui Dumnezeu. Fiecare om şi fiecare embrion poartă în sine încă din momentul concepţiei chipul lui Hristos. Aşadar, însufleţirea omului are loc din momentul concepţiei şi nu mai târziu în cursul sarcinii”[16]. Prin urmare, „viaţa copilului îi aparţine şi nu avem dreptul de a decide asupra ei. Nu am nicio îndoială că omul îşi începe existenţa din momentul concepţiei, a contopirii spermatozoidului cu ovulul. O dovadă ştiinţifică pentru acest fapt este fecundarea in vitro. Oricare altă definire a începutului vieţii este nefondată”.[17]

Mai mult, în cadrul teoriei etice a lui Singer există două tipuri principale de argumente împotriva uciderii persoanelor, dar nici unul, pretind ele, nu se referă la infanticid. Primul argument este indirect: o politică de ucidere a persoanelor ar produce anxietate între cei vii, care ar fi potenţial ameninţaţi de ea; un copil nu este capabil de a înţelege o asemenea politică, aşadar nu se poate simţi ameninţat de ea[18]. Când „suntem suficient de maturi pentru a înţelege politica, suntem prea bătrâni pentru a mai fi ameninţaţi de ea.”[19] Cel de-al doilea argument este direct: oamenii au preferinţe orientate spre viitorul lor, incluzând dorinţa de a continua să trăiască. Uciderea unei persoane neagă aceste preferinţe, fiind aşadar greşită[20]. Un copil, însă, nu se concepe pe el însuşi în timp, aşa că nu poate avea preferinţe orientate înspre viitor pe care uciderea lui le-ar contrazice[21].

Cea de-a doua serie de argumente ale lui Singer se concentrează pe ideea că urmările uciderii unui nou-născut handicapat pot depăşi în importanţă urmările eventualei lui supravieţuiri. Dat fiind faptul că raţiunile normale ale caracterului greşit al uciderii persoanelor nu se aplică în cazul uciderii copiilor, singurele temeiuri pe care se poate întemeia răspunsul la întrebarea „Ar trebui să trăiască copilul?” vizează natura consecinţelor[22]. În mod normal nu se pune problema ca urmările uciderii unui nou-născut sănătos să le depăşească în importanţă pe cele ale supravieţuirii lui: naşterea sa este de obicei un eveniment fericit pentru părinţi. Calitatea vieţii sale va fi probabil elevată. Dacă părinţii nu îl vor, alţi membri ai comunităţii îl vor vrea. Astfel, uciderea unui bebeluş normal, sănătos, este greşită, din cauza consecinţelor negative ale acţiunii[23]. Aceste argumente nu li se aplică în mod normal copiilor cu handicapuri grave, aşa că uciderea lor poate să nu fie greşită. Dar, din nou, consideraţiile conform cărora e greşit să ucizi un copil normal, dar nu e greşit să ucizi unul handicapat, nu se bazează pe dreptul la viaţă al primului, pe care al doilea nu îl are, ci pe consecinţele acţiunii.[24] „Poziţia Bisericii în condamnarea avorturilor de către Canoanele Bisericii are implicaţii dramatice pentru practica medicală contemporană. Ea duce la o fermă condamnare a screeningului prenatal şi a avortului. Acestea au ajuns să ceară evaluarea copiilor nenăscuţi şi avortul lor în cazul în care se dovedesc a fi malformaţi. Acest lucru încurajează părinţii să nu înfrunte provocarea iubirii şi îngrijirii unui copil cu defecte sau handicapuri severe… În faţa legii, medicii au ajuns responsabili dacă nu oferă părinţilor informaţiile necesare ca aceştia să poată decide dacă doresc să-şi ucidă copilul încă nenăscut… Tradiţia Bisericii nu are nicio simpatie pentru argumente de felul celor ce afirmă că un asemenea copil va fi lezat prin aceea că e lăsat să trăiască cu malformaţie gravă. Întrucât perspectiva e viaţa veşnică, nu doar o suferinţă temporară, copilul i se dă întotdeauna un bine uriaş odată cu viaţa trecătoare, dată fiind posibilitatea experienţei Tainelor Bisericii, în ciuda vătămărilor asociate cu defectul, handicapul sau boala lui”[25]. Nu în această perspectivă se plasează consideraţiile lui Singer. Să vedem deci care sunt aceste consideraţii?

Prima se referă la consecinţele pe care uciderea copilului le va avea asupra părinţilor lui. Singer afirmă: „Pe bună dreptate, părinţii ar putea regreta naşterea efectivă a unui copil handicapat. În această situaţie, efectele pe care moartea lui le-ar avea asupra părinţilor poate fi un argument în favoarea, şi nu împotriva uciderii lui.”[26] Într-adevăr, el admite că „unii părinţi şi-ar putea dori ca până şi copilul care suferă de cel mai grav handicap să trăiască cât de mult posibil, şi atunci această dorinţă ar fi un argument împotriva uciderii copilului”[27]. Oricum, o dorinţă contrară este în favoarea uciderii copilului, căci rămânerea lui în viaţă ameninţă fericirea viitoare a părinţilor şi a familiei lui. În acest caz, ei sunt îndreptăţiţi să omoare copilul fără a-i provoca durere, dată fiind preferinţa lor ca el să nu trăiască şi date fiind consecinţele dăunătoare ale rămânerii lui în viaţă.[28]

Cea de-a doua consideraţie se referă la decizia care serveşte cel mai bine interesele copilului.[29] Pentru pertinenţa argumentului, Singer porneşte de la premiza că părinţii nu vor dori copilul şi că e puţin probabil ca oricine altcineva să îl vrea, astfel încât numai interesele copilului devin relevante pentru caz.[30] El afirmă: „Copiii sunt fiinţe dotate cu simţire, care nu sunt nici raţionale, nici conştiente de sine. Astfel, dacă ne decidem să considerăm copiii în sine, independent de atitudinea părinţilor lor, dat fiind faptul că specia lor nu e relevantă pentru statusul lor moral, principiile care guvernează caracterul greşit al uciderii animalelor non-umane, care sunt simţitoare, fără a fi raţionale sau conştiente de sine trebuie să se aplice şi aici… De aceea, calitatea vieţii pe care o va duce copilul este importantă.”[31]

El argumentează că dacă „viaţa unui copil va fi atât de nenorocită încât să nu merite să fie trăită”, toate formele utilitarismului preferinţă sugerează că „e mai bine pentru copil să fie ajutat să moară fără să mai sufere”.[32] Un astfel de caz ar fi situaţia unui copil grav bolnav de spina bifida[33], care ar necesita multiple operaţii şi un grad proporţional de suferinţă; în cazul lui, chirurgia nu ar vindeca paralizia, incontinenţa şi dizabilitatea intelectuală asociate acestei boli.[34]

Oricum, există şi cazuri izolate, în care versiunea „vieţii totale” şi cea a „vieţii mai presus de toate” sunt divergente, cazuri în care copilul suferă de „handicapuri care fac ca perspectivele sale de viaţă să fie mai puţin promiţătoare decât acelea ale unui copil normal, dar nu atât de întunecate încât viaţa lui să nu merite trăită.”[35] Într-un astfel de caz, în care copilul suferă, de exemplu, de hemofilie, este probabil ca viaţa lui „să conţină mai multă fericire decât necazuri, cele două fiind puse în balanţă”.[36] Conform uneia dintre versiunile utilitarismului preferinţă, cea a „existenţei mai presus de orice”, uciderea copilului este greşită, chiar dacă părinţii nu îşi doresc ca el să trăiască, fiindcă moartea l-ar priva de această înclinare a balanţei înspre fericire.[37] Cealaltă versiune, a „vieţii totale”, consideră potrivită uciderea copilului dacă prin ea se ajunge la următoarea stare de fapt: părinţii au un alt copil, pe care în circumstanţe obişnuite nu l-ar fi avut şi acest copil nu suferă şi el de handicapuri.[38] Acest argument are în centru ideea conform căreia copiii, în calitatea lor de fiinţe simţitoare, dar nu persoane, pot fi înlocuiţi: nu viaţa copilului handicapat este cea care contează, ci calitatea vieţii persoanei care ar rezulta din această decizie.[39] Astfel, decizia vizează refuzarea unei vieţi potenţiale în favoarea alteia: ceea ce justifică decizia este ideea că pierderea unei vieţi este compensată de conceperea alteia, mai bune.[40] Nu este foarte clar care dintre aceste două păreri este adoptată de Singer. El tratează problemele atât din perspectivă „totală”, cât şi din perspectiva „vieţii mai presus de orice”[41]; totuşi, comparându-le, ni se pare că el adoptă teza posibilităţii de înlocuire, cel puţin în ceea ce priveşte infanticidul.[42] Atunci când aceste consideraţii sunt asociate problemelor referitoare la interesele familiei şi ale societăţii, cazul infanticidului atârnă şi mai greu[43].

Multe dintre argumentele specifice ale lui Singer în favoarea infanticidului sunt, în cazul cel mai bun, dubioase[44]. Totuşi, scopul abordării noastre nu este de a analiza puterea de convingere a argumentelor sale specifice, ci de a identifica relaţia dintre ele şi teoria utilitarismului preferinţă. A analiza argumentele specifice fără referire la locul pe care îl ocupă în teorie este o greşeală, căci argumentele lui Singer în favoarea infanticidului reflectă, în totalitatea lor, teoria sa etică generală, de care de altfel şi depind. Astfel, vom lăsa deoparte critica părerilor sale despre infanticid şi ne vom concentra asupra prezentării teoriei lui Singer, utilitarismul preferinţă, indicând modul în care teoria conduce direct la părerile autorului despre infanticid.

3. Teoria lui Singer: Utilitarismul preferinţă

Teoria etică a lui Peter Singer poate fi rezumată simplu: „Orice acţiune satisface mai multe preferinţe, potrivită în funcţie de intensitatea preferinţelor, trebuie pusă în aplicare”.[45] Aceasta poate fi formulată în termenii unui criteriu al acţiunii etice: „O acţiune este corectă dacă satisface la maxim interesele celor care sunt afectaţi de ea.”

Această teorie atrage după sine câteva idei importante: interesele tuturor fiinţelor, interese care sunt demonstrabile şi trebuie luate în considerare, indiferent de specie[46]; niciun interes (sau niciun interes al vreunei părţi afectate) nu trebuie să aibă mai multă greutate decât celelalte – adică un interes nu este mai important decât altul, numai pentru că este interesul meu (principiul universalităţii)[47]; doar entităţile care au interese demonstrabile pot fi luate în considerare în calculul etic, oricare ar fi specia acestor entităţi.[48] Aceste idei trebuie analizate în detaliu, făcându-se referire la concepţiile lui Singer despre infanticid.

Există câteva observaţii de ordin general care trebuie făcute înainte de a demonstra modul în care teoria aceasta duce la concluziile sale asupra infanticidului. În primul rând, teoria lui Singer vizează categoria consecinţelor: valoarea morală a unei acţiuni sau a unei dispoziţii constă în efectele sale istorice şi numai în acestea[49]. Nu există niciun scop şi nicio valoare transcendentă, divină către care să se orienteze acţiunile sau dispoziţiile, sau cărora să li se conformeze.[50] Nu există nimic în vreo acţiune sau dispoziţie care să aibă o valoare morală intrinsecă; într-adevăr, principiile importante – cum ar fi autonomia şi drepturile – sunt reductibile la consecinţe.[51] Acest fapt este evident în părerile sale despre infanticid, în care doar consecinţele sunt relevante pentru calculul moral. Mai exact, este vorba despre o teorie utilitaristă prin faptul că aspiră la sporirea bunurilor non-morale şi la diminuarea relelor non-morale a tuturor celor afectaţi de o decizie anume.[52] Pentru Singer, bunurile non-morale care trebuie căutate sunt interesele sau preferinţele fiinţelor simţitoare[53], iar relele non-morale care trebuie evitate sunt frustrarea corespunzătoare şi zădărnicirea acestor interese sau preferinţe.[54] Subliniem faptul că toate acestea sunt clar ilustrate în cazurile pe care Singer le propune în teoria sa despre infanticid: dacă părinţii unui copil handicapat doresc ca el să trăiască, acesta e un argument împotriva uciderii lui; dacă ei nu doresc ca el să trăiască, acesta este un argument în favoarea uciderii lui.[55] Jocul de-a providenţa!

