Dialogul iubirii

c018e3_1024Dialogul comuniunii iubitoare

Căutarea lui Dumnezeu se face din dragoste şi devine unica obişnuinţă bună. Cine nu a învăţat să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe om este grav bolnav, izolat, fără comuniune iubitoare, nebinecuvântat şi fără har. Este un om nesmerit, nerăbdător, închis în sine şi trăind spre sine. Cea mai mare tragedie a omului este eşecul lui în iubire. Cel mai nefericit om este acela care nu a învăţat să iubească. Este tragic ca omul să nu încerce să îşi întreacă slăbiciunea. Iubirea de sine slăbeşte iubirea. Omul doreşte să devină fericit fără să jertfească nimic.

Nu vrea să îşi recunoască greşelile. Nu vrea să mărturisească cum fiecare păcat este o neşansă, o auto-pedeapsă. Samarineana, după ce a vorbit cu Hristos, a redevenit ceea ce a fost, un om adevărat. Păcatul este o stare nenaturală, străină, absurdă, este o îndepărtare de la iubire, de la însoţirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, de la comuniunea Bisericii. Şi aşa, nefericit, omul se întemniţează pe sine, se pedepseşte pe sine, plătind cu preţ mare adoraţia de sine şi adoraţia patologică, consecinţele egoismului nestăpânit şi ale „libertăţii”.

Invitaţia iubirii lui Dumnezeu intenţionează să deschidă sufletul uman spre adevăr. „Hristos a trezit în femeia Samarineană pentru puţin dorinţa izvorului de apă duhovnicesc”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi aceasta pentru că omul e din firea lui dialogic către Dumnezeu şi semen. După Sfântul Vasile, „cine nu cunoaşte că omul este o fiinţă blândă, socială şi nu solitară, şi nici sălbatică, fiindcă cel mai caracteristic element al naturii noastre nu este decât faptul de a avea comuniune între noi şi să avem nevoie de alţii şi să iubim pe semenii noştri”. Iar Sfântul Nil Ascetul adaugă că „se potriveşte omului să fie civilizat şi să asculte de legi şi nu să fie o făptură izolată şi necomunicativă”.

Din cauză că „structura lumii e dialogică, sociabilitatea e făcută să devină axa rotaţiei omului. Dialogul promovează adevărata lui vocaţie, facerea lui adevărată, constituie mijlocul unităţii şi al armoniei. „Care sunt, deci, dovezile iubirii?” se întreabă atât de elocvent Sfântul Ioan Gură de Aur. „Nu suportăm – spune – să fim tăcuţi în faţa voastră, ci vrem şi dorim întotdeauna să vorbim şi să dialogăm cu voi, tocmai precum e obiceiul celor ce iubesc. Fiindcă tocmai precum este în trup încrucişarea mâinilor, aceasta e şi în suflet împreunarea cuvântului”. Omul se întregeşte în relaţia lui cu altul, conştientizează diversitatea lui în interiorul unităţii iubirii, demonstrează specificitatea lui în cadrul comunităţii dăruitoare.

Foamea sinelui pentru tu, setea pentru altul promovează deplinătatea umană. Prin dialogul iubirii se distruge egocentrismul, se depăşeşte orice separaţie ce-l închide pe om în parţialitate şi individualism. Etosul ecclezial vorbeşte despre comunitate, despre iubire de oameni şi despre iubire de Dumnezeu şi nu despre individualitate sau subiectivitate. Pentru că a vrut ca toţi oamenii să fie adunaţi împreună, Dumnezeu a făcut ca binele aproapelui nostru să fie în acelaşi timp şi binele nostru. „Tu ai văzut câte feluri de legături ale iubirii a făcut Dumnezeu? Acestea au fost puse în naturile noastre ca daruri ale înţelegerii… Tu ai văzut în câte moduri ne-a adunat El împreună? Şi chiar aceasta nu a fost destul pentru El, pentru că El ne-a creat să avem nevoie unul de celălalt, întrucât nevoia reciprocă face mai mult pentru a crea prietenie decât orice altceva”.

Experienţa fundamentală pentru noi este experienţa comuniunii. Această experienţă se înrădăcinează în Dumnezeu, Care este El Însuşi comuniune prin excelenţă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu este un Dumnezeu Care Se comunică, Care vrea să Se dăruiască, să Se împărtăşească, Care dialoghează iubitor, mântuitor. El reprezintă capătul tuturor aspiraţiilor mele. El este desăvârşirea însăşi. Desăvârşirea nu se realiza decât în comuniune, iar aceasta cere şi presupune Trei Persoane. Prototipul iubirii şi modul ei sinergic este Sfânta Treime: „Duhul, Care ne face să strigăm Avva Tată, Acesta ne aduce şi iubirea pentru El şi pentru aproapele”.

