Cuvinte de folos din Apoftegmele Părinţilor

c015e2_1024„A crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Cineva care are puterea absolută.” Dar a crede într-un ierarh sau într-un părinte spiritual e acelaşi lucru? Aceasta este întrebarea. Exemplele sunt numeroase în literatura patristică, unde autoritatea Avvei pare să îmbrace o aură dumnezeiască. Avem impresia că Avva este un „Pantocrator”, la o dimensiune restrânsă, pe deplin responsabil de toţi şi, de asemenea, de tot ce se întâmplă sub privirea sa mereu trează. Secolul al IV-lea a cunoscut în Egipt apariţia monahismului creştin şi producerea unora dintre cele mai valoroase texte scrise vreodată în cadrul tradiţiei evanghelice despre convertirea inimii sau, mai bine spus, a întregii persoane. Cartea de faţă analizează tema îndrumării duhovniceşti, mai exact a relaţiei de povăţuire dintre Avva şi ucenic, cu trimiteri speciale la literatura reprezentativă a vieţii ascetice timpurii din Egipt. Scopul ei este de a clarifica natura acestei relaţii duhovniceşti, mistificată într-o oarecare măsură, apelând la izvoarele timpurii ale tradiţiei Părinţilor Pustiului.

Dacă viaţa spirituală este privită şi înţeleasă ca o capacitate a conştiinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, atunci păcatul este întunecare, nor, îngropare a conştiinţei. „Omul este bolnav de necunoaşterea scopului său”, spune Sfântul Maxim. În comparaţie cu darul libertăţii desăvârşitoare, creatoare, păcatul este robie. Şi se manifestă în structura eului nostru interior, mai ales în inimă şi conştiinţă. Pervertirea conştiinţei necesită pocăinţă, care înseamnă metánoia (convertire interioară) şi episthréfein (a cărui conotaţie înseamnă o schimbare a vieţii personale practice). Pocăinţa este „un înscris pentru o viaţă nouă, semnat cu Dumnezeu”, o înviere. Căinţa nu numai că anticipează Învierea, nu numai că ne pregăteşte pentru Înviere, ci este ea însăşi începutul trecerii înspre viaţă în plenitudinea ei interioară a fiinţei. Invit cititorul să nu se împiedice de „coloritul de pustie” (Wüstenkolorit) care dă specificul monahal al aforismelor Avvilor-Părinţilor ci, păşind dincolo de acesta, să înainteze spre miezul lor psiho-duhovnicesc general‑uman: lupta cu răul, cu tripla lui ipostază: demon – gând – patimă, care ne priveşte pe toţi ca oameni, indiferent de starea noastră socială şi spirituală.

Omul nu poate învia prin moarte de unul singur; el nu poate înfrunta păcatul sau mărturisi harul lui Dumnezeu singur. Pentru a primi harul mântuitor al lui Dumnezeu, omul trebuie să se deschidă către cel puţin încă o persoană. Un adevărat Avvă înlocuieşte mii de cărţi şi oferă ajutor esenţial pentru întărirea şi sănătatea sufletului. Acest lucru nu este întotdeauna uşor într-o lume care ne învaţă şi ne încurajează de la o vârstă fragedă să fim suficienţi nouă înşine şi să abordăm chestiunile vieţii în mod hotărât pe cont propriu. Salt pe cont propriu! Epistola către Coloseni descrie situaţia în care unii creştini lucrează pentru spiritul lumii. Totuşi, modul de viaţă prescris în Evanghelie şi în tradiţia Bisericii nu este suficienţa de sine, iubirea egoistă, individualitatea ranchiunoasă.

Această stare de lucruri provine din faptul că omul este o fiinţă dialogică trăind în comunitate şi comuniune cu semenii săi. Avem nevoie unul de celălalt, chiar şi pentru a ne pocăi. Această relaţie de împăcare este pusă în contextul vieţii ecleziastice, divino-umane a etosului ei înnoitor. Păcatul rupe relaţia Eu – Tu pe care o avem cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni; această relaţie sfântă reprezintă şi calea de întoarcere. Vieţuirea în armonia cu ceilalţi şi cu Dumnezeu este o chestiune firească şi vindecătoare pentru om. Nu poate exista armonie între oameni fără prezenţa lui Dumnezeu în centrul şi în marginile comunităţii noastre.