În al doilea rând, teoria funcţionează la două nivele: unul în care se aplică regulile generale (nu şi absolute) şi altul în care acestea nu se aplică. Pe primul dintre ele Singer îl numeşte, urmându-l pe R.M. Hare, „nivelul intuitiv cotidian”[56]. La acest nivel ar trebui să operăm conformându-ne regulilor morale încetăţenite, considerându-le linii directoare, care, în ansamblu, vor promova la maxim interesele tuturor celor vizaţi. Motivul pentru care ar trebui să procedăm astfel este că în mod normal nu avem timpul, accesul la informaţie, obiectivitatea şi puterea de pătrundere necesare pentru a judeca cu grijă fiecare caz.[57] La modul general, aşadar, ar trebui să urmăm acele legi pe care societatea le-a stabilit fiindcă, în ansamblu, ele „sporesc la maxim interesele” celor vizaţi.[58] Uneori, această situaţie ne-ar putea sugera să schimbăm regulile sau să încălcăm una dintre ele într-o anume împrejurare, dacă suntem convinşi că prin aceasta se va spori la maxim utilitatea.[59] Astfel, utilitarismul preferinţă expus de Singer este o sinteză făcută cu atenţie între utilitarismul bazat pe reguli şi acela bazat pe fapte.[60] Şi acestea sunt ilustrate de părerile sale despre infanticid: multe dintre considerentele lui se situează la nivelul critic; totuşi, el admite utilitatea socială (nivelul intuitiv) de a le „oferi” copiilor dreptul la viaţă de la naştere, sau, poate, timp de o săptămână sau o lună de la naştere.[61]

Aşadar, care sunt implicaţiile acestei teorii şi cum se leagă ea de părerile lui Singer despre infanticid? Vom enunţa din nou criteriul etic al utilitarismului preferinţă în lumina a ceea ce am spus anterior: „O regulă ar trebui adoptată şi o acţiune ar trebui realizată dacă promovează la maxim interesele celor vizaţi de ele”.

Primul punct care trebuie subliniat este că, după părerea lui Singer, toate entităţile vizate care au interese ce trebuie avute în vedere ar trebui să figureze în calculul etic.[62] Aceasta înseamnă că etica limitată – care restrânge concentrarea deciziilor etice la membrii grupului nostru, fie că grupul e o familie, un trib, o naţiune sau o specie – este greşită.[63] Dacă o fiinţă este capabilă de a avea interese, atunci interesele sale ar trebui luate în considerare şi cântărite numai din perspectiva forţei interesului, nu din aceea a apartenenţei fiinţei la un anumit grup sau specie.[64] De aici derivă lăudatele concepţii pe care Singer le are despre eliberarea animalelor şi „specism”. Totuşi, trebuie remarcat că în ceea ce priveşte fiinţele care au interese, doar acele interese vor fi incluse în deciziile etice în cadrul cărora vor beneficia de o importanţă egală. Astfel, interesele unei fiinţe umane normale acoperă o sferă mai mare decât cele ale unui peşte sau ale unui şoarece şi au aşadar o mai mare influenţă în deciziile etice.[65] Astfel, „Numai atunci când comparăm interese similare – dintre care interesul de a evita durerea este exemplul cel mai important – principiul tratării egale a intereselor cere să acordăm aceeaşi greutate intereselor unui om şi celor ale unui şoarece”[66].

Aceasta ne conduce la cel de-al doilea punct esenţial. Numai acele fiinţe care au un interes ce poate fi afectat îşi vor vedea interesele avute în vedere în luarea unei decizii etice. De aici rezultă că orice fiinţă care nu e simţitoare – adică nu e capabilă de a simţi plăcerea sau durerea – e lipsită de orice valoare etică: ea nu are interese care să fie luate în considerare. Stâncile, copacii, micro-organismele şi altele nu au valoare în sine, vorbind în termeni etici, pentru că nu sunt simţitoare. Modul în care o decizie le afectează are valoare etică numai dacă, ulterior, va avea un impact asupra acelor fiinţe care sunt capabile de a simţi plăcerea şi durerea (de exemplu, scăderea suprafeţelor pădurilor tropicale este importantă numai din punctul de vedere al impactului său asupra fiinţelor simţitoare)[67]. Dar, în continuare, numai acele fiinţe simţitoare care sunt persoane – adică sunt capabile de a raţiona şi de a comunica într-un fel, sunt conştiente de sine şi de existenţa lor în timp – pot revendica „dreptul la viaţă”.[68] Fiinţele simţitoare care nu au această conştiinţă au evident interese de a evita suferinţa şi de a trăi plăcerea, dar nu pot avea niciun interes în existenţa lor continuă, pentru că nu sunt conştienţi de ea.[69] Acestea se aplică indiferent de specia entităţii: de aici derivă argumentul său împotriva „dreptului la viaţă” al copiilor. Această idee influenţează cel mai evident opiniile lui Singer despre infanticid. El susţine că copiii umani, deşi sunt în mod clar simţitori – căci pot trăi plăcerea şi durerea – nu sunt persoane, căci nu sunt raţionali, nu au capacitatea de a comunica şi nu au conştiinţa existenţei lor de-a lungul timpului.[70] Astfel, conform teoriei utilitarismului preferinţă, e greşit să faci un copil să sufere, dar nu e greşit să îl ucizi. Într-adevăr, dacă luăm în considerare preferinţele părinţilor copilului de a nu creşte un copil handicapat, ar putea fi permis sau chiar indicat ca acesta să fie ucis.[71]

4. Justificarea teoriei utilitarismului preferinţă

a. Cazul lui Singer în favoarea utilitarismului preferinţă

Unora li se va părea că părerile lui Singer despre infanticid sunt justificate în contextul teoriei sale etice: ele reprezintă o aplicaţie destul de consistentă şi coerentă a concepţiilor subiective despre un domeniu important al eticii practice. Dar de ce am crede versiunea lui Singer în ceea ce priveşte etica? El prezintă o serie de argumente pentru adoptarea utilitarismului preferinţă. Ideea centrală a argumentelor pe care le invocă pentru justificarea opiniilor sale este următoarea: afirmaţiile morale sau cele care sunt „aşa cum trebuie” sunt prescripţii şi nimic mai mult[72]; caracterul universal este inerent logicii unor astfel de afirmaţii[73]. Atunci când acestea se asociază cu afirmaţia că nu există „fapte” la care să se refere sau să se conformeze afirmaţiile morale, înseamnă că ceea ce ne rămâne sunt prescripţiile universale, care atrag la rândul lor sau se identifică în mare măsură cu utilitarismul preferinţă.[74]

Aşadar, ideea că afirmaţiile etice nu sunt obiective este crucială. Dacă există vreo regiune obiectivă a realităţilor morale, atunci ideea prescripţiilor universale nu rezistă: într-adevăr, dacă logica acestor afirmaţii morale poate fi descrisă în mod plauzibil, atunci ea nu rezistă. Un motiv central pentru adoptarea prescripţiilor este că nu există nicio dare de seamă coerentă asupra descriptivismului.[75] Aşadar, de ce crede Singer că nu există „ordine morală” obiectivă, că „morala nu face parte din structura lumii”?[76] Concepţia lui pesimistă se construieşte în jurul a câtorva elemente.

Prin primul dintre ele, Singer îl urmează direct pe J.L. Mackie în refuzul obiectivităţii „realităţilor” morale care să existe în vreo trăsătură a universului. Mackie consideră că a afirma obiectivitatea formulărilor morale reprezintă o pretenţie mai degrabă ontologică, decât lingvistică; cu alte cuvinte, această afirmare îşi propune să ne spună ceva despre cum e lumea, nu despre felul în care (în mod caracteristic sau ideal) oamenii folosesc limbajul în discursul moral.[77] În orice caz, pentru ca asemenea ipoteze să fie adevărate, altele două trebuie să urmeze: că „dincolo de noi” există entităţi pur morale, aşadar diferite de toate entităţile pe care le cunoaştem; că posedăm o facultate sau un mijloc de percepţie (diferite de celelalte facultăţi ale noastre) prin care să ajungem să cunoaştem aceste entităţi.[78] Mackie îşi continuă argumentarea afirmând că nu a fost prezentată şi nici nu va putea fi vreodată prezentată nicio mărturie coerentă despre asemenea entităţi sau despre facultăţile necesare pentru a intra în contact cu aceste entităţi spre a împrumuta cunoaşterea morală de la ele. Este ceva „ciudat”, „excentric” în aceste ipoteze, iar această ciudăţenie demonstrează că ele sunt false.[79] În vreme ce acest argument este utilizat împotriva teoriilor „mai extreme” referitoare la statutul obiectiv al afirmaţiilor morale, ca cea a formelor platoniciene sau a intuiţionismului pur, el consideră că alte teorii etice obiectiviste maschează pur şi simplu aceste trăsături.[80] Acest argument este susţinut, crede Mackie, de o descriere mai convingătoare a calităţilor obiectivizante ale discursului moral[81], o ipoteză pe care, după cum vom vedea, Singer o susţine.

Singer prezintă o dare de seamă detaliată a evoluţiei moralităţii umane bazându-se pe cercetările recente în domeniul sociobiologiei. El consideră originea acţiunii etice în comportamentul altruist al multor specii.[82] După părerea lui, acest altruism are o bază genetică: odată ce genele care sunt răspunzătoare pentru comportamentul altruist (relaţiile de rudenie şi altruismul reciproc) se încetăţenesc într-un anumit grup social, un astfel de comportament are o valoare pozitivă, ce se leagă de supravieţuirea purtătorilor acelor gene.[83] Sistemele etice umane sunt rezultatul acestui altruism genetic, combinat cu dezvoltarea culturală a sistemelor etice de către diferite comunităţi. Componenta genetică explică elementul comun al sistemelor etice; baza culturală justifică diferenţele dintre ele.[84] Culturile însele pot avea o valoare evolutivă, de vreme ce o anumită cultură, asociată cu un anumit cod etic, poate asigura supravieţuirea indivizilor din cadrul ei.[85] Aceasta nu stabileşte însă, susţine Singer, valoarea normativă a sistemelor etice: departe de aceasta, faptul respectiv poate să le submineze oferind o explicaţie suficientă pentru dezvoltarea a ceea ce este cunoscut sub denumirea de realităţi morale universale sau intuiţii.[86] Logica raţiunii etice se desprinde din această evoluţie a eticii umane.[87] O asemenea descriere (modificată critic) sociobiologică a dezvoltării eticii ne permite să o concepem ca un mod de raţionare umană care s-a născut dintr-un altruism limitat, având baze biologice, punând astfel la îndoială în mod serios statutul obiectiv al afirmaţiilor morale.[88]

„Aşadar, etica îşi pierde aura de mister. Principiile sale nu sunt legi scrise sus în Paradis. Ele nu sunt nici adevăruri absolute despre univers, pe care le cunoaştem prin intermediul intuiţiei. Principiile eticii provin din natura noastră de fiinţe sociale, dotate cu raţiune… Faptul că judecăţile noastre etice nu ne sunt dictate de către o autoritate externă nu înseamnă că toate judecăţile etice sunt la fel de bune. Raţionamentul etic indică drumul către o evaluare a judecăţilor etice dintr-un punct de vedere obiectiv.”[89]

