Avva, cum aș putea să mă mântuiesc

c017e2_1024O formă mai precisă de îndrumare dumnezeiască în povăţuire, mai uşor de ilustrat decât credinţa în inspiraţie la care adesea se fac referiri explicite, sunt experienţele vizionare de care au avut parte mulţi părinţi şi care i-au ajutat să descopere cauzele ascunse ale problemelor care îi frământau pe ucenicii lor. Asistenţa de sus a părintelui este bine ilustrată de două exemple clare. Un frate a venit la un părinte ca să-i ceară să se roage pentru el, deoarece era ispitit la păcat trupesc. După o vreme, părintele a început să se îngrijoreze că fratele nu-şi găsea liniştea şi L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate cum trăia fratele în chilia sa: „Iar Dumnezeu i-a arătat ce făcea fratele. L-a văzut aşezat, cu duhul păcatului trupesc stând lângă el. Un înger stătea alături, supărat pe frate fiindcă nu s-a aruncat în faţa lui Dumnezeu, ci că găsea plăcere în gândurile sale, dedicându-şi mintea acestei activităţi.” Ca urmare a acestei descoperiri, părintele îl confruntă pe frate, îi spune că problema apare din propriul consimţământ la aceste gânduri şi îl învaţă cum să se opună lor, pentru ca fratele să găsească linişte „prin rugăciune şi învăţătura bătrânului”. Bineînţeles că această apoftegmă are scopul de a-i avertiza pe cei care au auzit-o de mai multe ori sau au citit-o, amintindu-le că persistenţa ispitelor lor a fost adesea un rezultat al propriei voinţe de a le alimenta consimţământul cu ele şi nu severitatea ispitei în sine.

Totuşi, nu trebuie să credem că elementul vizionar din relatare nu ar fi luat în considerare ca o indicaţie despre felul în care un părinte ar obţine cunoştinţele necesare despre un ucenic pentru a-l putea povăţui pe acesta cu folos. În acest context, amintim în trecere că apoftegmele sunt pline de referinţe la modul de vieţuire despre chilia călugărului ca loc de manifestare a vieţii acestuia. Fuga în pustiu duce la un loc al stabilităţii: „Aşa cum un copac nu poate să dea roade dacă mereu a fost mutat, tot aşa nici călugărul care se tot duce dintr-un loc în altul nu poate să dea rod virtuţii.” Prima acţiune a noului venit în pustiu era fie să-şi construiască o chilie simplă, cu o singură încăpere, fie să se alăture unui călugăr deja stabilit în chilia sa. Ideea de a se nevoi într-o chilie este subliniată încontinuu. „Du-te şi stai în chilia ta, lasă-ţi trupul în grija pereţilor ei şi nu ieşi din ea.” „Un frate a venit la Sketis să-l vadă pe Avva Moise şi i-a cerut un sfat. Bătrânul i-a zis «Du-te, stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate».” De ce vedeau această stabilitate în chilie ca fiind vitală în nevoinţa lor? Pentru că numai şi numai acolo puteau să înveţe că Dumnezeu există, fiindcă dacă Dumnezeu nu este aici şi acum, în această clipă în acest loc, atunci El nu este nicăieri. A rămâne în chilie însemna să fii în mijlocul suferinţei umane şi să descoperi că Dumnezeu este acolo, că în chilie este viaţă şi nu moarte, mântuire şi nu pieire, lumină şi nu întuneric. Împărăţia lui Dumnezeu nu este viaţa de după moarte, ci o realitate prezentă. Daca cineva trăieşte pentru Dumnezeu şi şi-a biruit ego-ul păcătos, atunci nu-i va fi frică de moartea trupească deoarece aceasta va fi continuarea vieţii prezente şi fericite pe care o trăieşte împreună cu Hristos. Ei spuneau: „Chilia unui călugăr este cuptorul Babilonului, dar mai e şi locul unde cei trei fii L-au găsit pe Fiul lui Dumnezeu; este ca şi stâlpul de nor, locul unde Dumezeu i-a vorbit lui Moise.” Chilia era locul nevoinţei celei grele: Avva Sarapion a vizitat odată o maică renumită care locuia mereu într-o singură încăpere mică şi a întrebat-o: „De ce stai aici?” Iar ea i-a răspuns: „Nu stau. Călătoresc”.

