Etosul ortodox, etos al frumuseţii

c002e1_1024Duhul Sfânt, sfinţitorul vieţii

Etosul ortodox este darul Sfântului Duh şi fructul participării la harul Acestuia. Etosul ortodox este o larmă de frumuseţe a Duhului, o formă de împărtăşire a Duhului, o cultură a Duhului. Etosul ortodox este actual pentru că revelează sensul, scopul vieţii creştine şi orientarea natural istorică a Bisericii.

Avva Macarie Egipteanul relatează cum Avva Longin a spus Awei Akakie: „Sufletul atunci cunoaşte că 1-a primit pe Duhul Sfanţ, când se opresc să se mişte patimile. Dă sânge şi ia duh!”, iar Sfântul Siluan spu­nea: „Duhul Sfânt ne face înrudiţi cu Dumnezeu. Dacă simţi în tine pacea dumnezeiască şi iubirea de toţi şi de toate, sufletul tău este deja asemenea lui Dumnezeu”.

Numai cei care au dat sânge şi au primit duh prin practică pot să se exprime etosul adevărat în legătură cu misterul căii răstignitoare a monahismului şi a spiritu­alităţii ortodoxe universale. Etosul ortodox e rodul dăruirii şi jertfirii de sine faţă de Dumnezeu, ca urmare a unei nevoinţe personale irepresibile, nevoinţă indusă de mila şi conlucrarea harului Dumnezeiesc. Monahis­mul ortodox este lege bisericească, rodul Duhului Sfânt, darul Bisericii şi numai un om devenit Hristos poate simţi şi interpreta frumuseţile virtuţii vieţii monastice.

Duhul Sfânt luminează şi inspiră în mod deosebit calea ascetică. Relaţia Duhului Sfânt cu credincioşii constituie dintotdeauna o temelie în viaţa Bisericii şi în opera Teologiei. Una din căile sfinţeniei, monahismul, accentuează faptul unic al prezenţei Duhului Sfânt in cadrul vieţii Bisericii şi în viaţa călugărilor. Prezen|n Duhului Sfânt, pe deplin conştientizată, creează sensibilitatea cea bună a sufletului şi oferă renaşterea totală, interioară şi exterioară, nevăzută şi sensibilă a omului.

Eliberarea omului de cătuşele păcatului s-a efectuat o dată pentru totdeauna prin fiinţarea şi ca om a lui Hristos. Legătura vie cu Duhul Sfânt dă siguranţa absolută şi cunoaşterea acestei supreme victorii asupra morţii. Sălăşluirea Duhului Sfânt în inima curată, această victorie incontestabilă de ieri, constituie în esenţă un punct activ pentru azi şi pentru mâine.

Sfinţii trăiesc şi se mişcă întru Hristos, trăiesc în continuu libertatea fericită pe care El ne-a dăruit-o, topind cătuşele morţii. De la Preasfânta Maică a Domnului, de la Sfântul Ioan Botezătorul, Ioan Teolo­gul, Apostolul Pavel şi Simeon Noul Teolog, până la Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan Athonitul, până la oamenii lui Dumnezeu de azi cunoscuţi sau necunos­cuţi, Duhul Sfânt este perceput ca o prezenţă esenţială în temele de bază hristologice ale trecutului, din care bineînţeles izvorăsc purificarea, luminarea şi îndumnezeirea omului. Acest Duh Sfânt veşnic îmbogăţeşte, schimbă şi vitalizează experienţa tuturor sfinţilor din veac şi îi învaţă calea înaltă pe credincioşi.

Sfântul Grigore Palama o menţionează pe Preasfân­ta Maică a Domnului ca fiind prima călugăriţă, dedicată de la vârsta de trei ani, Bisericii lui Dumnezeu, în care prin voinţă dumnezeiască şi pentru smerenia, puritatea şi simplitatea ei a devenit mama lui Dumnezeu. În acest mod învaţă Biserica, fiind condusă întotdeauna de Sfântul Duh. Locul Preasfântei Fecioare în Biserici determină relaţia călugărilor cu Fiul ei. Călugării umili şi curaţi, asceţi, făcând ascultare vor deveni născători duhovniceşte de Dumnezeu. De aceea, Născătoarea de Dumnezeu este exemplul călugărilor în lupta lor. De aceea o venerează în cel mai înalt grad. De aceea şi Sfântul Munte s-a numit „Grădina Maicii Domnului”. De aceea Grecia, Rusia, România, Serbia şi Ţara Sfântă se disting, şi datorită filiaţiei călduroase faţă de Născătoarea de Dumnezeu, prin nenumăratele icoane făcătoare de minuni care le binecuvântează ţărâna.