Ne vom ocupa în continuare de această ipoteză, conform căreia judecăţile morale pot fi evaluate obiectiv şi de modul în care acest fapt justifică dominarea utilitarismului preferinţă asupra altor teorii. După ce a stabilit incoerenţa şi caracterul superfluu al descrierilor obiectiviste, Singer consideră că urmarea firească şi necesară sunt prescripţiile universale şi implicit utilitarismul preferinţă. El afirmă: „Refuzul descriptivismului elimină multe dintre posibilităţi [de reconstruire a conceptelor noastre morale]. Atâta vreme cât acest refuz e menţinut, nici o reconstruire nu ne va permite să susţinem ideile morale pretinzând că sunt adevărate din punct de vedere obiectiv. Pe ce bază ne putem atunci edifica judecăţile noastre morale? Se pare că judecăţile noastre morale vor trebui să îşi împrumute conţinutul din preferinţele noastre subiective, care vor dobândi un caracter universal. Nimic altceva nu se va putea insinua în conţinutul lor, fiindcă singurul mod în care ar putea-o face ar fi pretinzând că reprezintă un fel de adevăr moral esenţial. În absenţa oricărui sens coerent al acestor pretenţii, ele pot fi tratate doar ca fiind expresii ale preferinţelor.”[90]

Pentru a vedea cum funcţionează acestea, trebuie să înţelegem caracterul raţional al afirmaţiilor etice în teoria lui Singer şi cum se leagă ea de evoluţia socială a sistemelor etice. După cum am văzut, Singer susţine că sistemele etice se nasc din procese biologice şi culturale. Altruismul care există pe baze genetice, combinat cu capacitatea unei persoane de a face judecăţi, de a utiliza limbajul, de a fi conştientă de sine în timp şi aşa mai departe, dă naştere sistemelor etice.[91] Într-un astfel de sistem, justificarea atrage după sine un răspuns dat întrebărilor despre motivele acţiunilor unui individ. Validitatea răspunsului va fi recunoscută de toţi membrii grupului, conferindu-i-se astfel cel puţin aparenţa raţionamentului imparţial[92]. Acest raţionament, continuă Singer, dă naştere unei direcţii de dezvoltare a sistemelor etice, de la reciprocitatea animală la moralitatea încetăţenită prin obiceiuri, apoi la moralitatea critic-reflexivă, fiecare stadiu beneficiind de o aplicare sporită a raţiunii.[93] Se cere a fi subliniat aici faptul că, deşi acceptă (critic) sociobiologia, Singer refuză ipoteza asociată adesea cu ea, conform căreia suntem fiinţe egoiste genetic şi că toată etica nu este decât egoism (genetic) deghizat.[94] El afirmă că, de la apariţia sistemelor etice, ne îndreptăm către o mai mare consistenţă în cadrul teoriilor noastre etice, ca şi între ele şi acţiunile noastre, prin fenomenul „disonanţei cognitive” şi prin îndreptarea către „reducerea disonantă”.[95] Logica afirmaţiilor morale operează în relaţie cu această dezvoltare socială a raţionamentului moral.

Dat fiind faptul că nu există „realităţi” etice, înţelesul afirmaţiilor etice nu poate fi referenţial, pentru că nu există nimic „afară” la care ele să se poată referi.[96] Într-adevăr, afirmarea idealurilor morale nu este mai mult decât exprimarea preferinţelor[97]. Aceasta atrage după sine ideea că afirmaţiile morale nu au înţeles, că discursul moral nu este raţional? Nu.[98] Deoarece ceea ce ne rămâne după abolirea obiectivismului sunt prescripţiile: toate idealurile, afirmaţiile legile morale şi aşa mai departe sunt echivalente din punct de vedere logic cu „ar trebui să faci asta” sau „nu ar trebui să faci asta”. Prin chiar natura lor, aceste prescripţii sau afirmaţii care ne indică ce ar trebui sau nu ar trebui să facem (opuse astfel comenzilor, poruncilor), au caracter universal: în mod logic, ele sunt expresii universalizate ale preferinţelor.[99] De aici rezultă că pentru a putea beneficia de un înţeles minim, ele trebuie să se aplice tuturor circumstanţelor similare, fără a lua în considerare cine este implicat.[100] Este interesant că în unele ocazii Singer pare să afirme că acest caracter universal al prescripţiilor este necesar din punct de vedere logic, iar în alte ocazii, că e necesar din punct de vedere social.[101] Cred că el se referă la faptul că în vreme ce dezvoltarea raţiunii umane este un fenomen social şi cultural legat în mare măsură de integrarea în societate, procesul de raţionare căruia îi dă naştere depăşeşte acest context social şi cultural. Dacă procesul este raţional, atunci este etern şi obiectiv, depăşind pragmatismul social omenesc. În aceasta constă cel puţin forţa afirmaţiei sale: „Există ceva în etică etern şi universal, şi nu dependent de existenţa fiinţelor umane sau a altor fiinţe care au preferinţe. Procesul de raţionament despre care am discutat este etern şi universal”.[102]

Atunci când acestei trăsături esenţiale, logice a discursului moral i se adaugă existenţa preferinţelor sau a intereselor pe care le reflectă afirmaţiile morale, rezultatul este reprezentat de prescripţiile universale, care justifică, la rândul lor, utilitarismul preferinţă.[103] Nu există realităţi morale (cu excepţia, poate, a potenţialului universal ca definiţie a ipotezei morale[104]); există numai preferinţele oamenilor.[105] Pentru ca aceste preferinţe să fie câtuşi de puţin morale, ele trebuie să acopere o sferă universală.[106] Aceasta înseamnă că toate preferinţele trebuie luate în considerare, indiferent cui îi aparţin[107]. De aici derivă utilitarismul preferinţă.

b. Un caz împotriva utilitarismului preferinţă al lui Singer

Înainte de a ne ocupa de deficienţele esenţiale ale teoriei lui Singer, trebuie să menţionăm câteva din trăsăturile sale pozitive. În primul rând, este vorba despre o teorie (relativ) consistentă, care articulează bine punctele de vedere filosofice cu care operează. În al doilea rând, autorul ei expune eficient unele dintre defectele intelectuale şi practice ale versiunilor absolutiste (în mod rigid) despre sfinţenia eticii vieţii şi unele dintre manevrele contradictorii pe care le realizează adepţii acestor opinii atunci când se confruntă cu situaţii dificile sau conflictuale. În al treilea rând, ne reaminteşte că trebuie să avem în vedere consecinţele acţiunilor şi politicilor noastre dacă vrem să admitem cu justeţe realităţile existenţei personale.

În pofida acestora, există câteva neajunsuri în utilitarismul preferinţă al lui Singer şi în argumentele pe care le invocă pentru adoptarea acestei teorii. Menţionăm în treacăt că următoarele consideraţii nu analizează direct dacă Singer este sau nu îndreptăţit să îşi susţină teoria; mai degrabă, ele îşi propun să demonstreze că adepţii teoriilor morale tradiţionale sunt îndreptăţiţi să o respingă. De asemenea, se poate întâmpla ca aceste critici să nu aibă nicio influenţă asupra lui Singer şi a celorlalţi care acceptă utilitarismul preferinţă. Repetăm, aceasta nu înseamnă că criticile ar fi nefondate; este un reflex al sarcinii mele. Scopul nostru în această lucrare este de a pune sub semnul întrebării provocarea pe care Singer a lansat-o refuzului tradiţional faţă de infanticid. Oricum, unele dintre problemele pe care le-am identificat sunt atât de serioase, încât Singer şi alţi adepţi ai utilitarismului preferinţă trebuie să se preocupe de ele pentru a fi apoi îndreptăţiţi în a-şi susţine teoria. Într-adevăr, dacă criticile adresate utilitarismului preferinţă sunt fondate, ele ar putea submina argumentele sale în privinţa altor probleme etice, cum ar fi eutanasia voluntară. Acestea sunt, însă, preocupări secundare, căci scopul nostru principal este de a demonstra că argumentele lui Singer nu duc la prăbuşirea totală a moralei tradiţionale. Prin urmare, suntem îndreptăţiţi să respingem teoria lui Singer şi opiniile sale cu privire la infanticid. Mai mult, ceea ce urmează nu este o abordare exhaustivă: multe din consideraţiile noastre se referă la alte lucrări care demonstrează ipotezele noastre; nu ne îndoim că şi alte argumente ar putea fi invocate, alături de cele prezente. Oricum, abordarea acestor probleme depăşeşte premisele acestui studiu. Ne vom ocupa acum, aşadar, de formularea câtorva critici specifice adresate utilitarismului preferinţă.

În primul rând, prezentarea evoluţiei sociobiologice a eticii în comunităţile umane este bazată în mare măsură pe speculaţii. În unele împrejurări, ea ar putea justifica existenţa unei ordini morale obiective, care este exact ţinta atacurilor lui Singer. În numeroase ocazii, Singer se bazează pe posibilităţi şi pe supoziţii, uneori fără dovezi faptice, dar apoi îşi consideră poziţia ca fiind suficient de bine fundamentată pentru a furniza explicaţii mai convingătoare decât cele ale rivalilor săi.[108] Descriind un moment crucial în dezvoltarea altruismului – şi anume încetăţenirea lui într-o anumită comunitate biologică – el nu precizează niciun mecanism care să explice acest fapt, fie el chiar şi de natură ipotetică.[109] Atunci când demonstrează supravieţuirea lui odată ce s-a încetăţenit într-o anumită comunitate biologică, Singer nu poate explica în ce fel a reuşit altruismul să ocupe un loc atât de ferm în defavoarea comportamentului egoist, care se manifestă pe termen scurt. Suntem de părere că existenţa unei ordini morale obiective, de care se leagă un astfel de comportament, furnizează explicaţia necesară.[110] Ordinea morală este alcătuită din relaţii reglementate între fiinţe, pe baze generice şi teleologice. Aceste tipare obiective ale relaţiilor determină statutul moral al caracterului, acţiunilor şi consecinţelor unui anume agent. Dacă există o astfel de ordine morală, atunci dezvoltarea comportamentului altruist şi a corelativelor sale generice poate fi considerată o expresie a ordinii morale obiective, corespunzătoare acesteia. Aceasta justifică apariţia comportamentului moral de tipul altruismului, căci corespunde ordinii morale, permite organismului să interacţioneze cu sens cu aceasta şi contribuie la înflorirea lui.[111] Acest tipar de comportament are o valoare legată de supravieţuirea organismelor şi a grupurilor care îl exprimă, pur şi simplu deoarece le permite să trăiască într-o manieră consecventă cu realitatea morală. Astfel, credinţa într-o ordine morală obiectivă umple un gol în explicaţia lui Singer referitoare la dezvoltarea moralei.[112] Fireşte, Singer nu poate susţine o explicaţie de felul celei pe care am oferit-o noi aici, căci prin aceasta şi-ar contrazice scopul studiului, adică de a-şi afirma scepticismul faţă de ipotezele care pretind că o asemenea ordine morală există cu adevărat.

În al doilea rând, prezentarea ontologiei creştine, a fundamentelor ontologice ale moralei creştine şi argumentele împotriva acestora sunt, uneori, înşelătoare, susceptibile de a induce în eroare, cer concesia părţii adverse, sunt irelevante sau pur şi simplu greşite.[113] Acestea sunt evidente mai ales în consideraţiile lui despre Iisus şi morala sa.[114] Argumentele sale împotriva obiectivismului (sau a descriptivismului) nu se referă direct la morala creştină sau la orice alt sistem etic teist, căci mai întâi neagă la întâmplare sistemele teiste, apoi îşi îndreaptă critica împotriva descrierilor morale obiective non-teiste. Într-adevăr, morala creştină furnizează prezentări coerente despre existenţa şi natura unei ordini morale obiective care corespunde datelor disponibile cel puţin la fel de bine ca şi rivalii săi, însă cred că o face chiar mai bine.[115] Aceste sisteme teiste sunt mult mai robuste decât pretinde Singer că ar fi ele şi rezistă eforturilor sale de a le submina. Din aici rezultă că aceia care sunt adepţii teoriilor etice teiste sunt îndreptăţiţi să aibă această poziţie.