Avva Dorotei a folosit imaginea unui compas pentru a descrie felul în care legăturile noastre cu ceilalţi oameni influenţează legătura noastră cu Dumnezeu:

„Să presupunem că am lua un compas, i-am fixa vârful pe hârtie şi am trasa conturul unui cerc. Punctul central se află la egală distanţă de orice punct din circumferinţă… Să presupunem că acest cerc este lumea şi că Dumnezeu este centrul lui; liniile drepte trasate de pe circumferinţă spre centru sunt vieţile oamenilor.”

Pentru a se apropia de Dumnezeu, oamenii trebuie să se deplaseze de pe circumferinţă spre centrul vieţii:

„Cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se apropie unii de alţii; şi cu cât sunt mai aproape unii de alţii, cu atât se apropie de Dumnezeu… Aşa este viaţa. Cu cât suntem mai îndepărtaţi şi nu îl iubim pe Dumnezeu, cu atât e mai mare distanţa care ne separă de seamănul nostru.”

Avem nevoie de oameni care ţin la noi şi la care ţinem la rândul nostru. Experienţa de zi cu zi ne arată neputinţa noastră de a iubi cu adevărat, incapacitatea interioară de a distinge între bine şi rău. Ne căim îndreptându-ne spre oameni, iar Dumnezeu ne răspunde trimiţându-ne în cale oameni către care să ne putem îndrepta atunci când ne căim. Dacă vom începe cu pocăinţa şi o vom pune ca chezăşie a vieţii, vom primi şi vom muri în starea adevăratei iubiri. Uneori avem nevoie de oameni pentru că rănile sunt prea adânci pentru a fi acceptate, iar răul prea dureros pentru a fi înfruntat de unul singur. În Biserică putem exista „în acelaşi spaţiu cu celălalt”, idee inclusă în sensul literal al cuvântului syn-choresis, iertare. Uneori avem nevoie de oameni pentru a ne ajuta să ne conştientizăm şi să ne asumăm păcatele trecutului, să tratăm prezentul cu răspundere. Avem nevoie de un însoţitor binevoitor care să ne însoţească pe calea duhovnicească şi căruia să îi mărturisim durerea pe care o simţim, alunecările pe care le-am suferit, dependenţa care ne prinde în mrejele ei cuceritoare.

Lărgind „căile pocăinţei”, urcăm scările virtuţii către cer şi aşa putem deschide poarta paradisului. Poate că înainte de a începe să credem – în ceilalţi şi în Dumnezeu – trebuie să învăţăm să avem încredere în semeni. Întotdeauna capacitatea de a împărţi cu celălalt este un semn că suntem pe calea cea bună. Devenim umani prin împărtăşire. Durerile, problemele, patimile noastre nu pot fi ascunse şi nu ar trebui negate. De fapt, în mod potenţial, recunoaşterea lor reprezintă sursa vitalităţii spirituale şi a înnoirii. Dacă le analizăm cu atenţie, ele ne-ar putea da indicii despre traseul nostru, unde ne aflăm în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Cu cât înaintăm de la persoană la persoană cunoaştem adevărul.

În cuvintele Avvei Antonie, Hristos ne-a adunat şi încă ne mai adună

„din toate colţurile pământului, până când ne va învia sufletele din pământ şi ne va învăţa că suntem făcuţi cu toţii din aceeaşi plămadă, şi părţi unul din celălalt. Pentru că acela care îşi iubeşte aproapele, îl iubeşte pe Dumnezeu; iar acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îşi iubeşte propriul suflet.”

Sfântul Antonie exprimă această idee în mod succint, afirmând că „viaţa şi moartea noastră sunt legate de fratele şi sora noastră”.