La fel ca şi Născătoarea de Dumnezeu, şi călugărul se desăvârşeşte în isihie. îndepărtarea de lume devine in final câştig pentru lume, în favoarea lumii. Nu este o acţiune a câtorva oameni dificili care nu pot supravieţui în lume, leneşi sau capricioşi, ci a unor doritori de desăvârşire personală prin jertfe şi nevoinţe, ei fiind tot ce poate oferi mai bun transfigurării lumea suferindă.

Etosul monahal este un etos inspirat de Duhul, un etos al Crucii biruitoare care dă putere lumii să învie încă din viaţa aceasta din mormântul păcatului. Nu este un lucru uşor ca din această viaţă să guşti făgăduinţa învierii personale, să ai Sfânta Treime în suflet, cu darurile ei, să transfigurezi propriul trup şi chiar istoria, să anticipezi şi să faci prezentă eshatologia, să devii fiu al Împărăţiei Slavei, să vezi Slava lui Dumnezeu în lumea aceasta, să păşeşti pe urmele lui Hristos pe Golgota, să fii pururi în Ghetsimani, să ai lumea în suspinele tale, să plângi pentru ea, să te asemeni celor Sfinţi de dinaintea ta din cinul monahal, să urci pe treptele despătimirii prin pocăinţa care te învie, prin lacrimi care te înalţă la ceruri, ca smerenia să deschidă uşa cerului.

Sfântul Ioan Botezătorul, într-un fel ultimul prooroc al Vechiului Testament şi primul martir al Noului Testament, protectorul cinului călugăresc, este o altă floare frumos mirositoare a Pustiului şi un arhetip al călugărilor. In limba greacă, numele de Ioan Prodromul înseamnă Dăruit de Dumnezeu. Şi călugării sunt daru­rile lui Dumnezeu pentru Biserică şi lume, iar pentru venirea lor mulţi au lucrat rugându-se. Condusă de Sfântul Duh, Elisabeta a interpretat bine ceea ce a simţit atunci când a vizitat-o Sfânta Fecioară Maria. Pentru lume şi pentru cei lumeşti, călugării sunt ciudaţi şi sunt iubiţi doar de fii făgăduinţei, care doresc să facă ascultare rânduielilor sfinte şi duhovniceşti.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu claritate în epistolele sale minunate despre harurile Duhului Sfânt; Evanghelistul Ioan Teologul, cel neprihănit, iubit de Domnul şi păzitorul Maicii Domnului, poetul şi panegiristul Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov, cel acoperit cu lumina Sfântului Duh, care aşează ca scop al vieţii duhovniceşti dobândirea statornică a Duhului Sfânt, Sfântul Siluan Athonitul, care proclamă că Sfântul Duh învaţă dragostea către toţi, şi mulţi alţii, să nu spunem toţi sfinţii, luminează drumul călugărilor şi credincioşilor.

Sfinţii învaţă aplecaţi sub acoperişul atotputer­nicului Duh Sfânt, îl privesc permanent, ca magnetizaţi supranatural; de acolo se inspiră, de acolo învaţă, de acolo primesc cunoaşterea, iar odihna pe care adâncul o caută cu insistenţă este profundul inimii. El suflă în sfinţi. El îi insuflă. El… ei…, şi toţi aceştia trăiesc întru El. El trăieşte în ei. Există o unire strânsă între Duhul şi interioritatea lor. Ei, când îl au pe Duhul, simt că trăiesc cu adevărat întru Dumnezeu. Atunci cuvântul lor despre Dumnezeu este experienţă şi îl trăiesc pe Dumnezeu. Fiindcă acolo unde este Sfântul Duh, acolo se află şi Sfânta Treime.