În al treilea rând, atunci când utilizează noţiunea de raţiune şi izbăvirile aduse – care transcend în mod evident comunitatea, devenind chiar ipostazii – Singer afirmă că raţiunea este un produs uman, dezvoltat în şi pentru comunităţi. Atunci cum poate ea să transcendă spaţiul şi timpul în modul propus de el? O modalitate de a o face ar fi prin existenţa unei fiinţe care să transcendă spaţiul şi timpul în felul necesar şi care să se angajeze într-o asemenea practică. Dacă, după cum admite corect Singer, raţiunea este esenţialmente o practică la care oamenii se angajează, atunci ea poate transcende particularităţile oamenilor şi comunităţile acestora în felul descris de Singer numai dacă este practicată în mod „transcendental”. În această situaţie, aşadar, nu există nicio entitate transcendentă numită Raţiune, ci doar persoane care se implică în practica (sau practicile) de a raţiona. Considerăm că există o entitate în care se întâlneşte transcendenţa raţiunii – şi anume în Dumnezeu – şi că raţionalitatea lui Dumnezeu este universală şi eternă (cel puţin într-un sens lipsit de constrângeri), căci şi El este universal, infinit şi etern. Nu considerăm, însă, că raţionalitatea noastră are aceleaşi calităţi, pentru că ea se situează în anumite contexte culturale şi istorice şi este practicată de către persoane supuse greşelii. Cu toate acestea, credem că gândirea noastră poate fi raţională într-un sens care poate fi anulat sau invalidat, căci caracterul contextual al raţionalităţii nu atrage după sine relativismul.[116] Fireşte, această concepţie a raţiunii nu poate fi acceptată de Singer, căci el respinge constant toate teoriile etice şi metafizice teiste. În această situaţie, el trebuie să furnizeze o altă teorie despre modul în care raţiunea umană poate fi universală şi eternă, fără a se referi la o fiinţă transcendentă ca Dumnezeu.

Dacă practica umană a raţiunii oferă eticii bazele sale obiective, universale, atunci raţiunea umană trebuie să fie într-un fel universală şi eternă. Dar dacă raţiunea este o practică creată în, de şi pentru anumite comunităţi, ea este prin excelenţă situată într-un context; ea poate fi practicată într-o manieră universală şi eternă numai dacă e capabilă de a-şi transcende specificităţile, conferindu-le astfel validitate universală şi eternă. Este important să precizăm aici că raţiunea nu trebuie să transcendă numai specificităţile legate de tradiţie – lucru de care ea este clar capabilă; ea trebuie să realizeze această transcendenţă în aşa fel încât manifestările raţiunii să fie universale şi eterne. Transcendenţa limitată dincolo de graniţele comunităţilor şi ale tradiţiilor nu este adecvată scopurilor lui Singer; argumentul său în favoarea caracterului universal al moralei rămâne valabil numai dacă se demonstrează că raţionarea morală poate fi transferabilă peste toate asemenea graniţe pentru a deveni universală şi eternă. Acesta este un aspect esenţial, căci dacă raţiunea poate fi anulată şi dacă contextul este specific, mai degrabă decât universal şi etern, atunci Singer nu are nicio justificare pentru a extinde cercul etic dincolo de contexte particulare, ca să nu mai vorbim despre problemele legate de specie. Aşadar, considerând că Singer are dreptate să afirme că raţiunea poate fi universală şi eternă, acestea se aplică numai unei fiinţe transcendentale, adică lui Dumnezeu, nu fiinţelor finite, cum sunt oamenii. Astfel, Singer nu are nicio justificare – ontologică sau epistemologică – de a crede că acestea se aplică raţiunii umane.

Alte aspecte cruciale rămân fără răspuns în cadrul teoriei lui Singer despre raţionalitatea universală. Există oare un domeniu ideal al „logicii” sau al „raţiunii” din care ea se întrupează din când în când? Dacă da, cum arată acest domeniu? Cum putem avea acces la el? Cum se transferă calităţile sale universale şi eterne la gândirea noastră specifică şi limitată în timp? Cu siguranţă, o astfel de concepţie cade pradă propriei „reduceri la absurd” („argument form queerness”) împotriva existenţei unui domeniu obiectiv al „realităţilor” morale.[117] Această natură problematică a teoriei lui Singer despre raţiune se răspândeşte la nivelul întregii sale teorii, căci aceste defecte în noţiunea sa de raţionalitate morală subminează un principiu central al utilitarismului preferinţă.

Cea de-a patra problemă a utilitarismului preferinţă este un cusur al tuturor teoriilor utilitariste, anume problema dreptăţii. Ea poate fi formulată simplu: conform criteriilor utilitariste, o acţiune sau o lege este corectă dacă ea deserveşte interesul maxim al tuturor celor vizaţi de ea (utilitatea maximă); însă sclavia şi alte forme de nedreptate pot conduce la utilitatea maximă, chiar şi dintr-un punct de vedere universal. În consecinţă, o astfel de opresiune, dacă sporeşte la maxim utilitatea, este corectă.[118] Dacă aşa stau lucrurile, atunci situaţia este mai degrabă opusă utilitarismului, decât în favoarea vreunei forme speciale de opresiune.

În general credem, cu motive întemeiate, că o asemenea opresiune este greşită, fără a lua în considerare rezultatele sale pozitive.[119] Astfel de convingeri sunt, de obicei, rezultatul intuiţiilor etice esenţiale. Deşi s-ar putea să nu fim capabili de a articula complet aceste intuiţii sau de a furniza argumente clare şi convingătoare în favoarea lor, ajungem să credem că anumite lucruri sunt greşite – şi s-ar putea să avem dreptate în această convingere. Nu afirmăm că intuiţiile morale sunt fundamentele primare şi indubitabile ale reflecţiei etice. Ele sunt influenţate de cultură, de mediu, de tradiţiile discursului moral şi pot fi greşite. Oricum, aceasta nu înseamnă că astfel de intuiţii sunt lipsite de importanţă sau de valoare, la fel cum caracterul influenţat de cultură al raţionalităţii nu înseamnă că raţionalitatea nu există. În general, concepţiile noastre sunt nevinovate până la proba contrarie, mai degrabă decât vinovate până la proba contrarie.[120] Astfel, pentru că nu există baze pentru a respinge aceste intuiţii, avem o justificare în respingerea teoriilor utilitariste, tocmai pentru că intră în conflict cu acele intuiţii morale justificate. Hare şi Singer nu acceptă afirmaţia conform căreia intuiţiile joacă un rol important în reflecţia etică şi consideră că ele ar trebui respinse dacă intră în conflict cu calculul lor etic.[121] Oricum, nu credem că aceste intuiţii ar trebui pur şi simplu ignorate: ele trebuie cu siguranţă analizate, dar s-ar putea întâmpla ca, fără a fi formulate complet, ele să conţină elemente care nu trebuie ignorate în gândirea morală.[122]

Acestea aduc în prim plan cea de-a cincea problemă a teoriei lui Singer: ea respinge intuiţiile morale centrale şi implicaţiile lor la nivelul relaţiilor. Un exemplu este furnizat de faptul că el exclude din etica infanticidului orice preocupare emoţională şi intuiţiile corespunzătoare privind valoarea copiilor umani.[123] Este adevărat că emoţiile pot întuneca sau complica problemele etice, fără rost; dar în acelaşi timp, ele pot aduce în lumină aspecte etice importante. Ar putea Singer să afirme că opiniile sale referitoare la animale, de exemplu, nu sunt legate de sentimentele sale referitoare la acest subiect? Emoţiile (de exemplu indignarea sau simpatia) şi intuiţiile corespunzătoare acestora joacă un mare rol în discuţia sa despre eliberarea animalelor.[124] Astfel de emoţii sunt un indiciu important, chiar dacă supus greşelii, al prezenţei intuiţiilor etice centrale.[125] După cum am afirmat anterior, nu toate intuiţiile pot fi formulate şi justificate pe de-a întregul. Aceasta nu înseamnă că a le permite să ne influenţeze teoretizarea morală este un lucru iraţional, aşa cum sugerează Singer. Chiar şi în ştiinţă, „paradigma” raţionalităţii Occidentale, cunoştinţele tacite şi intuiţiile joacă un rol crucial.[126] A respinge aceste intuiţii morale într-o manieră atât de obraznică este un defect al teoriei etice a lui Singer.[127]

Este ironic faptul că el procedează astfel, căci ni se pare că teoria lui Singer depinde în mod paradoxal, chiar inconsistent, de o asemenea intuiţie, anume că potenţialul universal este calitatea definitorie a afirmaţiilor etice, devenind aşadar inerent logicii discursului etic. Credem că Singer are dreptate să considere potenţialul universal drept un aspect crucial în raţionarea etică, cel puţin într-un sens limitat. Dar acest principiu nu se fundamentează în logica inerentă a discursului etic, după cum se poate demonstra chiar din argumentele lui Singer. El vorbeşte mai întâi despre principiu ca fiind inerent logicii eticii, ca apoi să schimbe perspectiva, vorbind despre el ca principiu fundamentat în practica socială a discursului etic.[128] Dacă argumentele lui Singer rămân valabile, atunci raţiunea şi logica discursului etic trebuie să fie eterne şi universale.[129] Oricum, după cum am argumentat anterior, dacă raţiunea este o practică socială în evoluţie – fapt acceptat de Singer însuşi – atunci cum pot fi manifestările sale umane universale şi eterne? Potenţialul universal este, aşadar, un principiu situat în cadrul unei tradiţii particulare de raţionalitate morală şi, implicit, nu este neapărat universal; el nu poate fi transferat dincolo de graniţele acelei tradiţii fără să existe motive întemeiate de a proceda astfel.[130] Există două motive esenţiale care ar justifica transferul său: principiul potenţialului universal se poate aplica structurii logice sau practicii sociale a tuturor celorlalte tradiţii a discursului moral; principiul beneficiază de un statut obiectiv, în calitatea lui de ipoteză despre o stare etică de fapt. Singer nu reuşeşte să demonstreze primul argument; într-adevăr, dată fiind specificitatea de context a discursului moral, este greu de intuit cum s-ar putea demonstra acest fapt. Cel de-al doilea argument are consecinţe inacceptabile pentru utilitarismul preferinţă al lui Singer, căci dacă acest principiu rămâne valid, de ce nu ar rămâne valide şi altele? Într-adevăr, dacă el reprezintă un principiu substanţial per se, atunci sistemul lui Singer nu rezistă, căci cel puţin acest principiu etic se referă la o ordine morală obiectivă. Singer nu poate să susţină ambele variante. Fie există o ordine morală obiectivă – şi aici potenţialul universal poate reprezenta un principiu etic substanţial valid; dar în acest caz, alte principii nu pot fi luate în considerare: trebuie creată o nouă teorie împotriva altor principii care rezultă din intuiţii morale fundamental similare. Or, o astfel de ordine morală nu există, în acest caz principiul nerămânând valid. Iar dacă principiul nu rămâne valid, atunci întreaga teorie a lui Singer se prăbuşeşte. În nici unul din cazuri teoria lui Singer nu rezistă.

