Familia creştină la Sfântul Ioan Gură de Aur

c007e3_1024Sfântul Ioan Gură de Aur a subliniat în special mai ales rolul Pedagogiei în formarea vieţii în Hristos. El a spus despre Educaţie că „este arta fără de asemănare” şi nu e de mirare că întreaga învăţătură hrisostomică are un caracter pedagogic. De altfel, cultura creştină poate fi în întregime considerată pedagogică prin excelenţă. Pentru Hrisostom întreaga Iconomia Dumnezeiască conţine o importanţă pedagogică pentru om.

Pentru a studia această opinie, urmărim un izvor dublu, omiliile şi cele două tratate pedagogice. Vom începe cu ultimele, iar celelalte vor presărate de-a lungul lucrării de faţă. Sfântul Ioan expune sistematic gândirea lui în legătură cu instrucţia, educaţia şi formarea în cele două tratate pedagogice, din care prima în ordine cronologică e Împotriva celor care se opun vieţii monahale”, în care susţine poziţia imperioasă a necesităţii de a fi trimişi copiii la mănăstiri pentru formarea lor creştină (ne-profesională) pentru o perioadă de timp nedeterminată sau, mai concret, până la maturitatea lor morală. A deplasat criteriul gimnaziului, la baza căruia gradul capacităţii fizice e direct analog cu intervalul exerciţiilor fizice. Dar, aşa cum e uşor de prevăzut, nu reuşeşte să-i convingă pe părinţii pentru asemenea etaloane înalte, în indiferenţa educativă asupra căreia se întemeiază primul mobil al alegerii educative de tip „monastic” din partea lui Ioan. El însuşi abandonează această poziţie ultimă, de îndată ce experienţa pastorală în Antiohia îl va face să se convingă de realitate.

Al doilea lui tratat Despre slava deşartă şi cum îi vede pe părinţi să-şi crească copiii, ce datează cel mai posibil din 396-397, e diferit de primul său tratat pedagogic: educaţia creştină e consacrată părinţilor în familie şi învăţământul în şcolile publice. Familia dobândeşte aici o importanţă capitală, ca celulă a societăţii şi a Bisericii. Această lucrare mică, care nu-şi propune date ştiinţifice în pedagogie, se prezintă ca omilie sau învăţătura către părinţi. E prima lucrare concisă a unui Părinte al Bisericii ce studiază într-un mod sistematic educaţia creştină a copiilor în familie. Tratatul de mai sus a avut neşansa de a nu fi cuprinsă de la început în seria scrierilor hrisostomice şi aşa a rămas necunoscută pentru mulţi ani cercetătorilor operei marelui Părinte şi Dascăl al Bisericii noastre. Aceasta s-a întâmplat datorită unei neînţelegeri sau poate dintr-o impresie greşită, iniţial a fost contestată autenticitatea ei.

Istoria acestui tratat pedagogic începe din Aprilie 1656, când în Paris călugărul dominican Francisc Combefis a editat-o pentru prima oară împreună cu alte scrieri ale lui Ioan Gură de Aur şi ale altor scriitori bisericeşti. Combefis, fără nici o ezitare, a considerat-o operă autentică hrisostomică. Acelaşi lucru au făcut în continuare şi Haidacher, Schulte şi Tillemmont. În mod contrar, Oudin, Montfaucon şi Migne n-au admis autenticitatea ei cu rezultatul de nu fi cuprinsă împreună cu late scrieri ale lui Hrisostom în ediţia renumită a Părinţilor din Migne. A rămas astfel în afara cercetării ştiinţifice pentru aproximativ două secole jumate, când Haidacher a scos-o din anonimat şi a dăruit-o iarăşi ştiinţei. Dintre cercetătorii Greci ai acestui tratat o consideră ca lucrare autentică hrisostomică D. Balanos, F. Koukoules şi-n deosebi V. Exarhos, care în studiul lui ştiinţific amănunţit în periodicul „Theologia”, cu multă putere şi convingere, a demonstrat autenticitatea ei. Contrar, însă, D. Moraitis neagă provenienţa ei din condeiul Sfântului Ioan Hrisostom. Oricum, din cercetarea pe care şi noi am avut ocazia să o facem atât în lucrarea contestată de mai sus a lui Hrisostom cât şi în multe alte scrieri ale lui, a căror autenticitate nu a fost contestată niciodată, am constatat că, aşa cum a observat Combefis, conţinutul în general, dar şi tonul acestei scrieri se aseamănă absolut cu conţinutul şi tonul restului de scrieri autentice ale Sfântului, astfel „scrierea trebuie judecată după o necesitate ştiinţifică logică inevitabilă ce trebuie fie atribuită Marelui Hrisostom, dascălul vieţii şi lucrării creştine duhovniceşti”.

