Dumnezeul nostru este iubire răstignită

c020e1_1024Există o legătură indisolubilă între ultima cină şi moartea lui Iisus. La prima Iisus dăruieşte trupul Său şi sângele Său, adică existenţa Sa pământească, pe Sine însuşi, anticipând moartea Sa şi transformând-o într-un act de iubire. Astfel moartea, care prin natura sa, este sfârşitul, distrugerea oricărei relaţii, este făcută de El act de comunicare a Lui însuşi, instrument de mântuire şi proclamare a biruinţiei iubirii. În felul acesta, Iisus devine cheia pentru a înţelege ultima cină care este anticipare a transformării morţii violente în jertfă voluntară, în act de iubire care răscumpără şi mântuieşte lumea. Vinerea Sfântă, care comemorează evenimentele cuprinse între condamnarea la moarte şi răstignirea lui Hristos, este o zi de participare la pătimirea Domnului. La ora potrivită, creştinii parcurg din nou, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu şi al gesturilor liturgice, istoria infidelităţii omeneşti faţă de planul divin, care oricum tocmai astfel se împlineşte, şi ascultă din nou relatarea mişcătoare a pătimirii dureroase a Domnului.

Comentând Vinerea Sfântă, sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Mai înainte crucea însemna dispreţul, dar acum este cinstită, mai înainte era simbol al condamnării, astăzi este speranţă de mântuire. A devenit într-adevăr izvor de bunuri infinite; ne-a eliberat de greşeală, a împrăştiat întunericul nostru, ne-a împăcat cu Dumnezeu, din duşmani ai lui Dumnezeu ne-a făcut membrii casei Sale, din străini ne-a făcut apropiaţii Săi: această cruce este distrugerea duşmăniei, izvorul păcii, cufărul comorii noastre”. Pentru a retrăi în mod mai angajant pătimirea Mântuitorului, tradiţia creştină a dat viaţă multor manifestări de evlavie liturgică, cum este Prohodul Domnului, manifestare plină de expresivitate care se repetă an de an. Dar există apoi un act plin de evlavie, acela al purtării Epitafului Domnului, care ne oferă de-a lungul întregului an posibilitatea de a fixa mereu, tot mai profund, în sufletul nostru taina crucii şi a morţii lui Iisus, de a merge cu Hristos pe această cale şi de a ne asemăna astfel interior cu El. Putem spune că participarea la patimile Domnului ne educă, pentru a folosi o expresie a sfântului Leon cel Mare, să-L „privim cu ochii inimii pe Hristos răstignit, în aşa fel încât să recunoaştem în trupul Său propriul nostru trup”. Îndreptând „privirea spre Cel pe care L-au străpuns” (cf. Ioan 19,37), vom putea lua din această străpungere care revarsă sânge şi apă ca dintr-un izvor nemuritor; din acea jertfă din care ţâşneşte iubirea veşnică a lui Dumnezeu faţă de fiecare om, îl primim pe Duhul Său. Suntem chemaţi să-L însoţim şi noi în Vinerea Sfântă pe Iisus care urcă pe Golgota, să păşim împreună cu El spre punctul culminant al durerii, să ne lăsăm conduşi de El până la cruce, să primim ofranda trupului Său jertfit. Şi tocmai în aceasta constă adevărata înţelepciune a creştinului, pe care vrem să o deprindem urmând slujbele patimilor Domnului.

Sâmbăta Sfântă este caracterizată de o mare tăcere, fiind zi aliturgică. În acest timp de aşteptare şi de speranţă, credincioşii sunt invitaţi la rugăciune, la reflecţie, la convertire, şi la pocăinţă, pentru a putea participa, intim reînnoiţi, la celebrarea învierii Domnului. În Sâmbăta Sfântă, Biserica, unindu-se în mod spiritual cu Maria, rămâne în rugăciune alături de mormânt, unde trupul Fiului lui Dumnezeu zace inert ca într-o stare de repaus după lucrarea creatoare a mântuirii, înfăptuită prin moartea Sa. În noaptea de Sâmbăta Sfântă, în timpul solemnei privegheri pascale, „mama tuturor privegherilor”, această tăcere va fi întreruptă de cântarea Hristos a Înviat, care vesteşte învierea lui Hristos şi proclamă victoria luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii. Vom putea atunci să înţelegem cu adevărat taina crucii, „cum Dumnezeu creează minuni chiar şi din imposibil pentru ca să se ştie că El singur poate face ceea ce vrea. Din moartea Sa viaţa noastră, din rănile Sale vindecarea noastră, din căderea Sa învierea noastră, din coborârea Sa ridicarea noastră” (Anonimo Quartodecimano).