Prin Duhul vorbeşte omul în Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt meditează şi mediază fiinţarea. Fără această experienţă vorbim despre Dumnezeu în afara lui Dum­nezeu, Care aşa, ar rămâne la distanţă. Datorită cuvin­telor rostite prin Duhul Sfânt depăşim dualitatea subiect – obiect. În rugăciune, Duhul Sfânt spune în noi Avval Părinte (Gal 4, 6; Rom 8, 15, 26). Nu noi spunem Părinte, ci Duhul Sfânt spune împreună cu noi, pentru că noi nu avem organul acestei meta-adresări.

Iată deci experienţa Duhului Sfânt ce se manifestă cu putere în vieţile noastre, El impregnându-ne cu harul Lui pentru ca să devenim creatori, teologi. Insuflarea Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt ne face creatori. Ne rugăm lui Hristos, Cel Care ne dă Duhul Tatălui într-o prezenţă desăvârşită a iubirii. Aşadar, ca prieteni, sfinţii I se dau în întregime, fără să ţină pentru ei absolut nimic. Cu toată căldura fac ascultare şi confundă voia lor cu voia lui Dumnezeu, cu Adevărul şi cu Iubirea Lui. Călu­gării, ca prieteni ai sfinţilor, urmează fidel urmele ncestora, iar laicii îi urmează pe călugării luminaţi de lumina îngerilor, după cum spune Sfântului Ioan Scărarul.

Contrar cu lumea care este de obicei extravertită, utilitaristă şi trupească, călugărul în fiecare zi se lustruieşte răstignindu-şi trupul prin abnegaţie, voluntar, privat de orice plăcere, făcând ascultare şi trăind în acest mod voia sa egoistă, iubind sărăcia ca pe un eliberator şi îmbogăţitor. În mod sigur, Evanghelia este calea sărăciei, lipsurilor, dăruirii şi sacrificiului. Bineînţeles că ea este şi mesaj de bucurie, dar bucuria înfloreşte printr-o practică distinctă, prin negarea orică­rui surplus şi printr-o îndrumare spirituală responsabilă.

În esenţă, călugărul îmbrăţişează în timpul tunsorii ritualice cele trei virtuţi: ascultare, feciorie şi lipsa de avere, pe care promite să le respecte toată viaţa. Sfântul Siluan spune despre ascultare: „Exemplu de ascultare este Hristos, Care a făcut ascultare Tatălui Său Ceresc până la sfârşit şi pe deplin”. Ascultătorul vede răul, dar sufletul nu îi este atins, deoarece este cu el harul Sfântului Duh. Sfântul Duh iubeşte foarte mult sufletul ascultătorului şi de aceea sufletul său nu va întârzia să-L cunoască pe Domnul. Liber de obstrucţii, harul Duhului Sfânt vine în sufletul ascultătorului oferindu-i pace şi bucurie.

Practica fară ascultare dă naştere la îngâmfare. Ascultarea îl protejează pe călugăr de mândrie. Rugă­ciunea se dă ca dar pentru ascultare. Pentru ascultare se dă harul Sfântului Duh. Şi iată de ce ascultarea este superioară postului şi rugăciunii. Bineînţeles, fecioria plăcută lui Dumnezeu nu se limitează doar la puritatea trupească, ce nu exprimă oferta dragostei. O astfel de feciorie este categoric nefertilă spiritual. Fecioria este manifestarea dăruirii întregi a călugărilor către Dumnezeu. Este o situaţie îngerească şi eshatologică. Fecioria se combină şi se dezvoltă într-un climat ascetic cu morală ascetică, presupune luptă şi este urmată de mângâiere şi întărire de la Hristos şi de la Duhul Sfânt. În mod sigur scopul fecioriei nu este pur şi simplu îndemnul în sine, ci ajutorul pentru unirea cu Dumnezeu.