Experienţa treimică a comuniunii este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu Tatăl, manifestarea în Dumnezeu Fiul, comunicarea în Dumnezeu Duhul. Omul este creat după chipul Sfintei Treimi. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. „Iubirea autentică a cunoaşterii lui Hristos” e harul Lui şi iubirea lui Dumnezeu şi Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh. Iubirea devine har puternic a iubirii Sfintei Treimi către Sine şi către noi.

Iubirea, care e „fructul Duhului”, „îi face pe mulţi să fie un trup şi sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă Duhul păcii se odihneşte în cei uniţi sufleteşte şi nu în cei ce dezbinaţi între ei”. Viaţa nouă în trupul „Celui Iubit” e viaţa în iubire şi prin iubire, deoarece Biserica, ca şi „comuniune a Unului-Născut”, e „comuniunea iubirii”, şi trupul lui Hristos e „un trup al iubirii”. Apostolul Pavel ne îndeamnă continuu să-i iubim pe fraţi, fiindcă iubirea „e legătura desăvârşirii”. „Iubire cere Pavel de la noi – observă Sfântul Ioan Gură de Aur; nu orice fel de iubire, ci pe aceea care ne uneşte pe noi nedespărţit, şi ne uneşte într-un asemenea mod şi atât de desăvârşit, încât să fim mădulare unii altora”.

Prin încântătoarea descoperire a lui tu se depăşesc micşorarea şi limitarea spirituală şi singurătatea psihică. Etosul ortodox cheamă persoana umană să iasă din tendinţele egocentrice ale existenţei lui, să se elibereze din izolarea sa îngustă şi nihilistă, pentru a realiza comuniunea cu Dumnezeu, singura care poate să-l salveze de iadul păcatului şi al lipsei iubirii. Dacă omul face experienţa lui Dumnezeu, el descoperă de fapt că Dumnezeu, în Biserica Lui, Se adresează sufletului şi conştiinţei lui, şi aşa se cunoaşte pe sine şi se deschide dialogului iubirii. În Biserică noi ne împărtăşim de iubirea veşnică a lui Dumnezeu, suntem părtaşi dumnezeieşti firi, copărtaşi cu sfinţii la slava Împărăţiei.

George Florovsky arată că „elementul nou al poruncii creştine constă în faptul că avem datoria să ne iubim aproapele, precum pe noi înşine. Acesta e mai mult decât a-l pune la acelaşi nivel cu noi sau să-l identificăm cu noi înşine; înseamnă să ne vedem pe noi înşine în altul, în persoana iubită, nu în sinele nostru însuşi… Aici se află limita iubirii; persoana iubită este un alt ego, un ego iubit în noi de către însuşi sinele nostru”. Creştinii se dăruiesc din iubire pentru a birui toate ispitele duşmanului. Prin iubire, chipurile sfinţilor sunt sfinţitoare. Prin iubire, timpul devine Sfântă Liturghie, iar cel cuvios vede din interior toată creaţia luminată şi transfigurată. Prin iubire, omul trăieşte în paradisul duhovnicesc al creaţiei celei noi, iubirea luminează omul şi-l introduce în paradis din această viaţă, iar viaţa noastră este paradis al comuniunii.

Pentru Ortodoxie, dialogul e demersul existenţial spre celălalt. Dumnezeu nu-l aşteaptă pe om să vină aproape de El; El se îndreaptă spre acesta, fără să fie încătuşat de starea lui existenţială. Sfântul Grigore Palama subliniază că Dumnezeu nu este pur şi simplu o fiinţă transcendentă (το υπέρτατων ον), o idee abstractă, o teorie filosofică, ci e Dumnezeul cel viu, prezent şi lucrător, Cel Care Se cunoaşte şi întâlneşte personal prin trăire (dar rămâne încă nedescoperit) în profunzimile sufletului omului. Omul poate să ajungă la o unire tainică cu Dumnezeul cel Viu chiar în această viaţă. Numai comuniunea cu Dumnezeu îi dă omului posibilitatea şi realitatea desăvârşirii lui, împlinirea scopului existenţei lui: îndumnezeirea. Teologia palamită este comuniunea cu Dumnezeul Treimic Cel viu şi prezent.