Astfel, teoria lui Singer este o teorie sărăcită, reducţionistă. Acest fapt este vizibil într-o serie de aspecte. Singer nu susţine doar că nu există o ordine morală obiectivă, ci şi că etica poate fi redusă la analiza consecinţelor. După cum tocmai am demonstrat, nimic dintr-o acţiune nu poate fi în sine bun sau rău, chiar atunci când intuiţiile noastre morale ne spun că este: nu există nicio componentă cu adevărat deontologică a eticii.[131] Nici caracterul celui care realizează acţiunea nu poate avea vreun statut etic, cu excepţia faptului că poate influenţa acţiunea curentă sau pe cele viitoare: nu există nicio componentă cu adevărat aretaică a vieţii.[132] Ni se pare că toate acestea nu iau în considerare două componente esenţiale ale analizei etice. Teoria lui Singer nu examinează caracterul eminamente relaţional al vieţii omeneşti şi al oricărei vieţi personale.[133] Ca persoane, suntem fiinţe destinate relaţiilor. Consecinţele acţiunilor noastre sunt elemente constitutive importante în formarea relaţiilor; dar ele nu sunt doar elemente constitutive. Astfel, de vreme ce Singer reduce existenţa la consecinţe, teoria sa nu prezintă adecvat realitatea umană şi, aşadar, dă dovadă de deficienţe.[134]

Un alt domeniu în care teoria suferă este cel reprezentat de metafizica moralei. Această suferinţă este vizibile în două aspecte interconectate: răspunsul pe care Singer îl dă la întrebarea „De ce să fim morali?” şi discuţia despre ceea ce dă sens existenţei umane. În legătură cu primul aspect, el încearcă să adopte o atitudine de compromis între egoismul care caracterizează cultura occidentală contemporană şi devotamentul religios.[135] El admite că majoritatea reflecţiilor etice au avut loc în contextul unei implicări religioase specifice şi că etica laică este un „exerciţiu la început de drum”.[136] Cu toate acestea, în lumina „prăbuşirii” modurilor de viaţă religioase, etica non-religioasă este necesară dacă vrem să ne salvăm planeta şi pe noi înşine de pericolele egoismului.[137] Mai mult, argumentează el, o viaţă etică este o viaţă de împlinire personală, mai degrabă decât de sacrificiu de sine.[138] La întrebarea „De ce să fim morali?” se răspunde aşadar prin probleme legate de utilitatea socială, personală şi privitoare la mediul înconjurător.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, Singer afirmă că un punct de vedere etic în sine dă sens vieţii, deoarece odată ce adoptăm un punct de vedere etic, admitem imensitatea sarcinilor etice care stau înaintea noastră. Iar aceasta reprezintă ceva pentru care să trăim.[139] Cu toţii suntem confruntaţi cu o alegere fundamentală între a trăi etic sau ne-etic.[140] Pe baza utilităţii unui mod de viaţă etic, Singer consideră că o asemenea alegere nu este iraţională. El afirmă că alegerea unui mod de viaţă etic ne oferă sensul de transcendere a persoanei pe care îl căutăm cu toţii: „O viaţă etică este aceea prin care ne identificăm cu alte ţeluri, mai întinse, care conferă sens existenţei noastre”.[141] În vreme ce nu există un ţel de transcendere a istoriei, există însă o succesiune de ţeluri imanente care, în totalitatea lor, sunt suficiente pentru a ne umple viaţa cu acţiuni încărcate de sens.[142] Ideea de bază este că simplul fapt de a exista în lume atrage după sine obligaţia de a face mai bună această lume, de a reduce cantitatea de suferinţă din ea.[143] O asemenea serie de acţiuni prin care se elimină suferinţa conferă suficient înţeles vieţii omului.[144]

Există multe defecte ale acestei teorii. Ea este circulară, într-un fel care dăunează afirmaţiilor autorului ei. El se pronunţă împotriva moralei religioase în sensul că ea nu are sens în afara unui context religios. Dar însăşi descrierea justificării meta-etice a eticii se bazează pe perspectiva utilitaristă pe care încearcă să o argumenteze. Acest fapt e vizibil în susţinerea utilităţii personale a tipului său de implicare etică. Or, el încearcă să justifice exact acest devotament pentru utilitate. Nişte „cercuri epistemice” sunt acceptabile, dar numai în cadrul unei teorii a raţionalităţii, care corespunde puţin teoriei lui Singer.[145] În sens larg, o astfel de circularitate este autorizată în contextul formulării şi justificării unui sistem de credinţe specific persoanei şi situaţiei. În orice caz, critica pe care Singer o aduce altor teorii nu este conformă acelui tip de raţionalitate; el afirmă că propria sa teorie este fundamentată pe credinţa că furnizează o bază obiectivă pentru etică. O afirmaţie de acest tip – care îşi are originile într-o teorie ne-situată a raţionalităţii – este subminată de asemenea circularităţi. Pentru ca teoria lui Singer să dobândească justificarea meta-etică pe care o caută, el trebuie să se sprijine pe o noţiune a raţionalităţii radical diferită de cea pe care o îmbrăţişează şi neconformă cu teoria sa etică.

Această problemă se leagă de alta mai centrală. Singer neagă faptul că ar exista vreun sens suprem al universului şi al existenţei omeneşti.[146] Aceasta înseamnă că dacă implicarea sa etică este raţională – mai degrabă decât o „tresărire non-raţională de (ne)credinţă” – el trebuie să furnizeze motive pentru acest lucru. Pentru Singer, astfel de motive nu se găsesc în caracterul just implicit al unei implicări etice, căci aceasta ar însemna că se bazează pe un anumit înţeles obiectiv sau pe o anumită ordine morală existente în univers. Existenţa unei asemenea ordini obiective i-ar distruge teoria etică. Aceasta îl forţează să caute în altă parte motivele pentru a fi etic. Dată fiind înţelegerea pe care o are despre lume şi morală, mai poate căuta într-un singur loc: în interesele persoanelor. De aici, el ajunge înapoi în punctul de pornire, prin strecurarea unei implicări în ascultarea preferinţelor (fapt pe care el încearcă să îl demonstreze) în premisele argumentării sale. Aceasta poate fi imposibil de evitat la acest nivel al discursului meta-etic; dacă aşa stau lucrurile, atunci se demonstrează ceea ce am afirmat anterior, că această direcţie de argumentare corespunde destul de puţin cu structura şi conţinutul teoriei sale. Faptul sugerează că teoria sa etică, ca toate celelalte, este o formulare a unei „concepţii de viaţă” specifice sau a unui sistem de credinţe şi comportamente; de asemenea, teoria sa – la fel ca şi celelalte, inclusiv pe care le respinge ca fiind circulare – îşi găsesc o minimă justificare doar în acel context.[147]

În schimb, rămâne să ne confruntăm cu întrebarea aflată la un nivel mai ridicat „De ce să ne preocupăm de preferinţe?”. Dacă etica are drept obiect preferinţele, iar justificarea punctului de vedere etic se fundamentează pe acele preferinţe (împlinirea personală, uşurarea suferinţelor), întrebarea rămâne „De ce să ne facem griji pentru aşa ceva?”. Dacă vieţile noastre, ale celorlalţi, şi însuşi universul nu posedă un înţeles suprem, de ce mai contează că nu suntem împliniţi în totalitate? De ce mai contează faptul că societăţile umane progresează? Şi cum putem stabili că este vorba efectiv despre un progres?[148] De ce mai contează că animalele suferă, că planeta ca sistem biologic se distruge (cel puţin în forma ei actuală)? De ce contează aceste lucruri? Cum poate Singer să susţină că e „mai bine” să trăieşti în acest fel decât în alt fel? Cred că ajungem din nou la chestiunea intuiţiilor etice fundamentale ale lui Singer. Multe dintre ele sunt solide, unele nu sunt. Nici una dintre ele nu are o justificare reală în contextul teoriei sale sau în sistemul de credinţe adiacent. Paradoxal, multe (dar nu toate) din aceste intuiţii pot fi justificate în contextul sistemelor de credinţe (cum sunt cele creştine), care afirmă natura obiectivă a moralei. Dar acestea nu l-ar consola pe Singer.

Ajungem astfel la cel din urmă aspect reducţionist al teoriei etice a lui Singer. Respingerea clară, din partea sa, a oricărui sens suprem în vieţile noastre ne condamnă la acest devotament sărăcit şi inconsistent pentru nişte valori imanente nefundamentate, care ar trebui să confere înţeles existenţei noastre. Aceste valori ne proiectează dincolo de noi, spre implicarea în sarcini etice mai ample, a căror succesiune, susţine Singer, ne va permite să ducem o existenţă plină de sens. În afară de problema pe care am ridicat-o mai sus – şi anume de ce ar trebui să ne preocupe aceste sarcini – ni se pare că această descriere a înţelesului vieţii este complet reducţionistă. În loc să răspundă la întrebarea de ce contează aceste sarcini, Singer încearcă mai degrabă să răspundă la întrebarea „Cum putem face să ni se pară că ele contează?”. Astfel, înţelesul, departe de a fi o categorie explicativă sau un mod de a ancora viaţa în realitatea de dincolo de ea, este redus la o stare psihologică, de a te simţi încărcat cu înţeles.[149] Bineînţeles, lui Singer nu îi mai rămâne altceva odată ce a respins orice înţeles sau valoare obiectivă din univers. Dar cât de satisfăcătoare e această poziţie? Este suficient să spunem: „Indiferent de realităţile din jur, eu mă simt plin de înţeles”? Dacă aşa stau lucrurile, cum evită această situaţie relativismul meta-etic? Tendinţa pe care o are poziţia sa de a aluneca în relativism şi chiar în subiectivism la acest punct este bine ilustrată în lucrarea sa.[150] Faptul apare cel mai evident, poate, în afirmaţia finală a lucrării „Practical Ethics”: „aceia care sunt suficient de reflexivi pentru a pune întrebarea despre care am discutat în acest capitol sunt cei mai susceptibili de a aprecia motivele care pot fi oferite pentru a adopta un punct de vedere etic”.[151] Afirmaţia sugerează că doar adoptarea acelui punct de vedere poate justifica adoptarea lui. O asemenea circularitate sugerează că această direcţie de argumentare poate fi validă numai în contextul angajamentului personal pentru punctul de vedere etic în discuţie. Într-adevăr, modul în care îşi formulează ipoteza pare să îl plaseze pe Singer în relativismul meta-etic, căci nu posedă niciun argument care să depăşească contextul pentru a susţine adoptarea punctului de vedere etic. Din nou se pune problema „obiectivităţii” teoriei sale etice.

Aici putem observa o altă inconsecvenţă în teoria lui Singer. Nu înţelegem cum poate susţine relativismul meta-etic fără a aluneca în relativismul etic. Căci, dacă ipotezele sale despre înţelesul meta-etic şi despre justificarea angajamentului etic sunt relativiste, chiar non-raţionale, atunci acel relativism sau non-raţionalitate dăunează statutului non-relativist şi raţional al teoriei sale etice. În cele din urmă, dacă el nu poate oferi o justificare meta-etică mai bună, atunci ce ne-ar opri să adoptăm o poziţie radical diferită? Şi cum ar putea să fie arbitrate aceste angajamente într-o manieră non-subiectivistă? Singer, care este dedicat dezvoltării ideilor etice în domeniul discursului public, rămâne fără nicio sugestie despre cum ar putea deveni posibil acest discurs.[152] În toate aceste aspecte esenţiale, aşadar, utilitarismul preferinţă al lui Singer este inadecvat şi nesatisfăcător, nereuşind să submineze teoriile morale tradiţionale. Astfel, exponenţii moralei tradiţionale sunt îndreptăţiţi să respingă utilitarismul preferinţă.

5. Concluzie

Aşadar, cum se leagă aceste probleme ale utilitarismului preferinţă de poziţia lui Singer privind infanticidul? Puterea de convingere a concepţiei lui Singer despre infanticid depinde de puterea de convingere a utilitarismului preferinţă, căci, după cum am văzut, fiecare din argumentele sale împotriva caracterului greşit al uciderii unui copil depinde de poziţia sa în cadrul utilitarismului preferinţă. De vreme ce aceasta din urmă nu este solidă, la fel sunt şi argumentele sale. El eşuează în combaterea opiniilor alternative, mai ales a celor care sprijină existenţa unei ordini morale obiective căreia trebuie să ne conformăm. Acesta e un defect major, însemnând că un argument crucial în favoarea teoriei sale nu este solid.