Atunci când îmi pot mărturisi ciudăţenia sau prăbuşirea cuiva care nu mă face să mă simt ruşinat, care joacă rolul de slujitor al Bisericii lui Hristos şi acela de martor în faţa lui Dumnezeu, atunci vindecarea mea poate începe. Aşa începe căutarea sănătăţii mântuirii. Mântuirea înseamnă îmbisericire, împărtăşirea de unica iubire şi viaţă a lui Iisus Hristos. Când înlătur masca şi îmi analizez în mod clar vulnerabilitatea, atunci începe refacerea, renaşterea mea spirituală. Omul începe să devină duhovnicesc în momentul în care a început să-şi vadă propriile păcate şi nu mai judecă pe alţii. Desigur că nu e un lucru uşor; e mult mai simplu să continui să te ascunzi. Imaginea de sine ireală acoperă toate simţurile omului nostru duhovnicesc. A curăţi în noi chipul lui Dumnezeu cel întunecat – iată sarcina ce ne stă în faţă! Ceea ce degetul lui Dumnezeu scrie când El se apleacă spre căinţa noastre nu se poate da niciodată uitării. Pocăinţa uneori e un proces dureros, asemănător purtării unui copil în pântec. În acest proces voinţa nu este înfrântă, ci mai degrabă ea este „îngropată de vie” într-un mormânt care va deveni matricea unei noi vieţi. „Căinţa este un contract cu Dumnezeu pentru a doua viaţă.”

A te pocăi nu înseamnă pur şi simplu a regăsi inocenţa pierdută, ci a transcende condiţia omului căzut. Patimile se creează din lipsa prezenţei lucrătoare a virtuţilor: „După ce prin plăcerile trupeşti sufletul s-a abătut de la virtuţi, a creat patimile şi le-a întărit asupra lui.” Pocăinţa cere timp, avansează cu o viteză infimă. Soaţa ei este răbdarea, ajutorul ei este nădejdea. Ea necesită trudă – omul trebuie să dorească cu adevărat vindecarea. Ea cere lacrimi, suspine. Lacrimile sunt puterea pocăinţei reale. Lacrimile celui care s-a angajat pe această cale sunt promisiuni ale unei noi vieţi, la fel ca şi plânsul noului-născut. Lacrimile sunt premisa învierii din întunericul păcatelor. Lacrimile sunt un semn că am început să traversăm frontiera pocăinţei şi că intrăm treptat în întinsul spaţiu al virtuţii. Virtutea este mai veche decât păcatul. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama afirmă că „păcatul e mai nou, pentru că este o plăsmuire a dorinţei noastre celei rele născute mai târziu, în timp ce virtutea este primară, căci în Dumnezeu ea este veşnică şi în sufletele noastre a intrat de la început după har”. Ne căim şi prin urmare plângem. Jelim şi prin urmare ne vindecăm, ca apoi să nădăjduim. Pocăinţa este nădejdea noastră după păcat, spune Sfântul Vasile cel Mare. Păcatul este un sistem de paranteze, iar centrul iradiant al virtuţii creştine este Hristos. Viaţa creştină nu se poate asemui cu nimic în lumea aceasta. Puţini sunt aceia care-i văd frumuseţea „şi adâncul şi înălţimea.” Avem sentimentul unei noi vieţi şi vedem o lumină nouă: viaţa şi lumina lui Hristos înălţat la Ceruri.