Fecioria sufletească este un dar dumnezeiesc, este uleiul care a lipsit de la fecioarele neînţelepte din Evanghelie. Sfântul Casian îi scrie lui Kastora cum Sfântul Vasile cel Mare a spus: nu cunosc femeie, dar fecior tot nu sunt.                                                                              

Lipsa de bogăţie dă o tihnă, o libertate şi o dezlegare de la pretenţiile materiale. împreună cu liniştea şi cu tăcerea, ea formează o pregustare a vieţii viitoare, o trecere în spaţiul împărăţiei lui Dumnezeu ce permite să te mişti liber şi să discuţi cu Dumnezeu. Călugării devin „iubitori nebuni de Dumnezeu”, după Sfântul Ioan Scărarul; „vulturi căzuţi din cer” datorită lipsei lor de proprietate, după Sfântul Efrem Sirul şi „posesori de duh”, după Sfântul Atanasie cel Mare.

Omul în întregime se îndreaptă spre Dumnezeu. El trăieşte, se mişcă şi există pentru El, se împărtăşeşte cu Dumnezeu şi abrogă orice legătură, prietenie şi dragoste care micşorează, atenuează sau împiedică câtuşi de puţin această dependenţă completă de axul său central, care este Domnul şi Dumnezeul său. Omului întreg îi e dat să devină Dumnezeu după har şi participam, precum şi fierul atunci când cade în foc, devenind şi el foc (după Sfanţul Simeon Teologul cel Nou şi după Sfântul Ioan Gură de Aur).

Aici trebuie să accentuăm că relaţia sfinţilor, călugărilor şi laicilor, celor care au un monahism interiozat cu Dumnezeu, nu se limitează la o îndreptare către El, chiar dacă este profundă şi continuă, ci şi la o altă dimensiune şi situaţie care explică cum Duhul Sfânt este substanţial prezent şi pictează unirea omului cu Dumnezeu. Bineînţeles, această atitudine a credincio­şilor în lupta pentru ascensiunea virtuţilor şi pentru întâlnirea cu Dumnezeu nu este statică, pasivă, apatică; ea nu este atitudine de spectator, ci este o relaţie vie în interiorul căreia se judecă şi se încearcă talantul, iubirea, eroismul, curajul, insistenţa, sacrificiul, liber­tatea şi smerenia.

O comunitate monahală şi în special cea cenobitică devine naosul Cincizecimii. Dacă harurile Duhului Sfânt se acordă fiecărui botezat, aşa se pogoară acestea şi pentru fiecare călugăr luptător. Harurile sunt pentru toţi călugării. Duhul pogoară în deplinătate peste toţi credincioşi întocmai ca o Cincizecime personală spre care năzuiesc. Fiecare primeşte după credinţa personală.

Duhul Tatălui pogoară asupra celor uniţi cu Fiul şi se revarsă asupra lumii pentru noi, dar şi printre noi, cei credincioşi. Pentru că Duhul Se odihneşte asupra Fiului în măsura în care ne unim cu Fiul, îl primim pe Duhul. În mod implicit şi în măsura în care suntem fii, El vine la noi. Destinaţia se lărgeşte de la Fiul la fii. Fiul a pătimit, a murit şi a înviat pentru ca noi să dobândim Duhul. Dar Duhul nu iradiază într-un trup pătimaş, egoist şi centrat pe sine. El pătrunde în trupul care s-a făcut transparent harului. De aceea fiinţele duhovniceşti sunt fiinţele transparente harului sau energiilor dumne­zeieşti, pentru că manifestă Duhul.

Darul se ascunde în cei suferinzi. Duhul Sfânt, ca în ziua Rusaliilor, face ca în toate zilele credinciosul să simtă „solidaritatea”, darul unităţii. Cei mulţi sunt un singur trup în Hristos. Prin acest etos al Cincizecimii, indivizii devin persoane, convieţuiesc şi se înţeleg unii pe ceilalţi, fără să se tulbure şi să se înhăiteze. Prima comunitate creştină avea totul în comun, iar mulţimea de credincioşi avea un singur suflet. Acesta este şi punctul unei frăţii monahale în Hristos, unei parohii bisericeşti, unei familii creştine.