Prima parte, Despre slavă deşartă, îi prezintă pe părinţi îngrijorându-se numai de profesia viitoare a copiilor, ce ţinteşte în reputaţie şi în slava omenească. Partea a doua, Cum îi vede pe părinţi să-şi crească copiii, după ce descrie situaţia educaţională dezaprobatoare, localizează prin termeni pozitivi problema unei educaţii creştine de succes a copiilor, ca să treacă pe urmă la prezentarea criteriilor şi a modurilor de soluţionare a problemei. În această a doua parte Hrisostom semnalează modurile de educare a simţurilor exterioare şi modurile de formare a vieţii duhovniceşti. Urmează indicaţii în legătură cu căsătoria şi formarea fetelor tinere. Caracteristică e ideea centrală conform cu care tatăl e ca un împărat însărcinat cu construcţia unei cetăţi, adică „edificarea” minţii copilului.

În această scriere scurtă Sfântul Ioan, aşa cum se vede şi din titlu Despre slava deşartă nu se ocupă de la început cu tema creşterii copilului, ci începe un mic tratat în jurul slavei deşarte, ca să ajungă, în continuare, la subiectul foarte serios al educaţiei copilului, ce a constituit şi scopul obiectiv al acestei scrieri.

Concepţia Sfântului Ioan despre slava deşartă e identică cu ceea ce el spune despre ea în acest tratat pedagogic, de aceea ne vom referi la câteva particularităţi ale ei. Hrisostom localizează slava deşartă în bucuria omului de a-l lăuda sau în dorinţa chiar şi a săracului de a se îmbrăca cu haine frumoase şi scumpe pentru nimic altceva decât ca să fie văzut şi cinstit de lume. Astfel, de multe ori, în timp ce poate şi singur să-şi slujească, însă, cumpără şi un rob, nu pentru că-i e atât de necesar, cât pentru a nu-i ştirbi renumele dacă se serveşte singur. Sfântul Ioan localizează slava deşartă încă şi în dorinţa omului de a cumpăra vase de argint şi case foarte luxoase. „Odată alungată departe boala slavei deşarte, Hristos vine să ne vorbească despre sărăcie. Nimic, în fond, nu predispune la dragostea pentru bogăţii ca şi slava. Aceasta este motivaţia turmelor de sclavi, a trupelor de eunuci, a hergheliilor de cai împopoţonaţi cu aur, a meselor de argint şi a altor lucruri şi mai ridicole imaginate de oameni nu pentru a satisface o necesitate, nici cu scopul de a se bucura, ci pentru a se expune în faţa mulţimii”.

Şi iarăşi nu pentru că există vreo nevoie concretă, ci doar pentru ochii lumii; ca să concluzioneze în final că toate sunt de prisos şi nefolositoare şi numai hainele ce-l acoperă pe om, acoperişul, pereţii şi fundaţiile, acestea sunt obligatoriu necesare. Viaţa prezentă (ό παρών βίος) e astfel prezentată ca o pantomimă, o pânză de păianjen, o suită de vise şi de viziuni. Ea se aseamănă cu „visurile, cu florile care se ofilesc, cu umbra fugitivă”. Este o mare periculoasă şi agitată. Problemele acestei vieţi nu sunt jucării de copii, ci umbră şi vis, sunt „toate pline de groază, pericole, de servituţi ruşinoase”.