Pocăinţa transformă cosmosul în paradis, dar şi sufletul meu sau al tău. Pocăinţa este începutul, este pasul înspre răsăritul libertăţii lui Hristos. În persoana îndrumătorului spiritual, Biserica ne oferă pe cineva cu care să ne putem împărţi sufletul. Această persoană este un tovarăş binevoitor care ne însoţeşte pe calea noastră spirituală, nu un ghid sau pur şi simplu un observator. El este mărturisitor al pocăinţei mele, un purtător al crucii mele, un mângâietor sufletesc, un doctor părintesc, un tată ce iartă totul fiului iubit. Când intrăm în contact cu un Părinte care a ajuns la desăvârşire, nu găsim nimic suprauman în el, nimic ce ne uimeşte sau ne intimidează, ci mai degrabă ceva profund uman şi smerit, ceva ce ne inspiră pace şi curaj. Măsoară totul prin iubire, prin mântuirea tuturor şi nu prin activitatea imaginară a fiecăruia separat. Minunea mântuirii vine numai prin iubire. Angajamentul care are loc poate fi foarte intens, iar relaţia foarte strânsă. Acest fapt e posibil, în parte, datorită condiţiei de nepătimire a îndrumătorului şi a comuniunii cu Dumnezeu Cel în Treime. Duhovnicul este persoana care a trăit anii cu frica poruncilor lui Dumnezeu. Prin experienţa sa el poate vorbi şi altora aşa cum el simte şi cunoaşte. Deşi poate că încă nu a fost slăvit întru totul de către Dumnezeu, el posedă un suflet despătimit, în care patimile au fost stăvilite şi în care a început iluminarea. Alături de o asemenea persoană vom fi capabili de a ne abandona mai sigur şi mai uşor demersului îndrumării spirituale.

Atunci când un muritor se sfătuieşte cu altul cu sinceritate totală, deschizându-şi sufletul, profunzimea nemuririi le este relevată amândurora. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Scărarul, „un muritor şi cu un muritor nu fac doi muritori, ci nemurirea”. În viaţa spirituală, unu plus unu egal veşnicia. Harul mântuirii vine numai prin iubire. Toate câte sunt jertfite pentru iubirea aproapelui este salvat, păstrat intact, multiplicat în viaţa veşnică. Iubirea luminează omul şi-l introduce în Paradisul duhovnicesc din această viaţă. Când iubim viaţa noastră este paradis raţional, duhovnicesc.

În calea noastră către Învierea prin căinţă nu suntem niciodată singuri. Îl avem pe îndrumătorul spiritual şi, mai mult decât atât, ne avem unul pe celălalt. Îndrumătorul spiritual este cel care ne sfătuieşte, fără a ne obliga. Depindem de această persoană pentru hrană, pentru încurajări, pentru citirea interiorităţii noastre, pentru identificarea bolii noastre. Cu şi prin el vom ajunge la Înviere. Învierea lui Hristos este sămânţa noii vieţi, o viaţă care este mai măreaţă decât păcatul, abaterea de la calea cea dreaptă şi moartea. Adevăraţii duhovnici îţi mărturisesc prin prezenţa lor, printr-o simplă mişcare. Îţi vorbesc prin crucea vieţii lor, prin prezenţa lor în Biserică. Sunt răstigniţi, sunt îmbisericiţi, sunt teofori, fiii Învierii. Învierea noastră are loc prin simpla exprimare a sufletului nostru, prin mărturisirea gândurilor noastre şi urmând călăuzirea şi exemplul celui pe care Dumnezeu ni l-a trimis spre a ne fi icoană vie. Simplul act de a împărţi verbal cu îndrumătorul povara individuală conţine în sine ceva vindecător şi dătător de viaţă. Experienţa duhovnicească din pustiul Egiptului îndemna că este întotdeauna mai bine să faci un lucru împărţindu-l cu cineva decât să-l faci singur. Un călugăr care l-a cercetat odată pe Avva Pimen „i-a spus lui Avva totul despre demonii săi şi imediat a fost alinat.”

 Aşadar, învăţăm să ne căim de la o altă persoană, iar învăţarea aceasta nu este opţională. Mântuirea noastră depinde de ea. Consultându-ne cu ceilalţi, permitem ca poverile noastre să fie purtate de altcineva şi, în acelaşi proces, purtăm noi înşine poverile altora. Învăţăm cum e să fim iertaţi şi în acelaşi timp să iertăm. Întrăm în comunitatea iertării. Învăţăm să ne lăsăm iubiţi şi astfel începem să ne iubim pe noi înşine şi pe ceilalţi. A învăţa să primeşti pocăinţa celorlalţi este o chestiune de ascultare creştină la fel de complexă ca şi învăţarea propriei pocăinţe. În definitiv, aparţinem unul celuilalt. Celălalt este fratele meu, mărturiseşte Sfântul Nil Ascetul, „căci în mine fratele meu există ca parte.”