Acţiunea directă a Duhului Sfânt în interiorul comunităţii ortodoxe este vizibilă prin prezenţa duhovnicului, a purtătorului de duh, a Stareţului. După o luptă lungă ascetică, de ascultare şi de rugăciuni Duhul Sfânt a dat marelui duhovnic harul discernământului şi chiar pe acela de a vedea cu duhul, pentru a îndruma sufletele. În viaţa sfinţilor învăţăm că deseori harul de a vindeca sufletele era dublat vindecarea trupească, dar numai după ce se făceau rugăciuni. Un adevărat Avvă înlocuieşte mii de cărţi şi oferă ajutor esenţial pentru întărirea sufletului; el împărtăşeşte ceea ce a primit de la Sfântul Duh, precum a spus Sfântul Serafim Sarov. Omul nesfătuit este egal cu omul mân­dru, condamnându-se pe sine la o suferinţă continuă.

În rugăciune credinciosul se prezintă în faţa lui Dumnezeu ca un „învingător învins”. Nu umilul, nepu­tinciosul în sens greşit, ci acela care prin sacrificiul şi lupta pentru căutarea cu agonie zi şi noapte a găsit ,,frumuseţea primului născut”, fără „riduri ironice”, a găsit abundenţa paradisiacă, inocenţa nevinovăţiei fericită de Domnul. E vorba aici de anahoretul care ani de-a rândul a suferit în tăcere şi îndestul atât canicula zilei, cât şi gerul nopţii, pe stâlp, pe stâncă, în copac, în peşteră, în temniţă; cel care şi-a tăgăduit propria înţelep­ciune sau inteligenţă pentru a descoperi moduri de a-L mulţumi pe Dumnezeu; cel care nu s-a obosit să caute şi să vadă „ faţa Lui, faţa Lui” (după Psalmistul David).

Această nevoinţă întru verticala Cerului a avut mereu o cuprindere în orizontalitate. Singur în iernile lungi de stepă, în pădurile seculare din Europa, în pustiurile Orientului, în câmpiile aspre din Vest, în faţa pericolelor din Sud, monahul a transformat geografia într-un spaţiu locuit spiritual. „Până a găsit un loc de odihnă” în cele ale spiritului, pe el nu l-au speriat nici furtunile pe mare, nici vijeliile şi nici vremurile grele. Încununarea era şi este: „Nu am nimic şi am totul”, după Apostol, care se deplasa cu răbdare acolo unde îl purta Duhul. Prefăcut a fi nebun pentru Hristos, spre smerenie desăvârşită, ţinând post, sărac, tăcut, înlănţuit, vine de bunăvoie în braţele lui Dumnezeu, neîncetând să dorească fierbinte lupte noi pentru slava Numelui şi a Bisericii Lui, spre folosul membrilor lăcaşului Său niciodată scufundat în istorie.

Da, călugărul sau laicul rugându-se, niciodată nu ajunge extenuat la limanul păcii lui Dumnezeu. A omorât pofta trupească, spiritul lumesc, vanitatea demonică, cei trei duşmani vechi ai omului care împie­dică comuniunea familiară cu Dumnezeu. Aceasta se îndeplineşte prin harul şi întărirea Preasfântului Duh. Greutăţile, cumpătarea la mâncare, somnul puţin, sărăcia din propria dorinţă, nevoinţele aspre nu doresc să-i facă pe asceţi ucigători de trup, ci ucigători de patimi, precum frumos a spus distinsul Avva Pimen. Nu trebuie să omorâţi trupul, ci faptele lui. Având ca model lupta călugărilor, să includem în acesta şi exal­tarea fraţilor care trăiesc în lume.

Puterea Duhului ne asigură că rezultatul luptei va fi fericit (bun). Puterea Duhului Sfânt este unică. Nu rămâne decât să i se ceară ajutorul insistent, smerit şi implorator. Astfel, cel lipsit de putere devine atotpu­ternic, nu îi este frică de pustietate, de singurătate, de reptilele şi fiarele pământului sau de atacurile demo­nice. Analfabetul devine înţelept, teologizează, predă, scrie, sfătuieşte şi interpretează. Săracul devine bogat, considerând îngustarea spaţiu larg, boala binecuvântare, lipsa de glorie bucurie, penuria libertate şi pace. În special, în timpul rugăciunii, credinciosul se înfrumuseţează şi învaţă să accepte calomnia, să suporte acuzaţia, martirul şi moartea trupească.

(Visited 97 times, 1 visits today)