Să revenim la o altă istorisire despre o descoperire mai lungă despre Avva Macarie. Macarie trăieşte singur în pustiu, dar în apropierea unei regiuni unde locuiesc mai mulţi fraţi asupra cărora veghează într-un fel. Odată, „bătrânul supraveghea drumul şi l-a văzut pe Satana venind sub chip de om, ca şi cum ar trece pe lângă el.” Macarie, având această viziune, îl întreabă pe vrăjmaş ce face şi i se răspunde că merge să ofere, să le dea sugestii diavoleşti fraţilor (ύπομιμνήσκειν): poartă cu el diferite feluri de hrană (adică ispită sau gând) pentru ei, sperând că fiecare va accepta cel puţin unul. După un timp, Macarie îl vede întorcându-se şi îl întreabă cum au decurs lucrurile. Satana îi răspunde că numai un frate este prietenos cu el „şi când mă vede, se schimbă precum vântul”. Macarie îi cere numele fratelui, iar după ce vizitatorul pleacă, se duce să îl vadă pe fratele în cauză. Datorită viziunii sale, el ştie că fratele este ispitit şi îl întreabă insistent despre ispitele sale, chiar dacă fratele, ruşinat, la început răspunde că totul este în ordine. După ce fratele şi-a recunoscut gândurile, Macarie îi spune cum să li se opună: „Posteşte până târziu, luptă-te, meditează la Evanghelie şi la alte Scripturi, iar dacă un gând te paşte, nu privi în jos, ci în sus, iar Domnul te va ajuta imediat”. În cele din urmă, aflăm că fratele nu mai este supus atacurilor Satanei, ci că a devenit cel mai hotărât oponent al acestuia. Această relatare spune multe lucruri despre înţelegerea activităţii demonilor de către părinţi, înţelegerea felului în care diferitele lor ispite pot fi respinse. Răspunsurile Mântuitorului la ispitirea diavolului din deşertul Carantaniei reprezintă canoane pentru viaţa monahală prin înfăţişarea celor trei voturi ale libertăţii. De aceea lupta cu ispitele demonilor e o comoponentă pe care nimeni nu o poate ignora în viaţa duhovnicească. O învăţătură mai detaliată se poate găsi în textul citat mai sus care, după comentariul despre rolul părintelui spiritual, adaugă: „Cineva care s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu, nu ar trebui să se îngrijoreze de niciun fel de gânduri, sau să lupte împotriva lui, sau să-i lase loc să se strecoare în minte. Dacă totuşi apare, înalţă-ţi gândurile către Dumnezeu şi spune: «Nu am nimic de a face cu el; Tatăl meu ştie».”