Pocăinţa este fericirea Învierii presărată pretutindeni în viaţa noastră. De aceea este foarte important să fim sinceri faţă de noi înşine în prezenţa îndrumătorului nostru spiritual, căci altfel „pocăinţa noastră nici măcar nu a început.” Ar trebui să fim circumspecţi faţă de orice „amabilităţi” nesincere care apar în relaţiile noastre, în căsnicie, în Biserică, „amabilităţi” care subminează actul sfânt de sfătuire şi sentimentul comuniunii cu celălalt. Suntem chemaţi să iubim, nu să ne prefacem, să fim virtuoşi, nu „amabili”; să fim sinceri, nu şi ipocriţi. Maeştrii ipocriziei nu au loc în scaunul mărturisirii. Adesea lăsăm să se înţeleagă mesajul despre care nu dorim să vorbim deschis sau despre care nu vrem să discute nici cei din jur. Cu toate acestea, iubirea reciprocă nu poate exista în cazul în care nu împărţim cu celălalt adevărata noastră viaţă. Nu putem participa la Înviere fără a cunoaşte înainte moartea falsei mândrii prin căinţă. „Împărtăşania păcătoşilor” este reversul aceleiaşi monede numite „împărtăşania sfinţilor”. În mod evident, căinţa implică mult mai mult decât simplele amintiri despre trecut. În fiecare clipă în noi ar trebui să se regăsească această taină a penitenţei, a căinţei, a puterii Celuilalt care ne înalţă. De fiecare dată când suntem la pământ, ne simţim înălţaţi de Celălalt. Simţim că noi cădem, iar El este învierea, că noi suntem ne-fiinţe, iar El este Fiinţa însăşi. Când am căzut, El ne-a ridicat şi încă ne mai ridică în fiecare clipă. Ne poartă în braţele iertării, a infinitei răbdări şi înţelegeri.

 Natura relaţiei dintre un avva şi ucenicii săi este un subiect care poate fi în mare măsură clarificat de apoftegmele individuale şi istorisirile conţinute de Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Apoftegmele sfinţilor Bătrâni, ale Avvilor. Dacă există avvi, sfinţi, de‑Dumnezeu‑purtători Părinţi, înseamnă că Dumnezeu este cu noi. Prin relaţia cu ucenicii săi, îndrumătorul spiritual îl reprezintă pe însuşi Hristos în relaţia Sa cu ucenicii Săi. În această relaţie, sfânta Tradiţie a Bisericii se dovedeşte a nu fi altceva decât dragostea interpersonală în Hristos. Un „părinte duhovnicesc” nu e niciodată un dascăl care învaţă, ci unul care trimite la imaginea Tatălui ceresc. În Viaţa coptă a Sfântului Pahomie citim apropo de ideea de ucenici: „după Dumnezeu, tatăl lor era Pahomie”. În acest fel trebuie înţeles faptul că Sfântul Ioan spune „fiii mei” şi că Sfântul Pavel trece prin durerile facerii. Paternitatea duhovnicească este în relaţie cu Crucea. Avva Longin transmite învăţătura părinţilor:

„Dă sângele tău şi primeşte Duhul”.

Arta paternităţii nu se învaţă ca o ştiinţă într-o şcoală. Genealogia „părinţilor neptici” evocă transmiterea harismei lor folosind verbul „a da naştere”. Importanţa temei îndrumării spirituale în Apophthegmata a fost de fapt recunoscută şi studiată atât în sine, cât şi pentru rolul său în dezvoltarea unei tradiţii de îndrumare spirituală în creştinismul monastic în general. Atunci când analizăm Patericul, trebuie să luăm în considerare taina relaţiei spirituale pe care acesta îl ascunde şi taina îndrumării spirituale care este transmisă prin intermediul apoftegmelor…

(Visited 101 times, 1 visits today)