În continuare, nici teoria, nici justificarea acesteia nu sunt solide. Prin urmare, aceasta înseamnă că opiniile sale despre infanticid sunt nejustificate; el a exclus din discuţie cu precădere orice referinţă la valoarea intrinsecă a copiilor sau la calităţile morale intrinseci ale actului de infanticid. Nu mai rămân decât argumentele extrase din utilitarismul preferinţă în favoarea infanticidului; dacă teoria în sine este nejustificată, atunci la fel sunt şi argumentele care derivă din ea. Aşadar, suntem îndreptăţiţi să respingem utilitarismul preferinţă al lui Singer şi susţinerea sa faţă de practica infanticidului ca fiind atât nejustificate, cât şi falite din punct vedere moral şi să continuăm să acceptăm teoriile morale tradiţionale şi refuzul acestei practici pe care ele îl susţin.

Să ne întoarcem, pentru o clipă, la cazul de la care am pornit. Copiii ca John Pearson nu ar trebui „lăsaţi să moară” şi nici nu ar trebui ucişi. În acest caz şi în altele asemănătoare, intuiţiile noastre morale normale şi sentimentele de oroare pe care le generează sunt justificate. Faptul că nu este dorit şi că există puţine şanse pentru adopţia copilului nu justifică moartea lui. Astfel de motive nu combat părerea „tradiţională” conform căreia o fiinţă umană are o asemenea valoare, încât atât uciderea ei, cât şi lăsarea ei să moară sunt percepute ca acte inerent rele. Natura înfricoşătoare şi contra-intuitivă a părerilor lui Singer despre infanticid şi conformitatea lor cu teoria sa globală demonstrează nu că „etica tradiţională” şi intuiţiile ei ar trebui abandonate, ci că utilitarismul preferinţă ar trebui respins. Aceia care susţin morala tradiţională şi, prin urmare, se opun vehement practicii infanticidului, îşi pot menţine poziţia, ştiind că cel puţin argumentele lui Peter Singer nu constituie baze pentru respingerea acestei poziţii.

[1] Teologia morală ortodoxă condamnă avortul şi leagă această proscriere a avortului intenţionat de omor (cf. H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele Bioeticii Creştine. Perspectivă ortodoxă, editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 362). Omul este creat în urma unui sfat şi al unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de sfinţii Părinţi prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales de suflarea de-viaţă-făcătoare a lui Dumnezeu.

[2] Calitatea lui de etician este demonstrată de faptul că a publicat A Companion to Ethics, Oxford, Blackwell, 1991, şi a redactat articolul despre etică din Encyclopaedia Britannica CD 97, Chicago: Encyclopaedia Britannica, 1997.

[3] În această lucrare, termenul de „moralitate tradiţională” funcţionează ca o expresie ce rezumă diversele concepţii morale care acceptă noţiunile tradiţionale europene creştine referitoare la valoarea vieţii umane. El înglobează concepţii morale aparţinând iudaismului, creştinismului, islamului şi alte teorii morale non-religioase care diferă unele de celelalte în câteva aspecte importante. Argumentarea mea nu se bazează pe existenţa unor trăsături esenţiale comune, cu excepţia faptului că susţin natura obiectivă a moralităţii şi caracterul sfânt al vieţii. Oricum argumentele generale sunt aplicabile la scară largă şi altor teorii morale „tradiţionale”.

[4] În sindromul Down, fiecare celulă în exces provine din ovul sau spermatozoid. Se opinează că în timpul formării celulelor sexuale (ovul sau spermatozoid), cei doi cromozomi 21 nu se separă (nondisjuncţie). În timpul fecundaţiei, la unirea dintre ovul şi spermatozoid (în mod normal fiecare cu 23 cromozomi) rezultă în final o celulă cu 47 cromozomi (în loc de 46). Această celulă, odată cu dezvoltarea embrionului, se multiplică, fiecare celulă din organism având 47 cromosomi în loc de 46, dezvoltându-se, astfel, sindromul Down.

[5] Trăsături precum statură mică, aşa-numita înfăţişare „mongoloidă”, aspect specific al palmei.

[6] H. Kushe şi P. Singer, Should the Baby Live? The Problem of the Handicapped Infants, Oxford, OUP, 1985, p. 1-3; Rethinking Life and Death: The Collapse of Our Traditional Ethics, Melbourne: Text, 1994, p. 121.

[7] Este un argument adus de Kushe şi Singer în lucrarea Should the Baby Live?, susţinut mai ales de Peter Singer în Practical Ethics (ediţia a doua), Cambridge: CEU, 1993, p. 169-174; 181-191; Rethinking, p. 128-129.

[8] Singer, Practical Ethics, p. 170-171; Kushe şi Singer, op. cit., p. 96- 139; Rethinking, p. 128-129.

[9] Nucleul rezultat în urma fecundării nu este identic nici cu cel al mamei, nici cu cel al tatălui. Toate caracteristicile copilului sunt cuprinse în acest nucleu, motiv pentru care niciun părinte nu are dreptul să-l considere „doar al lui”. În consecinţă, acest copil va fi un individ nou, unic, irepetabil, care are un statut de subiect sau persoană. Această nouă fiinţă umană nu se formează doar datorită faptului că două nuclee se unesc în procesul fecundaţiei, ci mai ales datorită însufleţirii sale instantanee de către Duhul lui Dumnezeu, aşa cum remarcă întreaga tradiţie patristică. „Omul nu devine om, ci este om de la început. El este om în fiecare moment al dezvoltării sale, începând de la concepţie… deja prima celulă (oul fecundat) este un individ uman. Acest lucru este demonstrabil prin cercetarea nucleului şi a cromozomilor pe care le conţine”: Erich Blechschmidt, Wie beginnt das menschliche Leben. Vom Ei zum Embryo, Christiana Verlag, Zürich, 2008, p. 31.

[10] Singer şi mulţi alţi scriitori folosesc cu consecvenţă un pronume impersonal (engl. „it”) când se referă la nou-născuţi. Un asemenea uz lingvistic reflectă şi întăreşte cu subtilitate concepţia lor conform căreia aceste entităţi nu sunt persoane. Ca creştini, nu împărtăşim această concepţie, de aceea ne vom referi la nou-născuţi folosind pronume personale.

[11] Singer, Practical Ethics, p. 175, cf. p. 55-61, 72-78, 88-89, 150, 172-173; Rethinking, 159-183, Kushe şi Singer, op. cit., 111-129.

[12] Ibidem, p. 176-178, 180; Rethinking, p. 9-158, Kushe şi Singer, op. cit., p. 18-54. Paralel cu această părere e cea conform căreia alte culturi sănătoase practică infanticidul fără consecinţe sociale înspăimântătoare şi, ca atare, cultura noastră este o „tradiţie deviantă”. Vezi mai ales Kushe şi Singer, op. cit., 98-117; Singer, Practical Ethics, p. 172-173; Rethinking, p. 128-130.

[13] Singer, Practical Ethics, p. 83-100.

[14] Ibidem, p. 83-95.

[15] Ibidem, p. 169-170; Rethinking, p. 210; Kushe şi Singer, op. cit., p. 132-133.

[16] Prof. Dr. Balthasar Staehelin în Pius Stössel, Myriam, de ce plângi? – Trauma avortului, Editura Ariel în colaborare cu Fundaţia Pro Vita Medica, Timişoara, 1998, p. 131.

[17] Dr. Rudolf Ehmann, Mijloace anticoncepţionale. Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog, Dresda, la Congresul internaţional World Federation of Doctors Who Respect Human Life, p. 11.

[18] Singer, Practical Ethics, p. 92-94.

[19] Ibidem, p. 171.

[20] Ibidem, p. 94-95.

[21] Ibidem, p. 96. Singer se referă şi la argumente pe care nu le sprijină direct ca adept al utilitarismului-preferinţă: dreptul la viaţă depinde de „capacitatea fiinţei de a dori să continue să trăiască sau de abilitatea de a se considera un subiect cu viaţă mentală continuă.”; respectul faţă de autonomie, prin care uciderea unei fiinţe este greşită dacă se opune voinţei clare a fiinţei. Un copil nu are capacităţile cerute, aşa că principiul şi dreptul enunţate nu se aplică. Pentru aceasta, vezi Singer, Practical Ethics, p. 95-100, 171 şi M. Tooley, Abortion and Infanticide, Applied Ethics, ed. P. Singer Oxford: OUP, 1986. În ultima parte, Singer respinge autonomia ca fiind relevantă pentru nivelul gândirii morale critice, dar o acceptă la nivelul intuiţiei.

[22] Singer, Practical Ethics, Kushe şi Singer, op. cit., p. 135, 140-171. Forma întrebării este preluată, fireşte, din titlul lucrării lui Kushe şi Singer, „Ar trebui să trăiască copilul? Problema copiilor handicapaţi.”

[23] Singer, Ibidem, Kushe şi Singer, op. cit., p. 135.

[24] Ibidem, p. 182.

[25] H. Tristram Eghelhardt jr., op. cit., p. 363.

[26] Singer, Practical Ethics,în Kushe şi Singer, op. cit., 146-155, el extinde faptul la interesele întregii familii, incluzând fraţii şi surorile.

[27] Ibidem, p. 183.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 183-184.

[32] Ibidem, p. 184, cf. Rethinking, p. 211-212.

[33] Spida bifida înseamnă un defect al tubului neural sau al oaselor care îl acoperă (vertebre) prin lpsa de sudură a celor două părţi ale coloanei vertebrale, fenomen ce are loc în perioada de embriogeneză, între săptămânile 22-28 de la concepţie.

[34] Singer, Practical Ethics, p. 184.

[35] Ibidem, p. 184.

[36] Ibidem, p. 185.

[37] Ibidem, p. 185.

[38] Ibidem, p. 185-190. Unii opinează că „utilitarismul total” nu este o versiune a utilitarismului preferinţă, ci o alternativă a lui; numai concepţia asupra vieţii mai presus de orice ar fi o versiune a sa. La modul cel mai strict, acestea ar putea fi adevărate în literatura de specialitate, deşi nu suntem convinşi că lucrurile stau neapărat aşa. Ambele versiuni sunt aplicabile tuturor domeniilor utilitarismului, căci ele vizează înţelegerea acelor entităţi a căror stare de bine este evaluată. Natura impersonală a „utilitarismului total” nu se află în antiteză cu teoria lui Singer. În Prefaţa celei de-a doua ediţii a lucrării Practical Ethics, el scrie că a abandonat ideea ca versiunea „totală” şi cea a „existenţei înainte de toate” pot fi combinate, prin aplicarea primei versiuni fiinţelor simţitoare care nu sunt conştiente de sine şi celei de-a doua versiuni celor care sunt conştiente de sine. Acum considerăm că utilitarismul preferinţă este capabil de a trasa o distincţie suficient de clară între aceste două categorii pentru a ne permite să aplicăm o singură versiune a utilitarismului tuturor fiinţelor simţitoare. (Ibidem, X-XI).

[39] Ibidem, p. 186-188.

[40] Ibidem, p. 188. El se referă mai ales la posibilitatea de a înlocui fetuşii, extinzând-o şi la copii.

[41] Ibidem, p. 119-131.

