Eu și Tu. Relația ca intâlnire prezentă și comunicarea iubitoare

c022e2_1024Pedagogia persoanei prin excelenţă constituie o abordare particulară pentru confruntarea problemelor personale şi pentru participarea acesteia la taina sfintei mărturisiri. Terapia se înfăptuieşte cu harul tainei în cadrul climatului de cucernicie şi comunicare a credinciosului cu duhovnicul. În dialogul pastoral sau terapeutic nu trebuie ca preotul sau psihoterapeutul să facă vreo deosebire între penitenţi sau pacienţi, întrucât Dumnezeu „pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească: toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi cruce…”.

Se impune o recapitulare. Putem recapitula şi rezuma ideile ce s-au prezentat despre felul cum trebuie să se desfăşoare dialogul pastoral sau terapeutic. Biserica – în chip de comuniune a persoanelor – vindecă pe credincioşi atât personal cât şi social. Sfinţeşte fiecare persoană în timp ce nu pierde nicidecum valoarea ei dinamică şi comunitară: „Numele Bisericii este întâlnire şi însoţire”. Iubirea îi ţine nedespărţiţi pe membrii ei, fără ca ea să fie desfiinţată de particularităţile personale ale fiecărui membru, aşa încât unirea lor să fie autentică, „membri faţă de membri”.

Prima grijă a preotului sau a psihoterapeutului trebuie să fie cea de a-l face pe interlocutor să se simtă comod. Indiferent de numărul întrebărilor la care trebuie să se răspundă şi de informaţiile care trebuie să se transmită, preotul trebuie întotdeauna să înceapă de acolo de unde se află interlocutorul lui. După o scurtă declaraţie introductivă despre scopul evident al întâlnirii, sunt necesare unele întrebări care să dea o oarecare direcţie şi care să-l ajute pe interlocutor să exprime ceea ce are pregătit în mintea lui.  

E oportun ca preotul să fi gândit dialogul anterior şi să aibă vreo idee despre ce ar vrea să atingă prin el. Dar, lăsându-l pe interlocutor să vorbească mai întâi, descoperă care este scopul pe care-l are acela şi prinde anumite fire pentru un progres mai bun al dialogului. Îşi are aspiraţiile lui, însă îşi lasă planul acţiunii flexibil până când aceste „fire” arată care e drumul cel mai bun de urmat.

Cândva la începutul discuţiei, cât se poate de repede, trebuie să i se dea interlocutorului o idee despre ce poate aştepta de la preot şi despre comunitatea pe care el o reprezintă, precum şi despre felul responsabilităţii pe care interlocutorul trebuie să şi-o asume în confruntarea problemei care-l preocupă.

Adesea putem să o facem prin întrebarea „În ce mod credeţi că putem să vă ajutăm?”. Interlocutorul are nevoie de asigurarea că se află în locul corect pentru ajutorul de care are nevoie, dar nu trebuie să i se dea asigurări exagerate care-l fac să se simtă că el însuşi e eliberat de orice responsabilitate şi că problema lui se va rezolva fără participarea lui. După ce interlocutorul a spus de fapt ceea ce-l preocupă în felul lui, preotul va folosi indiciile ce au fost descoperite ca să pună întrebări şi să provoace discuţii în zonele acute unde investigarea promite să fie rodnică. În acest stadiu al dialogului e nevoie de o direcţionare foarte experimentată.

Duhovnicul trebuie să hotărască zonele ce trebuie să fie cercetate şi care e modul cel mai bun de a-l scoate pe interlocutor din lumea lui specifică. Pentru succesul acestui fapt e necesară dezvoltarea simpatiei între el şi interlocutor, ce-i va da ultimului încrederea despre dorinţa altruistă a preotului de a-l ajuta şi despre faptul că dispune de cunoaşterea şi înţelegerea necesară pentru un ajutor eficient.

(Visited 121 times, 1 visits today)