Interpretându-l mai departe pe Sfântul Ioan Gură de Aur putem şi noi să completăm că numai datorită slavei deşarte mulţi oameni caută, aspiră să urce cât mai sus nu atât pentru că doresc să slujească semenului lor, cât, în principal, pentru că se bucură să fie admiraţi şi aclamaţi de cei din jurul lor. Alţii îşi satisfac slava deşartă prin – cu diplomele lor şi cuceririle lor ştiinţifice; scot în evidenţă cunoştinţele lor şi le face plăcere să-i înjosească pe alţii, pe care îi consideră drept „săraci cu duhul”. În sfârşit, există oameni şi aceasta se întâmplă mai des cu femeile, care-şi satisfac slava lor deşartă prin tendinţa frumuseţii exterioare şi a împodobirii peste măsură. „Neamul omenesc, luat în ansamblul lui, este deşert, iar sexul feminin cu atât mai mult”.

Prin–cu slava deşartă omul ţinteşte numai slava oamenilor şi nu slava lui Dumnezeu. Are ca scop să-l vadă şi să-l admire oamenii şi nu Dumnezeu. Urmăreşte lauda şi aplauzele oamenilor şi nu lauda şi slava lui Dumnezeu şi a îngerilor. Dragostea pe care Dumnezeu le-o poartă copiilor Lui este sursa slavei autentice: „Creştinul este slăvit, nu numai pentru că l-a iubit pe Dumnezeu cu adevărat, ci şi pentru că s-a bucurat de multă onoare şi dragoste din partea lui. După cum l-a iubit şi a nutrit gânduri nobile – ceea ce este o dovadă a dragostei -, aşa şi Dumnezeu l-a iubit la rândul Lui pe acest om care trebuia să dea socoteala numeroaselor sale păcate. L-a scăpat de pedeapsă, dar El l-a şi făcut drept. Astfel el se poate slăvi pentru că a fost judecat a fi demn de o astfel de dragoste imensă”.

Dar lumea nu caută dragostea lui Dumnezeu, sursa slavei adevărate, ci urmăreşte în mod maniac funcţii şi putere, în timp ce Evanghelia învaţă limpede că: „cel care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” şi „că ceea ce la oameni este măreţ, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”. Aceasta este slava deşartă după Sfântul Ioan Hrisostom! o patimă pretenţioasă care cere insistent satisfacţie; o fiară groaznică şi cu multe capete ce nu devorează animale sau oameni, ci acele virtuţi ale oamenilor şi desigur ale religioşilor, ce sunt prinşi în cursă de aceasta fără să o înţeleagă bine-bine. În timpul primilor doi ani ai vieţii sale monastice, îi scrie fratelui său Demetrius: „Nu numai că îi permitem slavei deşarte să îşi manifeste tirania asupra rugăciunilor noastre, a postitului nostru sau a pomanelor noastre, ci ne supunem puterii ei în toate faptelor noastre. Încă mai mult, ne supunem noi înşine nebuniei acestei sclave! Dar nu insist, pentru că este evident pentru toţi”. Cincisprezece ani mai târziu, după ce devenise deja un predicator faimos la Antiohia, Ioan Hrisostom afirma: „Slava deşartă este o patimă îngrozitoare şi cu multe capete. Din cauza ei, unii îndrăgesc autoritatea, alţii – bogăţiile, alţii – puterea. Ea ajunge să se infiltreze până şi în pomană, post, rugăciuni, învăţătură; numeroase sunt capetele acestei bestii feroce! Faptul că primii mai sus-menţionaţi încearcă să caute slava în acest fel nu surprinde pe nimeni, dar ceea ce ni se pare ciudat şi umple de lacrimi este căutarea de slavă în post şi în rugăciune. În loc să ne cantonăm de aceste acuzaţii, mai bine să mergem mai departe şi să vedem cum se poate scăpa de slava deşartă. Împotriva cui trebuie să ne pregătim lupta? Împotriva celor care îşi trag deşertăciunea din bogăţii sau îmbrăcăminte? Din porunci, învăţătură sau artă? Din corp, din frumuseţe, din aspectul exterior? Din cruzime sau din filantropie şi pomană? Din răutate, moarte, sau după-moarte? Pentru că această patimă, după cum am mai spus, posedă o serie de tentacule, prelungindu-se dincolo de viaţa noastră”.

