A fi în Hristos. Sfântul Ioan Gura de Aur

c003e2_1024O a doua serie de adevăruri care par a fi fundamentale în gândirea şi învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur se învârte în jurul omului şi a sfârşitului care-i dă vieţii sale un sens. Credinţa singură îl face pe om capabil să perceapă sensul vieţii, pentru că doar ea singură îi dă şi-i deschide creştinului ochi noi care să vadă cea ce nu poate fi văzut şi care să se lase încântaţi de frumuseţea nevăzutului. Sunt nişte ochi care ne-au fost daţi de către Hristos; asemănători cu cei pe care îi avem deja, ei nu se deschid decât spre o singură lume: ochii trupului spre lumea văzută, ochii credinţei spre lumea nevăzută. „Astfel, cel care priveşte lucrurile nevăzute, nu le priveşte pe cele văzute; cel care priveşte lucrurile văzute, nu le priveşte pe cele nevăzute. Nu acelaşi lucru ni se întamplă oare şi nouă? Cand ne reculegem în duh pentru a reflecta la un obiect nevăzut, ochii noştri îşi suspendă lucrările lor”.

Acelaşi lucru caracterizează şi viziunea credinţei şi care va avea o consecinţă practică de cea mai mare importanţă pentru adevăratul credincios, pentru creştinul a cărui viaţă morală se inspiră din principiile credinţei sale; ea va schimba total viaţa sa, ea va face din viaţă o viaţă în Hristos, adică o singură viaţă şi nu două: viaţa „în Hristos”.

Viaţa creştină este orientată spre nevăzut şi spre dumnezeiesc, spre viaţa viitoare şi spre cea cerească. Nu este necesar să insistăm prea mult pe viaţa de aici. „Punctul capital al credinţei creştine este aşteptarea vieţii adevărate după moarte”. Capital! Astfel nu trebuie să ne-o imaginăm şi să vorbim de ea într-un mod uşuratic. Viaţa prezentă nu este decât o călătorie; importantă este sfârşitul; sfârşitul este plasat în viaţa viitoare. Această viaţă de pe pământ nu ne este dată decât în vederea vieţii viitoare şi ea nu are nicio valoare decât ca fundament al vieţii viitoare. „Măreţia omului constă în virtute, în consacrarea pentru realităţile viitoare, în a depune toate eforturile în vederea vieţii de apoi, în a dispreţui viaţa prezentă”.

Credinţa în viaţa viitoare se concretizează în credinţa învierii, condiţie, după Sfântul Ioan, a bucuriilor promise de Dumnezeu credincioşilor săi şi intrată definitiv în veşnicia preafericită. În această privinţă, credinţa în înviere este una dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului. Credinţa şi învierea sunt una şi aceeaşi realitate, una şi aceeaşi fiinţare. Când spui credinţă mărturiseşti şi proclami învierea, iar când vesteşti învierea certifici unica credinţă, credinţa cea adevărată, puterea ei. Ea domină întreaga noastră viaţă morală; ea face ca acolo să domnească virtutea. Pe ea se sprijină întreaga noastră conduită şi indirect, întreaga noastră credinţă. Învierea este conţinutul vieţii creștine.

„Omul care nu se aşteaptă să învie şi să-şi dea seama de faptele sale nu se va grăbi deloc să practice virtutea; şi, tot astfel, cel care care nu va practica virtutea nu va crede în înviere: pentru că sunt două lucruri care se creează reciproc: patima prin necredinţă şi necredinţa prin patimă. O conştiinţă încărcată cu nenumărate nedreptăţi, temându-se de răzbunarea viitoare, tremurând şi nedorind să se uşureze printr-o schimbare în bine a vieţii, îşi caută odihna în necredinţă. Şi când va nega învierea şi judecata, va spune: Nu voi da socoteala pentru nelegiuirile mele”.

Sfântul Ioan Gură de Aur se vede obligat să insiste mult asupra acestui adevăr elementar, pentru că acesta întâlneşte nişte opoziţii foarte puternice. Este ridiculizat de cei care împrumută obiecţii de la păgani. De altfel, Sfântul Ioan se grăbeşte să le întoarcă totul înapoi cu aceeaşi monedă: unii dintre ei nu vorbesc oare de metempsihoză? Alţii nu cred oare, după o conflagraţie generală, într-o „înviere a veşmintelor şi a pantofilor” – şi să nu râdem? – Iar alţii vin să ne spună despre atomii lor faimoşi!