Etosul patristic Îl vede pe Dumnezeu ca pe Unul care ne „surâde”, Care ni Se împărtăşeşte şi ni Se comunică, şi nu drept cineva / ceva închis în sine. „Dumnezeu este iubire”, spune Sfântul Apostol Ioan. Dumnezeu este „personal”. Dumnezeu este comuniune în El Însuşi; e comuniune şi cu omul, şi prin acesta din urmă cu întreaga creaţie, cu „cosmosul”. Dumnezeu S-a revelat ca tripersonal: Tatăl – obârşie, Fiul – manifestare, Duhul Sfânt – suflu şi comunicare. Un Dumnezeu deist, solitar, este un Dumnezeu fără iubire, nu este o persoană, ci o esenţă eternă.

Şi aceasta deoarece iubirea este extatică, centrifugă, caută pururea pe altul. „Fii atent cum întăreşte credinţa femeii; fii atent cum sufletul ei pentru puţin îl odihneşte în ceruri fără să se ruşineze, că ea avea reputaţia de desfrânată, însă slujeşte mântuirea sufletului. De ce? Fiindcă n-a venit să-i invite pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”. „Fiindcă tocmai precum n-a încetat să mănânce împreună cu vameşii, astfel nici nu S-a ruşinat să dialogheze cu desfrânata, după cum cei mai buni doctori care continuu vizitează pe cei ce au febră…”. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, copleşit de marea Lui iubire, exclamă: „O, mari şi negrăite minuni, pe care multora dintre Apostoli nu le-a descoperit, pe aceasta le-a descoperit vădit desfrânatei”. Iar Sfântul Grigore Palama, şi mai uimit, spune: „Mă întreb, cum ceri să bei de la Samarineană, de vreme ce iudeii pe samarineni ca idolatrii ce erau, nu comunicau cu ei”.

Iubirea niciodată nu se opreşte la ceva dobândit şi menţinut ca atare; e o mişcare continuă spre alţii, cere să-i cuprindă pe toţi, să-i iubească deopotrivă pe toţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „cel care a ajuns la desăvârşirea în iubire şi a ajuns la capătul apatiei nu cunoaşte diferenţa între personal şi străin, sau al ei şi al străinei, sau credincios şi necredincios, sau rob şi liber, sau în întregime bărbat şi femeie; ci devine superior tiraniei patimilor şi ţinteşte spre o fire comună a oamenilor; pe toţi îi consideră la fel şi se comportă cu toţi în mod egal”. Dialogul iubirii creează o nouă comuniune, în care distanţa indiferenţei şi dimensiunea urii sunt depăşite de extazul iubirii. Panaiotis Hristou subliniază că „dragostea este mobilul transmiterii şi comuniunii ce provoacă în amândoi extaz, ieşirea din sinele lor, din taină şi exclusivitate. Extazul lui Dumnezeu duce la dialogul şi unirea cu omul; extazul omului duce la dialog şi unire cu Dumnezeu”.

Iubirea îl transfigurează pe om într-o stare existenţială nouă, unde viaţa este moartea pentru altul. Insistenţa pe drepturile individuale şi dreptatea impersonală se depăşesc prin iubire, ale cărei naturi chenotice „nu caută ale sale”. „Fiindcă acesta este progresul: faptul de a depăşi cineva poruncile şi legile nu din nevoia învăţăturii, ci din intenţia personală”. Omul se înfrumuseţează prin Hristos. Şi toată viaţa, în timp ce pare una şi aceeaşi, este transfigurată şi înnoită din interior, prin putere Duhului, fără ca să-i lipsească ceva din ceea ce Dumnezeu Tatăl a împărtăşit omului. Biserica îi ţine pe toţi în iubire şi adevăr. Ea salvează totul: a mântuit totul cu omul, a mântuit întreaga viaţă, creaţia şi moştenirea omului. Iubirea, însoţirea frumosului şi a înţelepciunii, ca filocalie şi filosofie, salvează şi mântuieşte.