Atenţia îndreptată către Dumnezeu alungă gândul, căci un gând „nu poate să îţi vină atunci când mintea ţi-e la Tatăl şi Dumnezeul tău.” Cunoaşterea ispitelor nu e imposibilă. Dacă aşezăm paralel, lângă pocăinţă, frica de Dumnezeu, atunci omul nu trece prin niciun pericol din partea demonilor. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Cel care se teme de Dumnezeu, nu se teme de atacurile demonilor, dar nici de ameninţările viclene ale oamenilor.” Conform părerii Sfântului Maxim, „în timpul ispitelor” trebuie să înfruntăm cu „bărbăţie valurile cugetelor”; această bărbăţie înseamnă răbdare şi nădejde, ştiind că ispitele se dau iconomic de către Dumnezeu, adică având scopul final de îmbunătăţire şi folos duhovnicesc. De altfel, Sfântul Maxim spune că „desăvârşit este acela care se luptă cu ispitele voluntare, prin cumpătare, şi cu cele involuntare, prin răbdare.” De adăugat că lupta nu trebuie să se dea numai cu bărbăţie, ci şi cu „mulţumire.” Şi Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă răbdarea şi nădejdea în înfruntarea mâhnirilor sau tristeţilor. Curajul, ca mod de înfruntare a ispitelor, îl întâlnim şi-n scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Chiril al Alexandriei. De asemenea, şi Sfântul Simeon scrie despre bucurie, răbdare şi nădejde în timpul perioadelor de ispită. Sigur că nu e uşor a înfrunta astfel ispita, întrucât toate acestea presupun o stare duhovnicească înaintată. Există însă cazuri când, deşi ispita se cunoaşte, totuşi ea nu poate fi înfruntată şi acest lucru li se poate întâmpla chiar şi celor „desăvârşiţi”, cu excepţia situaţiilor în care, atunci când ei luptă cu ispitele, le cunosc puterea şi nu sunt surprinşi. Astfel, treptat, celui ce se învredniceşte de primirea în suflet a Duhului Sfânt – în harisma Căruia noi toţi „să ne bucurăm în ispite şi în necazuri să ne lăudăm” – în acelaşi timp i se umple inima de mulţumire şi putere „ca să rabde până la sfârşit necazurile.”

Însă din nou, elementul vizionar la Părinţii Patericului trebuie luat în serios, oricât de tulburător ar părea. Abilitatea de a vedea demonii sau de a înţelege căile prin care lucrează era un aspect important, pentru Părinţii Pustiului, al experienţei lor vizionare. Un bătrân putea să ceară prin rugăciune să i se permită să vadă activitatea demonilor sau, după ce a primit darul abilităţii de a vedea „ce se întâmplă”, ar putea relata că a văzut un demon neputând să intre în chilia unui frate şi să i se împotrivească atâta timp cât acesta continua să mediteze (probabil ca şi în sfatul lui Macarie despre Scripturi). În cazul lui Macarie, viziunea sa despre demon foloseşte cauzei povăţuirii eficiente. Aceste experienţe vizionare îi însoţeau pe unii părinţi încă de la începutul venirii lor în pustiu. Ele aveau un rol în convertirea lor.

Rugăciunea curată este rugăciunea Duhului în suflet şi ea nu are nimic comun nici cu reveria sentimental‑pietistă psihologizantă, nici cu meditaţia intelectual‑cere­brală conceptualizată. Rugăciunea e vocea Domnului în inimi curate: „Pe când încă trăia la palat, Avva Arsenie se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: «Doamne, arată-mi calea spre mântuire» şi o voce i-a răspuns «Arsenie, îndepărtează-te de oameni şi vei fi mântuit». După ce s-a retras în viaţa solitară, el a rostit aceeaşi rugăciune şi a auzit o voce zicându-i: «Arsenie, fugi, stai în tăcere, roagă-te mereu, căci acestea sunt izvoarele nepăcătuirii».” Aceste apoftegme atribuite lui Arsenie conţin mai multe aspecte care alcătuiesc esenţa spiritualităţii pustiului: unica dorinţă de mântuire; acţiunea practică imediată, nu doar cugetarea; porunca de fugă, de îndepărtare de tot ceea ce este familiar; apoi ideea de tăcere şi singurătate reprezentate de pustiu; dorinţa rugăciunii neîncetate pe tot timpul vieţii. Se mai adaugă însă şi vocea, chemarea, îndrumarea care vine de la Dumnezeu la începutul acestei convertiri, aceasta fiind prima şi poate cea mai vitală dintre căile înţelegerii spirituale în această tradiţie.