Şi mai de temut este limbajul celor care afişează un scepticism practic: „Daţi-mi mie ziua cea de azi, spun ei, şi luaţi-o voi pe cea de mâine”, sau „Cine a venit vreodată de pe lumea de dincolo pentru a ne spune ce se întamplă acolo?”La toatea acestea se adaugă ereticii care neagă învierea trupurilor şi nu recunosc, prin explicarea Scripturii, decât o înviere spirituală în botez. Discuţiile filosofice şi exegetice nu duc la nimic. Creştinii trebuie să fie prin viaţa lor, mărturisitorii învierii şi ai vieţii viitoare. Dar trebuie să fie mărturisitori vrednici de credinţă. „Dacă spunem că va avea loc o înviere şi nenumărate binefaceri şi dacă apoi noi le dispreţuim şi ne ataşăm de lucrurile de aici de jos, cine ne va mai crede?… Patimile se răzvrătesc împotriva noastră pentru a ne împinge să ne renegăm mărturisirea; dar să nu le cedăm, căci noi suntem mărturisitori trimişi de Dumnezeu”.

Credinţa în viaţa viitoare şi în înviere este deci pentru Sfântul Ioan Gură de Aur principiul unei vieţi adevărate aici pe pământ. Viaţa de acum este o viaţă în şi pentru înviere, o viaţă cu Hristos cel înviat, pentru a fi veşnic cu Hristos cel înviat. Omul care trăieşte în Hristos dorindu-şi binefacerile veşnice nu îşi mai îndreaptă privirile spre lucrurile de aici de jos, ci în Hristos toate sunt transfigurate. Credinţa îi îndreaptă, ca să spunem aşa, gândirea, simţirea şi dorul spre această lume veşnică, deja prezentă:

„Cel care este îmbrăţişat de dragostea lui Dumnezeu nu mai poate să suporte vederea celui care cade sub ochii trupului. Înzestrat cu alţi ochi, vreau să spun cu cei ai credinţei, el contemplă fără încetare (binefacerile viitoare), îşi întinde sufletul spre ele. El păşeşte pe pământ ca un om care îşi are bunurile în ceruri: el făptieşte astfel în toate cele; nicun lucru omenesc nu-l opreşte din căutarea virtuţii. Pentru că un asemenea suflet nu mai vede părţile strălucitoare ale vieţii, nici dificultăţile sau obstacolele; dar el trece prin toate acestea în fugă, grăbit să ajungă în patria sa. Şi ca un alergător care fuge din toate puterile sale nu este atent la obstacole, chiar dacă se loveşte de ele de mii de ori, iar, cu totul concentrat asupra cursei pe care o face, el trece cu uşurinţă prin toate şi se grăbeşte spre finalul care îi este stabilit; în acelaşi fel, cel care se dedică virtuţii şi care vrea să urce de la pământ la cer, abandonează aici jos toate lucrurile vizibile şi se consacră cu totul cursei şi nu se opreşte şi nici nu se lasă prins în mrejele acestor lucruri vizibile, înainte să ajungă să atingă acest termen”.

Din această viziune schimbată şi transfigurată asupra lumii rezultă o atitudine total diferită de cea a păgânilor în faţa bunurilor şi evenimentelor vieţii. Bogăţiile? Necredinciosul le doreşte, iar credincioşii le dispreţuiesc. Sărăcia? Necredinciosul se plânge, iar credinciosul se bucură. Moartea? Necredinciosul nu vede în ea decât un cadavru, iar credinciosul nu vede în ea decât somn. Ar trebui să vedem cât de constant Hrisostom slăveşte această atitudine a credinţei în faţă evenimentelor, în ceea ce priveşte plăcerile, bogăţiile, slava acestei lumi şi cu câtă raţiune i se dedică el, cu cât zel o recomandă în toate circumstanţele. De aici îşi trage el toate paradoxurile credinţei practice care ar fi trebuit să răsune ciudat în urechile ascultătorilor săi încă păgâni sau creştini păgânizaţi, dar care făceau să pătrundă în spirite sensul natural al vieţii adevăratului creştin „în Hristos”.

Înţelegem că această credinţă a dragostei lui Dumnezeu şi a învierii, care nu numai că iluminează raţiunea luminilor cerului, ci invadează întreaga viaţă practică a credinciosului pentru a o transforma într-o viaţă cerească, a putut să treacă în ochii Sfântului Ioan Gură de Aur ca adevărata viaţă desăvârşită în Hristos. Cel puţin, credinţa este cea care îi dă sensul acestei înţelegeri al adevăratului credincios pentru lucrurile omeneşti pentru că el vede „extrema lor slăbiciune şi că este convins că ele sunt inutile din momentul în care a devenit credincios”. Un credincios care pune în practică această convingere inspirată de credinţă, iată omul desăvârşit.

(Citit de 139 ori)