[42] Ibidem, p. 185-190, unde el sprijină această concepţie şi consideră că înţelegerea posibilităţii de înlocuire a copiilor prezintă numeroase avantaje, mai ales în cazul diagnosticării cu anumite anomalii congenitale a căror depistare in utero este dificilă sau periculoasă. A permite naşterea copilului şi apoi uciderea lui ar putea avea avantaje clare asupra diagnosticării in utero şi a avortului timpuriu (Singer, Ibidem, p. 189-190). El se exprimă mai evident în favoarea tezei posibilităţii înlocuirii în Should the Baby Live? (Kushe şi Singer, op. cit., p. 155-161), iar în Rethinking Life and Death, el pare să fi abandonat orice rezerve (Singer, Rethinking, p. 213-217). Cred că explicaţia acestui fapt şi comentariul său în Prefaţa celei de-a doua ediţii a lucrării Practical Ethics (X-XI) este că Singer a inclus teza posibilităţii înlocuirii în utilitarismul său preferinţă prin intermediul a două metafore: „registrul vieţii” şi „Călătoria nesigură a vieţii”, făcând astfel ca distincţia între versiunile „existenţei mai presus de toate” şi cea „totală” a utilitarismului să devină inutilă pentru scopurile sale (Practical Ethics, p. 128-131).

[43] Kushe şi Singer, op. cit., p. 146-155, 161-171.

[44] Pentru contra-argumente specifice, vezi H. Pauer-Studer, „Peter Singer on Euthanasia”, The Monist, 76/2 (Aprilie 1993), p. 135-157; S. Uniake şi H. J. Mc. Closkey, „Peter Singer and Non-Voluntary Euthanasia: Tripping Down the Slippery Slope”, „Journal of Applied Philosophy”, 9/2 (1992), p. 203-219; R. Gaita, „Some Questions for Peter Singer’s Admireres”, Bioethics Outlook, 6/4 (Dec. 1995), p. 1-4; W.A. Landman, „The Morality of Killing and Causing Suffering: Reasons for Rejecting Peter Singer’s pluralistic consequentialism”, South African Journal of Philosophy, 9/4 (1990), p. 159-171; M. Lockwood, „Singer on Killing and the Preference for Life”, 22, (1979), p. 157-170. Pentru răspunsul lui Singer la studiul lui Pauer-Studer, vezi P. Singer şi H. Kushe, „More on Euthanasia: A Response to Pauer-Studer”, The Monist, 76/2, (Aprilie 1993), 158-174.

[45] P. Singer, The Expanding Circle: Ethics and Sociobiology, Oxford, Clarendon, 1981, p. 101.

[46] Singer, Practical Ethics, p. 21, 57-62, 72-78; The Expanding Circle, p. 101, 119-121.

[47] Ibidem, p. 10-11, 21.

[48] Ibidem, p. 67-68; The Expanding Circle, p. 122-124

[49] Ibidem, p. 3.

[50] Ibidem, p. 3, 7-8.

[51] Ibidem, p. 95-100. În contextul discuţiei sale despre non-morala uciderii, el glosează autonomia în termeni de preferinţă a persoanei şi consideră că limbajul „drepturilor” este în cel mai bun caz o expresie rezumativă a altor consideraţii morale fundamentale – şi anume preferinţele.

[52] Ibidem, 3, 13.

[53] Aceste preferinţe sunt definite în sens destul de larg ca fiind orice îşi doreşte o fiinţă simţitoare, cu condiţia ca acea dorinţă să nu intre în conflict cu o altă dorinţă a aceleiaşi fiinţe (Singer, Practical Ethics, p. 13). În vreme ce la o analiză strictă există o diferenţă între interese şi preferinţe (pentru care vezi R.E. Goodin, „Utility and Good”, A Companion to Ethics ed. P. Singer, Oxford: Blackwell, 1991, p. 241-248, Singer alternează cei doi termeni.

[54] Singer, Practical Ethics, p. 13; The Expanding Circle, p. 101.

[55] Ibidem, p. 183.

[56] Ibidem, p. 92-95; The Expanding Circle, p. 148-175.

[57] Ibidem, p. 92-94; The Expanding Circle, p. 163-162; cf. R.M. Hare, „Universal Prescriptivism”, A Companion to Ethics, ed. P. Singer, Oxford: Blackwell, 1991, p. 461-462.

[58] Ibidem, p. 92; The Expanding Circle, p. 152-167; Hare, „Universal Prescriptivism”, p. 461.

[59] Singer, The Expanding Circle, p. 167. Pentru o prezentare detaliată a acestor probleme, vezi R.M. Hare, Moral Thinking: Its Levels, Method and Point, Oxford, OUP, 1981, mai ales p. 25-28, p. 40-64.

[60] Pentru o descriere utilă a acestor forme de utilitarism, vezi W.K. Frankena, Ethics, Englewood Cliffs: Prentice Hallm 1973, p. 34-43.

[61] „Nivelul critic” este analizat în Singer, Practical Ethics, p. 169-172, 181-191; „nivelul intuitiv” este analizat în Singer, Practical Ethics, p. 172, 190, Rethinking, p. 217; Kushe şi Singer, op. cit., p. 193-196.

[62] Singer, Practical Ethics, p. 21, 57-62, 72-78; The Expanding Circle, p. 101, 118-121.

[63] Singer, The Expanding Circle, p. 119-121.

[64] Singer, Practical Ethics, p. 16-82; The Expanding Circle, p. 120. Această idee depinde, bineînţeles, de o demonstraţie anterioară conform căreia singura diferenţă între persoanele umane şi animalele non-umane este o diferenţă de grade (de simţire, de conştientizare a sinelui, ş.a.m.d.), nu de fel (A fi/a nu fi creat după chipul lui Dumnezeu), pentru care vezi Practical Ethics, Cap. 3.

[65] Singer, Practical Ethics, p. 57-61; cf. The Expanding Circle, p. 120-121.

[66] Singer, The Expanding Circle, p. 121. Această afirmaţie este puerilă, fiindcă ne îndoim că ar exista vreun caz în care interesele unui şoarece să fie comparabile cu interesele unui om. Să presupunem că unui şoarece şi unui om li s-ar putea face rău la fel e o anumită acţiune, dar că acel rău nu are efecte pe termen lung, că nu cauzează anxietate şi alte urmări care ar putea afecta în mod negativ viaţa persoanei e altceva. Recunoaştem că sunt nişte supoziţii puţin plauzibile, dar să le luăm în considerare chiar şi aşa. Simplul fapt că una dintre fiinţele implicate este o persoană şi cealaltă este un şoarece va face ca cele două să aibă experienţe diferite ale suferinţei, iar aceste diferenţe au darul de face experienţele lor incomparabile. Conform însăşi noţiunii lui Singer despre ce înseamnă o persoană, aceasta este raţională, conştientă de sine ca fiinţă în timp, posedă o serie de credinţe, valori ş.a.m.d., care vor influenţa toate experienţa răului suferit. Aşadar, nu există nicio împrejurare în care interesele unui şoarece să fie similare cu cele ale unei persoane. Aceasta ni se pare a fi o deficienţă importantă a teoriei lui Singer.

[67] Singer, Practical Ethics, p. 264-288.

[68] La Singer, sintagma „dreptul la viaţă” apare între ghilimele fiindcă el nu crede că limbajul referitor la drepturi îi este de mare ajutor şi nici că poate să transmită corect teoria sa despre utilitarismul preferinţă. Astfel, limbajul referitor la drepturi este doar un mod la îndemână şi relativ imprecis de a afirma alte valori etice. Vezi Singer, Practical Ethics, p. 96.

[69] Singer, Practical Ethics, p. 90-101.

[70] Ibidem, p. 182, 188.

[71] Ibidem, p. 169-174.

[72] Ibidem, p. 7-8; Reasoning, p. 147, 149-151.

[73] Ibidem, p. 10-12; The Expanding Circle, p. 100-103, 111-124; Reasoning, p. 149, 152-159; How are We to Live? Ethics in an Age of Self-Interest, Melbourne: Text, 1993, p. 173-175.

[74] Ibidem, p. 11-15; The Expanding Circle, p. 100-124; Reasoning, p. 147-159.

[75] Ibidem, p. 11-15, The Expanding Circle, p. 1001-124; Reasoning, p. 147-159, cf. Hare, „Universal Prescriptivism”, p. 451-463.

[76] Acest citat este extras din J.L. Mackie, Ethics: Inventing Right and Wrong, Haramondsworth: Penguin, 1977, p. 15, din care Singer citează pentru a-şi sprijini opiniile, Singer, Practical Ethics, p. 7-8; The Expanding Circle, p. 106-110; Reasoning, p. 151-152.

[77] Mackie, op. cit., p. 19-22, contra R.M. Hare, care argumentează că nu există nicio diferenţă filosofică adevărată între afirmaţiile morale subiectiviste şi cele obiectiviste (pentru care, vezi de ex. Hare, „Universal Prescriptivism”, p. 451-463).

[78] Mackie, op. cit., p. 38. Cf. Singer, The Expanding Circle, p. 105; Reasoning, p. 151.

[79] Mackie, op. cit., p. 38-42. Cf. Singer, The Expanding Circle, p. 107; Reasoning, p. 151-152. Trebuie menţionat că Singer îl urmează mai degrabă pe Hare decât pe Mackie atunci când concluzionează că astfel de mărturii sunt mai degrabă incoerente decât false.

[80] Mackie, op. cit., p. 40-41. A se vedea că citatul lui Singer din Mackie aplică critica sa împotriva versiunilor extreme ale tuturor teoriilor obiectiviste (Singer, The Expanding Circle, 107; Reasoning, 151). După cum vom vedea, este o deficienţă crucială a argumentării sale împotriva eticii obiectiviste, mai ales în lumina protestului său împotriva tuturor concepţiilor obiectiviste non-teiste. Oricum, problema caracterizării teoriilor sale creştine şi puterea de convingere a argumentelor sale anti-creştine, oricât ar fi de importante, trebuie lăsate deoparte, fiindcă nu fac obiectul prezentei lucrări.

[81] Mackie, op. cit., p. 42.

[82] Singer, The Expanding Circle, p. 3-53; How are We to Live?, p. 84-105, 129-153.

[83] Singer, The Expanding Circle, p. 3-23; How are We to Live?, p. 129-153. Se impune aici explicarea a două chestiuni pe care Singer le admite. În primul rând, o astfel de teorie explică supravieţuirea unei trăsături genetice; ea nu explică şi nici nu ar putea explica în ce fel această trăsătură s-a putut impune în faţa egoismului de grup, căci comportamentul altruist iniţial ar fi în detrimentul supravieţuirii indivizilor din grup, după cum recunoaşte Singer. În al doilea rând, comportamentul altruist are valoare nu neapărat pentru indivizii purtători de gene (pe care, dimpotrivă, i-ar putea dezavantaja), ci pentru supravieţuirea genelor prin intermediul şanselor sporite de supravieţuire ale purtătorilor de gene ca grup, care lasă aceste gene moştenire generaţiilor următoare.

[84] Singer, The Expanding Circle, p. 24-32.

[85] Ibidem, p. 152-53; „How?” 101-105.

[86] Ibidem, p. 71-72; cf. 74-86.

[87] Ibidem, p. 87-124.

[88] Ibidem, p. 149.

[89] Ibidem, p. 149.

[90] Idem, Reasoning, p. 154.

[91] Singer, The Expanding Circle, p. 90.

[92] Ibidem, p. 93; How are We to Live?, p. 174.

[93] Ibidem, p. 94-100.

[94] Ibidem, p. 125-147; cf. How are We to Live?, p. 84-105.

[95] Ibidem, p. 141-147.

[96] Ibidem, p. 105-111; Reasoning, p. 154.

[97] Singer, Reasoning, p. 150-151, 154.

[98] Singer, Practical Ethics, p. 7-8; Reasoning, p. 152-159.

[99] Ibidem, p. 10.

[100] Ibidem, p. 10-12. Singer recunoaşte dependenţa sa de argumentele lui R.M. Hare, pentru care vezi, de ex., „Universal Prescriptivism”, p. 451-463; Moral Thinking, mai ales p. 65-116, 206-228.