Există multe relatări despre felul în care părinţii se hotărau să îşi înceapă vieţile de asceză şi despătimire şi întotdeauna găsim sub o formă sau alta această voce, această poruncă sau descoperire de la Dumnezeu. În cazul lui Arsenie, este vorba despre un răspuns-chemare în timpul unei rugăciuni. La alţii, vocea este mijlocită prin una din numeroasele moduri prin care un creştin s-ar putea aştepta să audă voia lui Dumnezeu. Spre exemplu, Antonie cel Mare – părintele eremiţilor, a auzit cuvântul Evangheliei citit în Biserică: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai, dă-le săracilor şi urmează-mi Mie şi vei avea o comoară în ceruri”. De data asta un cuvânt din Scriptură i-a străpuns inima şi a fost urmat de aceeaşi reacţie ca şi la Arsenie: „Antonie a părăsit imediat Biserica şi le-a dat oamenilor din sat proprietatea pe care o avea… apoi şi-a dedicat tot timpul vieţii ascetice”, iar după o vreme s-a retras din ce în ce mai mult în pustiu. O acţiune practică, apoi plecarea, retragerea, îndepărtarea de lumea familiară a satului, aşa cumArsenie a fugit de la palatul împăratului.     

Acest tipar de a fi mişcat de lucrarea sau inspiraţia lui Dumnezeu, de a părăsi locul familiar, de a pleca şi a se lăsa în voia lui Dumnezeu în singurătate şi linişte constituie în pustiu primul pas înspre rugăciune şi convertirea inimii. Ceea ce urmează până la moarte este munca cea grea de a deveni un om nou întru Hristos: „Unul dintre părinţi l-a întrebat pe Avva Ioan cel scund «Ce este un călugăr?» Iar el a spus: «Este trudă. Călugărul trudeşte în tot ceea ce face. Asta înseamnă să fii călugăr»”. Această „trudă”, această „muncă grea” ţinea o viaţă întreagă, iar îndrumarea trebuia urmată în mod constant. A fost şi este încă o cale grea pe care, pentru a o putea urma, un ucenic trebuia să o vadă ca pe crucea lui Hristos, ca pe un şir de răni, pentru a primi cu adevărat viaţa cea nouă întru Duhul. Un frate l-a întrebat o dată pe un călugăr bătrân: „«Cum aş putea să mă mântuiesc?» Acesta din urmă şi-a scos haina, şi-a dezvelit şalele şi a ridicat mâinile spre cer, spunând: «Aşa trebuie să fie călugărul: despuiat de toate lucrurile lumeşti şi răstignit. În concurs, atletul luptă cu pumnii; în gândul său, călugărul stă în picioare cu braţele întinse sub formă de cruce, chemându-l pe Dumnezeu. Atletul este dezbrăcat în timpul unui concurs; călugărul este dezbrăcat şi despuiat de toate lucrurile, uns cu ulei şi învăţat de îndrumătorul său cum să lupte. Aşa ne conduce Dumnezeu înspre victorie».” Abdicarea necesară a sinelui egoist – pe care Ioan Licolpolis îl vedea ca pe un şarpe încolăcit în jurul inimii oamenilor, atât de profund implantat încât era imposibil de înlăturat de unul singur – cerea o atenţie deplină din partea ascetului, zi de zi şi în fiecare minut, pentru tot restul vieţii. Literatura pustiului nu vorbeşte întâi de toate numai despre viziuni şi experienţe mistice, ci şi despre procesul îndelungat al frângerii inimilor. Sunt puţini părinţi – şi aceştia vor fi mari lumini în istoria creştinismului – care au avut asemenea viziuni, pe când în pustiul Egiptului au trăit zeci de mii de monahi ce se defineau ca păcătoşi, ca penitenţi, ca cei care aveau şi mereu vor avea nevoie de milă. Aceste vederi sunt mari harisme de la Dumnezeu, date pentru folosul sufletesc al celorlalţi.

Ca şi într-o apoftegmă, câteva ziceri implică experienţa vizionară a unui părinte în perceperea stării duhovniceşti a unui frate, cu scopul unei povăţuiri cât mai de folos. O altă funcţie importantă a viziunilor este să afirme şi să critice calitatea vieţii duhovniceşti a comunităţii ca întreg. Nu toate viziunile slujesc vreunuia din aceste scopuri, dar în unele cazuri, aşa cum a fost ilustrat aici, viziunile îi sunt într-adevăr de ajutor unui avva în sarcina sa personală de a povăţui şi forma.

(Visited 124 times, 1 visits today)