Să cităm în sfârşit câteva extrase dintr-un lung pasaj în care Ioan, din ce în ce mai conştient de intrigile care se încheagă printre cei responsabili de Biserică, denunţă încă o dată slava deşartă, zugrăvind un tablou foarte sumbru al situaţiei: „Iată ce face lumea să fie lipsită de sens, inundând Biserica cu o infinitate de probleme. Atunci când vânturi contrare se abat puternic asupra unui port liniştit, acesta devine mai periculos decât orice stâncă aflată sub nivelul mării şi decât orice strâmtoare; la fel ca şi dragostea de slavă când se instalează: întoarce totul, bulversează totul… Dar nu este de ajuns, aceasta ne face să ajungem la o imagine mai sclipitoare. Această Biserică… este construită din aur, din argint, din pietre preţioase. Aurul a fost semănat acolo în profunzime. Oh! Lacrimi amare! Totul a fost ars de acest tiran numit slavă deşartă; această flacără devorează totul şi nimeni nu-i devine stăpân… Acest lucru i s-a întâmplat şi Bisericii. Totul este prada focului. Căutăm onoruri printre oameni şi ne consumăm pentru slavă. Totul este bulversat, distrus. Respingându-l pe Dumnezeu, am devenit sclavi ai „onoarei”. Ne este imposibil de acum înainte să ne reluăm vasalii: aceeaşi febră ne-a cuprins, trebuie să ne îngrijim şi noi, după cum Dumnezeu a stabilit să avem grijă unii de alţii. Ce speranţă de mântuire ne rămâne când până şi medicii au nevoie de o mână de ajutor din partea celorlalţi? Nu fiţi deci surprinşi dacă vă recomand să faceţi mai mult ca şi ninivienii. Nu mă limitez la a vă predica postirea, ci vă indic mai degrabă remediul care a redresat această cetate ce se clatină:   Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona, 3,10). Să facem cu toţii la fel. Să renunţăm la dragostea de bogăţie, de slavă, să îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna şi să ridice membrii căzuţi”.