Iubirea constituie în principal elementul distinctiv al creştinului, de vreme ce Dumnezeu Însuşi este iubire. Numai prin iubire cunoaştem cu adevărat pe celălalt. Semenul constituie prezenţa unică şi irepetabilă, existenţa ce îmbogăţeşte lumea interioară şi exterioară. Iubirea e viaţă; refuzul ei, moarte. Avva Ioan Kolovos spunea: „Nu e posibil să zidească cineva casă de sus în jos, ci de la temelie spre cele de sus. Cineva l-a întrebat: Ce înseamnă acest cuvânt? Iar el a răspuns: Temelia este aproapele, ca să-l câştigi; şi te foloseşti primul; pentru că de acesta se agaţă toate poruncile lui Hristos”. Sfântul Antonie cel Mare a spus iarăşi că „de la aproapele este viaţa şi moartea; fiindcă dacă-l câştigăm pe frate, pe Dumnezeu Îl câştigăm; dacă însă îl smintim pe fratele, păcătuim în faţa lui Hristos”. Prin urmare, „mântuirea fiecăruia există în mântuirea celuilalt”.

Iubirea este singura putere care poate renaşte omul, singura care poate şi are putere să-l mântuiască, unica care poate să-l facă veşnic. Viaţa ortodoxă se identifică cu iubirea. Ea este criteriul în toate în cele ale vieţii, ea este nucleul vieţii, respiraţia vieţii, ba mai mult, ea este viaţa însăşi. Ea ne aseamănă pe noi toţi după chipul Sfintei Treimi, de aceea preocuparea noastră este să căutăm iubirea şi să păzim aşezământul ei sfânt, să o lucrăm. Aceasta este misiunea noastră: să fim împlinitori ai iubirii. Viaţa creştină nu există fără iubire. Fără de ea nici creştinismul nu există. A fi creştin şi a nu avea iubire este cea mai mare absurditate posibilă, e un nonsens.

Numai cel care iubeşte poate să se bucure cu adevărat şi să se simtă lipsit de griji. Bucuria este semnul identităţii personale. Bucuria este semnul că m-am identificat cu problemele celuilalt. Bucuria deplină este cea pe care o împărtăşesc celuilalt, la care ia parte un altul. Pentru Sfântul Isaac Sirul, iubirea e o ardere a inimii, e mistuirea inimii în interiorul căldurii sufletului, e extaz, e dulcele armoniei, e frumuseţea inimii în contemplare.

Iubirea reflectă etosul frumuseţii şi al păcii veşnice a harului Dumnezeiesc. Importanţă are iubirea şi bucuria adevărată a inimii şi ceea ce Sfânta Treime binecuvântează cu dărnicie. Viaţa Evangheliei aduce veşnicia în prezent să o trăim, să ne bucurăm, să o înţelegem, să intrăm şi să fim cuprinşi de frumuseţea minunii, fără a şterge suferinţa vieţii de zi cu zi. Această viaţă ne descoperă taina aproapelui. Jertfa, asceza, durerea sunt mânerele uşii veşniciei, ele vindecă rănile păcatului.

Etosul Evangheliei vorbeşte despre Dumnezeul iubirii, despre jertfa Mielului, despre Cântarea Cântărilor, despre revelaţia Logosului, despre adierea Sfântului Duh, despre imnul iubirii lui Pavel, despre frumuseţe şi veşnicie în operele şi vieţile Sfinţilor Părinţi. Etosul frumuseţii este etosul familiarităţii iubitoare depline dintre Dumnezeu şi noi. Dumnezeu a creat lumea pentru a-Şi răsfrânge iubirea Sa părintească şi asupra altor fii.

Credincioşii pot împlini poruncile lui Hristos dacă le iubesc şi dacă Îl iubesc. Poruncile Dumnezeieşti, cu voinţa noastră liberă, cu voinţă râvnitoare şi dorinţă bună, ne unesc cu Hristos. Împlinindu-i poruncile, Voinţa Lui devine voinţa noastră, Dorinţa Lui cea a noastră şi Viaţa Lui cea a noastră. Aşadar, dacă vrem să trăim drept, ar fi bine să iubim ceea ce iubeşte Hristos, ca să ne bucurăm cu El şi să fim împreună cu El. El nu doreşte să-L urmăm din raţionamente false sau egoiste, ci doreşte să-L urmăm numai şi numai din iubire. Împăratul slujeşte supuşilor, Dumnezeu devine rob, Se jertfeşte pentru a trăi lumea. Lumea va trăi cu iubirea în Hristos, prin respingerea conştientă a interesului egoist, a nedreptăţilor şi a eliminării exploatării de toate formele. Aşa va desfiinţa zidurile ego-ului şi libertatea deşartă.

(Citit de 184 ori)