De la etică la ființialitate. Spiritualitatea Sfinților Părinți

c008e2_1024În Tradiţia patristică există o accepţie comună în conformitate cu care patimile, care chinuie atât de mult viaţa umană şi istoria, nu aparţin naturii umane. Patimile nu constituie elemente ale naturii umane. În mod ontologic patimile se însoţesc cu nefiinţa, şi nu cu natura umană care a fost creată de Dumnezeu fără nimic rău în interiorul ei. În modul acesta, putem să vorbim doar de o fenomenologie a patimilor şi nu de o ontologie, însă consecinţele lor în viaţa umană aduc cu sine denaturări ontologice şi, prin urmare interpretăm ontologic această fenomenologie. Patimile sunt pervertiri ale puterilor, ale mişcărilor şi ale dispoziţiilor sufletului. Mai mult, sunt înfăţişări nebiruite şi nepurificate ale păcatelor. Este vrednic de amintit că şi Aristotel a definit patimile ca mişcări ale sufletului: „Trei sunt acelea care se petrec în suflet: patimi, puteri, obişnuinţe; numesc patimi: dorin­ţa, mânia, impertinenţa, invidia, bucuria, prietenia, ura, dorul foarte mare, gelozia, mila, toate câte sunt urmate de plăcere, mulţumire şi tristeţe. Patimile nu sunt nici virtuţi, nici răutăţi, iar noi suntem consideraţi buni sau răi nu conform patimilor noastre, ci conform virtuţilor şi răutăţilor noastre, pentru că nu suntem nici lăudaţi, nici judecaţi, conform cu puterile noastre – deoarece nu e lăudat nici cel care se teme, nici cel care se mânie, nici nu se judecă cel care se mânie pur şi simplu, ci cel care se mânie într-un anumit mod –, ci conform cu virtuţile şi răutăţile suntem lăudaţi sau suntem judecaţi, şi conform cu acestea, spunem că, ne mişcăm spre patimi, şi nu spre ele, căci virtuţlei şi răutăţlei se împlinesc prin modul în care ne comportăm.

Aceste patimi, descrise mai sus de Aristotel, sunt de fapt afectele. Ele reprezintă o însuşire de pasivitate ce ţine cu totul de firea noastră şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare condamnabilă. Afectele sunt nece­sare firii sau naturii noastre ajutând la conservarea ei. Cu toate acestea, nu sunt parte constitutivă a firii umane, ci consecinţa căderii omului din starea de desă­vârşire paradisiacă. De fapt, ele au pătruns în partea logică sau raţională a naturii omului, accentuând însu­şirile ei iraţionale. În acelaşi timp,însă, starea lor de pasivitate nu reprezintă şi o stare de indiferenţă morală, întrucât prin intermediul capacităţilor morale ele pot părăsi limitele care le fac utile firii, transformându-se în patimi contra firii: „Patimile condamnabile şi contra firii, care ţin de noi spune Sfântul Maxim nu-şi au sursa în noi altfel decât în mişcarea afectelor conformă cu firea“. Sfântul Isaac Sirul subliniază că sufletul e „în mod natu­ral nepătimitor.“ Pentru a susţine această opinie Sfân­tul Isaac foloseşte argumentul următor: dacă patimile ar aparţine în mod natural sufletului, acesta din urmă nu ar putea fi vătămat de ele pentru că este ilogic ca elementele particulare ale unei naturi să rănească natura căreia îi aparţin. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin afectul „e o mişcare iraţională a sufletului provocată de ideea de bine sau de rău“, ceea ce-l apropie de înţelegerea aristotelică a afectelor.

Aşadar, patimile ca vătămări, ca răni, sunt denatu­rarea accidentală, întâmplătoare, din afara naturii (epeiselthonta, episymbanta). Apoi patimile se înţeleg ca boli ale sufletului, căci Sufletul e sănătos când nu are patimi iar sănătatea sufletului, spune Sfântul Vasile, este virtutea. În consecinţă, sufletul este „în mod natural nepătimitor“ şi patimile constituie boala sufletului, starea pătimitoare constituie o mişcare contra firii (para fysin kinisin).

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „Patima este o mişcare a sufletului contra firii sau spre iubirea iraţională ori spre ura nesăbuită împotriva vreunui om sau pentru vreunul din lucrurile simţite. De pildă: este o mişcare spre iubirea iraţională atunci când cineva iubeşte mâncarea sau femeile sau banii sau slava cea lumească, care trece şi se pierde, sau a altui lucru din cele simţite sau toate acestea la care ne-am referit.“ După Sfântul Ioan Damaschin patima reprezintă „obiş­nuinţa care se produce prin asociaţia patimei cu imaginaţia pe care ne-o inspiră duşmanul, lucru care fel e şi preocuparea lui continuă.“ De asemenea, Nemesin al Emesei consideră patima ca o mişcare contra naturii: „Acţiunea (energia) e mişcarea conformă naturii, în timp ce patima e mişcarea contra naturii. Potrivit acestei raţiuni, când nu se mişcă conform cu natura, acţiunea se numeşte patimă, fie că s-a mişcat din cauza ei, fie că s-a mişcat din cauza altui fapt.“

Patimile se creează din lipsa prezenţei lucrătoare a virtuţilor: „După ce prin plăcerile trupeşti sufletul s-a abătut de la virtuţi, a creat patimile şi le-a întărit asupra lui.“ Sfântul Grigore de Nissa demonstreză că pati­mile îşi au originea în reaua folosire a celor create de Dumnezeu: „Fiecare zidire a lui Dumnezeu, din toate câte le-a creat în fiinţa noastră, este bună şi nici una nu este de lepădat, dacă o folosim cu mulţumire. Însă folosirea fără recunoştinţă face zidirea, patimă datorită căreia „familiaritatea“ cu Dumnezeu dispare iar în locul acesteia din urmă vin cele opuse ei, luând locul lui Dumnezeu căci patimile se îndumnezeiesc. Astfel, pân­tecele devine dumnezeul celor lacomi.“ Potrivit lui Nemesiu al Emesei: „Patimile se creează în suflet în trei moduri: prin intermediul educaţiei (deprinderii), din cauza ignoranţei şi datorită slăbiciunii. Dacă nu primim o bună educaţie din copilărie aşa încât să putem să supunem patimile, cădem în neputinţa de a le controla. Din cauza ignoranţei se nasc, în raţiunea sufletului, relele judecăţi, care ajung până la a considera cele rele bune şi cele bune rele. Cuiva i se poate întâmpla ca patimile să se creeze din cauza slăbiciunii trupeşti. Oamenii plini de răutate se înfurie uşor, cei cu reacţii violente coboară continuu spre rău. Trebuie ca obiş­nuinţa rea să o vindecăm prin obişnuinţa bună, ignoranţa prin învăţare şi o bună cunoaştere…“ Corelarea nemij­locită a trupului cu sufletul, unite prin înţelep­ciunea lui Dumnezeu, are ca rezultat faptul că atât sufletul empatizează cu trupul cât şi trupul empatizează cu sufletul, sensibilizându-se prin harul lui şi participând la durerile lui. „Nepătimirea“, potrivit înţelegerii orto­doxe, nu se limitează la moartea patimilor, ci este preschim­barea lor în dorinţa infinită pentru Dumnezeu. Şi „nepătimitor“ nu este acela care omoară partea pătimi­toare a sufletului şi devine nemişcător şi nelucrător spre relaţii şi dispoziţii, ci acela care îşi orientează ontologic partea pătimitoare a sufletului spre Dumnezeu.

(Citit de 90 ori)