Căutarea slavei deşarte ne ridică împotriva aproapelui nostru, provoacă ruperea prieteniilor şi ne închide inima în faţa nenorocirilor săracilor lângă care trăim şi pe care-i privim cu dispreţ: „Ce iertare merită acei negândiţi care se îmbracă cu multă moliciune şi a căror preocupare majoră este să se acopere cu fire produse din viermi de mătase! A fi copleşiţi de confuzie, a se teme şi a se cutremura: acestea ar trebui să fie sentimentele oricărui om care se acoperă astfel, fără a avea nicio necesitate sau nevoie care să-l constrângă. Moliciunea şi slava deşartă sunt cele care comandă această atitudine: vrem să ne facem admiraţi de cei care trec prin spaţiile publice. Dar cel care are aceeaşi natură ca şi voi nu are nici măcar o haină cu care să-şi acopere umerii”. Astfel slava deşartă dezvoltă reacţii de avariţie, dar se poate întâmpla şi ca ea să dezlege pungile, fără ca săracii să profite câtuşi de puţin. Iată un astfel de text sugestiv, care poate că nu şi-a pierdut întreaga valoare de actualitate: „Biserica nu este nici un butic în care se topeşte aur, nici un atelier de făurit monezi, ci o adunare de îngeri! Vreţi să onoraţi trupul lui Hristos? Nu-l dispreţuiţi când e gol. Nu-i arătaţi onoarea, oferindu-i numai veşminte de mătase, şi mai mult, nu-l dispreţuiţi în afara bisericii când este pătruns de frig din cauza goliciunii. Cel care a spus: „Iată trupul meu” şi care ne garantează această realitate prin cuvântul său, a mai spus: „M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat să mănânc”, şi „Ceea ce i-aţi refuzat unuia dintre săraci, mi-aţi refuzat de fapt mie”… Să învăţăm deci să filozofăm şi să-L onorăm pe Hristos în modul în care El vrea. Când vrem să onorăm pe cineva, cea mai plăcută onoare pe care i-o putem aduce este cea pe care acea persoană şi-o doreşte, nu pe cea care ne-o dorim noi… Onoraţi-L cu acea onoare pe care El Însuşi a propovăduit-o, cheltuind averile pentru a-i ajuta pe săraci. Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de suflete de aur! Prin aceste cuvinte, nu vă interzic să aduceţi ofrande bisericii, dar consider că pomana trebuie să le însoţească şi să le preceadă. Dacă Dumnezeu acceptă ofrandele, El primeşte cu mai multă plăcere pomana. Ofrandele aduse bisericii nu sunt de folos decât donatorului, dar ceilalţi au de câştigat încă mai mult de la cei care le primesc. În cazul celor dintâi, căutarea onorurilor poate să fie un pretext al cadoului, iar pe de altă parte, totul este filantropie şi pomană. La ce folos să ai o masă plină de cupe de aur în cinstea lui Hristos când El moare de foame? Ajutaţi-l mai întâi în sărăcia Lui şi abia apoi împodobiţi-vă masa cu ce vă va rămâne. Îi veţi dărui o cupă de aur, dar nu-I veţi da nici măcar o cupă de apă rece! Îi pregătiţi masa cu stofe cusute cu aur, dar nu Îi oferiţi cu ce să se îmbrace. Ce avantaje obţineţi? Spuneţi-mi: dacă văzând un nefericit care nu are suficientă mâncare, în loc să-i potoliţi foamea, v-aţi mulţumi să-i daţi o masă de argint, acest om ar putea să vă fie recunoscător? Nu ar fi mai degrabă indignat? La vederea unei persoane acoperite cu zdrenţe şi tremurând de frig, i-aţi oferi în loc de o haină o coloană de aur, spunându-i că dorinţa voastră este să-l onoraţi astfel. Nu ar spune că vă bateţi joc de ea şi că o copleşiţi cu cel mai grave injurii? Gândiţi-vă că e la fel şi pentru Hristos. Când Îl vedeţi rătăcind, străin, fără adăpost, refuzaţi să-i oferiţi ospitalitate, dar în schimb îi decoraţi pavajul (casei Lui), pereţii, vârful coloanelor; atârnaţi lanţuri de aur pe lămpi, dar nu vreţi să mergeţi să-L vizitaţi în închisoarea în care este înlănţuit. Vă repet încă o dată: dacă vorbesc astfel, nu este pentru a vă interzice să-L onoraţi la biserică, ci să-L şi ajutaţi în acelaşi timp, sau chiar dinainte… În timp ce-L onoraţi în casa lui Dumnezeu, nu-l dispreţuiţi pe fratele vostru copleşit: acest templu este mai important decât oricare altul!”