[101] Pentru primul caz, vezi Singer, The Expanding Circle, p. 93-100; pentru cel de-al doilea, vezi The Expanding Circle, p. 105-106; Resoning, p. 149, 154-159. Cele două par să se amestece în Practical Ethics, p. 10. Aceeaşi observaţie i-o fac lui Singer W.A. Rottschaefer şi D.L. Martinsen, „Singer, Sociobiology and Values: Pure Reason versus Empirical Reason”, Zygon, 19/2 (Iunie 1984), p. 159-170. Ei fac această observaţie pentru a justifica etica sociobiologică.

[102] Singer, The Expanding Circle, p. 105-106.

[103] Singer, Practical Ethics, p. 12-15; The Expanding Circle, p. 100-101, 106, 109, 118-121; Reasoning, p. 154, 157-159. Cf. Hare, „Universal Prescriptivism”, p. 460-462.

[104] Singer, Reasoning, p. 155-159, face aluzie la aceasta ca la o „realitate” morală, atunci când vorbeşte despre ea ca fiind o decizie substanţială (a vorbi despre anumite lucruri şi nu despre altele), o decizie care determină în mare măsură concluziile sale bazate pe prescripţii şi, implicit, pe utilitarismul preferinţă.

[105] Singer, The Expanding Circle, p. 105-111; Reasoning, p. 150-151, 154.

[106] Singer, Practical Ethics, p. 10-12; The Expanding Circle, p. 100. În aceste pasaje, statutul „potenţialului universal” ca principiu moral absolut, ca şi natura sa aparent intuitivă, sunt clare.

[107] Ibidem, 13-14; The Expanding Circle, p. 100-102, 119-121; Reasoning, p. 155-159.

[108] Vezi, de ex., Singer, The Expanding Circle, p. 3-23, 33-41, 52-53. În aceste pagini, Singer utilizează mult condiţionalul-optativul, prin forme ca „s-ar putea” şi expresii cu un anumit semantism: „poate”, „e posibil” atunci când subliniază dezvoltarea altruismului (şi implicit punctul de plecare al sistemelor etice). Oricum, ulterior el tratează aceste supoziţii ca fiind o bază suficient de fundamentată pe fapte pentru a-şi continua teoria, ascunzând astfel natura esenţialmente ipotetică a cazului său.

[109] Vezi Singer, The Expanding Circle, Cap. 1, „Originile altruismului”.

[110] În aceste consideraţii ne bazăm pe tratatul de ordine morală al lui Oliver O’Donovan: Ressurection and Moral Order: An Outline of Evanghelical Ethics, Leicester: IVP, 1986, p. 31-52.

[111] Nu susţinem aici că există o lume platonică a ideilor morale la care dobândim acces prin intermediul unor facultăţi morale specifice. Mai degrabă susţinem că lumea – aşa cum o cunoaştem – oferă tipare de relaţii care pot fi explicate cel mai bine prin categorii morale şi că astfel de explicaţii corespund stării curente a faptelor. Mai mult, apariţia unor asemenea trăsături morale ar putea avea şi o explicaţie evoluţionistă, fără a dăuna realităţii ordinii morale. Astfel de trăsături ar fi similare vederii, de exemplu, care asigură organismului abilitatea de a răspunde realităţii obiective a luminii şi a efectelor sale asupra altor entităţi.

[112] Aceasta înseamnă că descrierile sociobiologice ale dezvoltării moralei umane nu intră în conflict cu concepţiile creştine şi cu alte teorii morale obiectiviste.

[113] Vezi, de exemplu, formularea şi argumentele sale împotriva concepţiilor poruncilor divine, Singer, Practical Ethics, p. 3-4; Kushe şi Singer, op. cit., p. 126, care ignoră dezbaterile recente asupra concepţiilor respective, apărarea lor în faţa obiecţiei de tip Euthyphro, prin referirea la caracterul corespunzător al celui care dă poruncile. Pentru o formulare recentă a teoriei, vezi R.J. Mouw, The God Who Commands, Notre-Dame: University of Notre Dame Press, 1990.

[114] Pentru aceasta, vezi A. Wierzbicka, „Peter Singer and Christian Ethics”, Quadrant (aprilie, 1997), p. 28-29.

[115] Pentru exemple de sisteme care justifică afirmaţiile noastre, vezi O’Donovan, Ressurection an Moral Order; C.S. Lame, The Shape of the Good: Christian Reflections of the Foundations of Ethics, Notre-Dame: University of Notre Dame Press, 1991.

[116] Din nou, această problemă nu va fi analizată în detaliu aici. Pentru descrieri succinte ale unei asemenea noţiuni de raţionalitate, vezi K.J. Clark, Return to Reason, Grand Rapids: Eedermans, 1990; D.L. Wolfe, Epistemology: The Justification of Belief, Downers Grove: IVP, 1982; N. Wolterstorff, Reason within the Bounds of Religion, (ed. a doua), Grand rapids: Eedermans, 1984.

[117] Singer, The Expanding Circle, p. 107, Reasoning, p. 151-152.

[118] R.M. Hare acceptă această „critică”, dar crede că ea demonstrează superioritatea poziţiei sale. Într-un asemenea caz, sistemul nedrept este corect şi nedreptatea lui este irelevantă sau depăşită de consideraţii vizând natura consecinţelor. Vezi Moral Thinking, 164-168. Oricum, trebuie notat faptul că el consideră că asemenea „lumi” sunt puţin plauzibile şi că egalitarismul (relativ) poate fi justificat pe baza unor considerente care ţin strict de ordinul consecinţelor. Cf. Singer, How are We to Live?, p. 149-151.

[119] Pentru acest argument, vizând teoriile utilitariste în general, vezi Frankena, op. cit., p. 37, 38-39, 42-43; Layman, op. cit., p. 73-74; pentru aplicaţiile sale specifice la Singer, vezi Landman, op. cit., p. 168. Acest argument poate fi formulat astfel încât să acopere atât regulile, cât şi acţiunile care derivă din teoriile utilitariste şi în mod evident acoperă teoria pe două nivele a lui Singer. Căci, dacă se poate demonstra că o astfel de nedreptate sistematică ar spori la maxim utilitatea, atunci ea trebuie să devină regula prin care operăm la nivel intuitiv. Pentru o excelentă prezentare narativă a acestei probleme la nivel social, vezi istorisirea autoarei Ursula K. Le Guin, The Ones Who Walk Away from Omelas, The Wind’s Twelwe Quarters, St. Albans: Granada, 1978, p. 112-120.

[120] Pentru justificarea unei astfel de teorii a raţionalităţii, vezi lucrările lui Clark, Wolfe şi Wolterstorff.

[121] Hare, Moral Thinking, p. 166; Singer şi Kushe, Response, p. 172-173.

[122] Pentru o articulare sofisticată a acestor intuiţii în etică, vezi J. Kellenberger, Relationship Morality, Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1995.

[123] Singer, Practical Ethics, p. 170-171; cf. 76-77. Este interesant faptul că pentru a le putea exclude, Singer le parodiază. Să fie acesta un indiciu al slăbiciunii argumentului său?

[124] Vezi, de ex., Practical Ethics, p. 65-68; Rethinking, p. 159-164, 172-183.

[125] D. van Gend, “On the Sanctity of Human Life”, Quadrant (Sept. 1995), p. 57-58; Pauer-Studer, op. cit., p. 152; W. J. Prior, “Compassion: A Critique of Moral Raţionalism”, Philosophy and Theology, 2/2 (Winter 1987), p. 173-191. Ipoteze similare sunt emise despre uzul lingvistic şi intuiţiile morale în A. Wierzbicka, “The Language of Life and Death”, Quadrant, (Iulie-August 1995), p. 21-25.

[126] Pentru acestea, vezi eseurile din I. Lakatos şi A. Musgrave (ed.), Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge: CUO, 1970.

[127] Kellenberger, op. cit., p. 147-148, 353-376; Landman, op. cit., p. 163-164, 166; Pauer-Studer, op. cit., p. 152.

[128] Expresia „practică socială” este preluată din lucrarea lui A. MacIntyre, After Virtue: A Study in Moral Theory, (ed. a doua), Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1984, mai ales p. 187-190, 220-224, 274.

[129] Singer, The Expanding Circle, p. 105-106.

[130] Pentru o descriere valoroasă a acestui caracter din punct de vedere moral al raţionării morale, vezi A MacIntyre, After Virtue şi Whose Justice? Which Rationality?, Londra: Duckworth, 1987.

[131] Vezi, de ex., Singer, Practical Ethics, p. 324-325.

[132] Ibidem, p. 323-324.

[133] Ibidem, p. 76-77, unde el respinge clar ipoteza că relaţia unică pe care o avem cu ceilalţi membri ai speciei noastre are vreo semnificaţie etică; şi Ibidem, p. 170-171, unde el afirmă că nu trebuie să permitem sentimentelor (care reprezintă o componentă importantă a interacţiunii noastre cu ceilalţi) să aibă vreo influenţă asupra reflecţiei etice. Doar o perspectivă imparţială acţionează ca un punct de vedere etic. El afirmă că „etica nu cere eliminarea relaţiilor personale şi a afecţiunilor părtinitoare” (Practical Ethics, p. 76), dar consideră că evaluarea afirmaţiilor morale ale celor afectaţi de acţiunile noastre necesită „un anumit grad de detaşare/independenţă de sentimentele noastre pentru ei.” (Practical Ethics, p. 77). Dar cum se poate realiza acest lucru fără a distruge efectiv relaţia?

[134] Pentru o formulare a moralei relaţionale, vezi Kellenberger, Relationship Morality.

[135] Singer, How are We to Live? vii-viii.

[136] Ibidem, p. 15-17.

[137] Ibidem, p. 10-12, 17-18, 22-54.

[138] Practical Ethics, p. 327-334; How are We to Live?, vii, 129-170.

[139] How are We to Live?, vii.

[140] Ibidem, p. 1-12.

[141] Ibidem, p. 20; cf. Ibidem, p. 207, 216.

[142] Practical Ethics, p. 331-335; Ibidem, p. 216-218, 231.

[143] How are We to Live?, p. 221-223.

[144] Ibidem, p. 222-223.

[145] Singer, Practical Ethics, p. 316, unde notează că dacă justificarea meta-etică a eticii este morală (noi am adăuga, cvasi-morală), atunci ea este circulară într-un sens distrugător.

[146] Ibidem, p. 331.

[147] Expunerea detaliată a acestui punct, ca şi a chestiunii înrudite, referitoare la metafizica şi la epistemologia pe care Singer îşi clădeşte demersul, depăşeşte scopul acestei lucrări.

[148] Pentru afirmaţii clare conform cărora există lucruri corecte pe care trebuie să le face, şi că am fost martorii unui progres etic real, vezi Singer, How are We to Live?, p. 222-225; pentru o critică a lor, vezi Wierzbicka, p. 28.

[149] Pentru acestea, vezi Singer, Practical Ethics, p. 33-335; How are We to Live?, p. 194-196, 221-222, 230-232; cf. criticii lui Wierzbicka, p. 29-30.

[150] Vezi Singer, How are We to Live?, ix-x, p. 163-164, cu referire la caracterul „înălţător” al acţiunii lipsite de egoism, în ciuda naturii controversate a eticii implicate; p. 167-170; 173-175. Pentru raţionalitatea modurilor de viaţă non-etice, p. 218; p. 219-222, cu referire la motivaţia subiectivă a celor care făptuiesc etic.

[151] Singer, Practical Ethics, p. 33.

[152] M. Smith, „Back to Basis: A Review of How are We to Live?”, Eureka Street, 4/5 (iunie-iulie 1995), p. 43-45.

(Citit de 98 ori)