Biserica se va bucura la întâlnirea cu Domnul ei, intrând în ziua Paştelui pe care Domnul o inaugurează înviind din morţi. Ce sunt, de fapt, evenimentele pe care Sfintele Patimi ni le repropun, dacă nu manifestarea sublimă a acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru om? Să ne alăturăm, aşadar, pentru a celebra taina pascală acceptând invitaţia fericitului Augustin: „Acum ia seama cu mare atenţie la cele trei zile sfinte ale răstignirii, îngropării şi învierii Domnului. Din aceste trei taine noi împlinim în viaţa prezentă ceea ce este simbolizat de cruce, în timp ce realizăm prin credinţă şi speranţă realităţile care sunt simbolizate de moarte şi înviere”. Vom experimenta astfel că Biserica este mereu vie, reîntinereşte mereu, este mereu frumoasă şi sfântă, pentru că se sprijină pe Hristos, care înviat, nu mai moare. Taina pascală, pe care Săptămâna Sfântă ne face să o retrăim, nu este doar o amintire a unei realităţi trecute, ci este realitate prezentă: Hristos şi astăzi învinge prin iubirea Sa păcatul şi moartea. Răul, sub toate chipurile sale, nu are ultimul cuvânt. Biruinţa finală este a lui Hristos, a adevărului şi a iubirii Sale veşnice! Dacă suntem dispuşi să suferim şi să murim cu El, aşa cum ne aminteşte sfântul apostol Pavel, viaţa Sa va deveni viaţa noastră. Pe această siguranţă sălăşluieşte şi se construieşte existenţa noastră creştină. În patimi puterea lui Dumnezeu s-a revelat în slăbiciune, şi suferinţele omeneşti au fost transfigurate de către slava dumnezeiască, ele ne invită să privim încă o dată cu ochii credinţei la faţa Domnului răstignit şi înviat.

În contemplarea trupului Său înviat, complet transfigurat de către Duh, ajungem să înţelegem mai deplin că şi acum, prin intermediul Botezului, purtăm „întotdeauna şi peste tot în trupul nostru moartea lui Hristos, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se manifeste în trupul nostru cel muritor” (2Cor. 4,10-11). Şi acum harul învierii lucrează în noi! Contemplarea acestui mister să stimuleze eforturile noastre, atât ca persoane în parte, cât şi ca membri ai comunităţii ecleziale, să creştem în viaţa Duhului prin intermediul convertirii, al pocăinţei şi al rugăciunii. Mai mult, să ne ajute să depăşim, cu puterea aceluiaşi Duh, orice conflict şi tensiune născute din trup şi să îndepărteze orice obstacol, atât dinăuntru cât şi dinafară, care se interpune mărturiei noastre comune pentru Hristos şi pentru puterea iubirii Sale care reconciliază.

Am încercat să înţelegem starea de suflet cu care Iisus a trăit momentul încercării extreme, pentru a înţelege spre ceea ce se orienta acţiunea Sa. Criteriul care a călăuzit orice alegere a lui Iisus în timpul întregii Sale vieţi a fost voinţa Sa fermă de a-l iubi pe Tatăl, de a fi una cu Tatăl, şi de a-i fi ascultător în toate; această decizie de a corespunde iubirii Sale l-a făcut să îmbrăţişeze, în fiecare circumstanţă, proiectul Tatălui, să-şi însuşească planul de iubire încredinţat Lui de a recapitula toate în El, pentru a conduce din nou la El orice lucru din cer şi de pe pământ. Retrăind Săptămâna sfântă, să ne dispunem să primim şi noi în viaţa noastră voinţa lui Dumnezeu, conştienţi că în voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă apare greu de acceptat, se află adevăratul nostru bine, calea vieţii. Fecioara Maria să ne conducă în acest itinerar şi să ne dobândească de la Fiul ei divin harul de a putea dedica viaţa noastră din iubire faţă de Iisus Hristos în slujba fraţilor. Mormântul Domnului are puterea să îngroape toate neliniştile şi temerile noastre, pentru a învia din nou în fiecare zi şi a continua drumul vieţii, proclamând triumful iertării lui Hristos şi promisiunea unei vieţi noi. Ca şi creştini, ştim că pacea pe care o doreşte fiecare dintre noi are un nume: Iisus Hristos. „El este pacea noastră” (cf. Efes. 2,14). În mâinile Sale, de aceea, încredinţăm întreaga noastră speranţă de acum şi de mâine, întocmai cum în ceasul întunericului El a încredinţat duhul Său în mâinile Tatălui.

(Citit de 130 ori)