Comentând cuvântul lui Hristos: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6, 2), Ioan Hrisostom denunţă această tentaţie: „Pe bună dreptate îi numeşte făţarnici; nu era decât o mască a milosteniei, pentru că în adâncul inimii, nu se găsea decât duritate şi inumanitate. Ei nu făceau milostenie datorită aproapelui, ci pentru slava pe care o obţineau datorită ei. Iată ultima dintre cruzimi: să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!” În cazul acesta este vorba de o cruzime extremă: ne apropiem plini de strălucire de nefericirea semenului nostru, aproape că îl insultăm în mijlocul nenorocirii sale: „Trebuie să fugim oriunde de slava deşartă, mai ales în milostenie. Dar nu s-ar mai putea vorbi de milostenie dacă gestul nostru ar fi viciat de această boală, ci ar fi ostentaţie şi cruzime. De altfel, tu nu acţionezi din compasiune ci pentru a arăta, nu numai că nu faci milostenie, ci mai mult, îţi insulţi aproapele, ci îl jigneşti grav!”

 Slava deartă nu viciază numai relaţiile prin folosirea greşită a bogăţiilor, iar Ioan se ridică cu vehemenţă împotriva fecioarelor consacrate care se amuză prin a atrage bărbaţii dedicaţi ca şi ele Domnului:„Vă jucaţi din vanitate cu sufletul aproapelui şi vă găsiţi plăcerea personală în moartea celorlalţi”. În tratatul despre sacerdoţiu, observă că slava deşartă este cel mai grav obstacol pe care un preot îl poate întâlni şi enumeră totodată „monştrii” care acompaniază această patimă: „Le cunoşti numele: mânie, descurajare, râvnă, dispute, calomnii, minciuni, decepţii, ipocrizii, comploturi, duşmănie negândită… adulări servile, complezenţe interesate, dispreţ pentru săraci, josnicii faţă de bogaţi”.

Omul care nu e corect informat consideră interesul de mai sus ca demonstraţie de demnitate, pe când, precum am notat deja, Sfântul Ioan Hrisostom observă că nu este demnitate faptul de a purta haine frumoase; demnitatea este împodobirea cu fapte bune! Pentru creştin demnitatea este dispreţuirea banului, indiferenţa faţă de slavă, dispreţuirea evidenţierii, faptul de a accepta cu plăcere sărăcia lui şi să devină mereu superior sinelui său prin virtutea faptelor şi a vieţii lui. Acestea sunt demnitatea, acestea sunt slava, acestea sunt cinstea.

Robul slavei deşarte distruge în sine tendinţa către viaţa eternă, la care orice om e chemat, şi rămâne ţintuit de realităţile pământeşti, atât de puternic atacate de Ioan. Totuşi, e bine să cuprindem concepţia lui: „Nu pretind să descriu viaţa prezentă, departe de mine această intenţie: nu este oare opera lui Dumnezeu? Eu mă străduiesc numai să îndemn să iubiţi binefacerile care vor urma, să nu vreţi să rămâneţi în mijlocul acestor bunuri prezente, să nu vă ataşaţi de corpul vostru, să nu aveţi aceleaşi sentimente ca şi cel cu suflet josnic”. Astfel, în ciuda pericolelor slavei deşarte, Ioan nu visează să elimine slava inerentă mărturisirii, ci se străduieşte să o creştineze printr-o schimbare completă de orientare, proiectând această slavă asupra Domnului Însuşi: „Cum este posibil să-l slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească, după cum s-a zis în altă parte: ‚Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri’(Matei 5,16). De fapt nimic nu contribuie atât de mult la slava Stăpânului nostru decât o conduită excelentă. După cum lumina soarelui luminează cu propriile-i raze faţa celor care o privesc, tot astfel şi virtutea îi atrage să o contemple toţi cei care o văd şi incită spiritele drepte să-i aducă slavă lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, să o facem astfel încât să-i stimulăm pe cei care ne privesc să-l slăvească pe Dumnezeu, pentru că este scris: ‚Orice aţi face, faceţi totul pentru a-l slăvi pe Dumnezeu”.

„Dar tot răul provine de la primul început; şi cum se face, vă voi spune imediat”. Astfel Hrisostom se pronunţă cu siguranţă că cauza răului este creşterea tuturor copiilor, şi a băieţilor şi a fetelor, în duhul slavei deşarte. În acest mod intră în partea pedagogică principală a tratatului lui (cap.16-90), care e, tocmai cum o intitulează, cum îi vede pe părinţi să-şi crească copiii. Cu toate că idei pedagogice însemnate se găsesc dispersate în toată întinderea operei Sfântului Ioan Hrisostom, însă, scrierea lui fundamentală, în care minunatul Dascăl şi Pedagog se ocupă în întregime cu educaţia copilului, este Despre slava deşartă şi creşterea copiilor sau, cum e original, Despre slava deşartă; şi cum i-a văzut pe părinţi să-şi crească copiii. Nu există aproape nici o chestiune pedagogică sau didactică, care să nu fie examinată sau cel puţin atinsă în acest tratat, ce constituie prima expunere sistematică de pedagogie creştină. De un interes pedagogic deosebit e acest mic tratat ce constituie un fel unic în istoria educaţiei creştine a Părinţilor. Ea cuprinde principii importante pentru educaţia copiilor şi dă totodată îndrumări clare despre metodele predării. Concret în capitolele 39-52 ne prezintă modul istorisirilor biblice. De aceea e considerată „ca prima expunere sistematică completă despre educaţia creştină”. Sfântul Ioan acceptă eşalonarea ofertei educaţionale: fiecare vârstă trebuie să aibă modul ei propriu, propria ei metodă de educaţie şi propriul ei conţinut educativ. Pentru el vârsta preşcolară şi copilăria până la o anumită treaptă le sunt caracteristice o anumită lipsă de formare şi plasticitate datorită simplităţii lor. Astfel în disertaţia lui remarcabilă din punct de vedere pedagogic precizează teoria lui despre sentimentele şi fiziologia copiilor, despre funcţiile lor psihice, prezentând cu mare precizie limbajul vederii, al auzului, al gustului, al pipăitului ca porţi prin care intră excitaţiile lumii exterioare în suflet, pe care-l aseamănă cu un cetate.

Nu există nici o îndoială că simţurile joacă un rol foarte important în efortul omului de a dobândi cunoştinţe stabile, să înţeleagă ce se întâmplă în lume, în mediul lui fizic şi să creeze ştiinţe, precum de asemenea în întreaga lui instrucţie ca fiinţă morală. Sfântul Ioan Hrisostom în întregul său tratat, între altele, semnalează rolul simţurilor pe care le numeşte „porţi” ale trupului „prin care intră şi ies…cugetele şi impresiile ce distrug sau mântuiesc sufletul”. În legătură cu cele patru simţuri e demn de remarcat că, în ceea ce priveşte auzul, Hrisostom propune audierea relatărilor biblice: istoria lui Cain şi a lui Abel: „şi spune-o seara la cină” şi cere-i copilului să o repete; utilitatea ei constă în faptul de a-i inspira frica de Dumnezeu. Dacă-l duci la Biserică, când se va citi această istorioară, copilul se va bucura, fiindcă deja o cunoaşte: „Şi lucrul se depune în minte”. Cu toate că se accentuează pedeapsa, există loc şi pentru răsplată. În ceea ce priveşte puritatea, ce e virtutea centrală, e necesar să se asigure că copilul nu se va desfrâna , nici nu va săvârşi adulter. Bine este ca tânărul să evite spectacolele teatrale, preferând ajutorul unui interlocutor exemplar. Se recomandă să se recurgă la alte plăceri (distracţii) nevătămătoare de dragul copilului. Nici o fată tânără să nu se apropie de copil, ci numai servitoarea bătrână. Să meargă la Biserică. Logodna să se facă devreme. Nunta să se sărbătorească cu simplitate.

(Visited 214 times, 1 visits today)