Harul Mântuirii la Fericitul Augustin

c004e2_1024Dragoste şi răsplată

Augustin pune salubritas a religiei creştine împotriva absurdităţii şi mizeriei păgâne. Turma creştină este dusă la biserici pentru a auzi „cum trebuie să trăiască bine în prezent, pentru a putea să merite după această viaţă să trăiască fericiţi şi pentru veşnicie”. De Catechizandis Rudibus ne face o imagine clară a materialului uman obişnuit cu care preotul african din 400 d.Hr. a fost chemat să aibă de a face. Augustin ştie foarte bine că mulţi caută accesul în biserică doar de dragul lucrurilor materiale. Astfel de persoane nu vor da cu siguranţă un răspuns adevărat la chestionarul preliminar de cateheză privind motivele. Dar Episcopul spune că ar trebui să presupunem că acest candidat a fost întrebat dacă doreşte să devină un creştin pentru avantajele în viața prezentă sau pentru speranţă la liniştea de după. Iar el răspunde „pentru ce va să vie”. Credeţi în cuvântul lui şi îmbunătățiți ocazia.

Deo gratias, frater: îţi dau multă bucurie, mă bucur pentru tine, căci în toate furtunile periculoase ale acestei lumi ți-ai amintit că siguranţa este reală si si­gură.

Apoi urmează un discurs despre vanitatea dorinţelor lumeşti şi despre nevoia imediată de sinceritate. Iar apoi avem concluzia: „El cel care devine un creştin de dragul fericirii eterne şi liniştea perpetuă promisă după această viaţă sfin­ţilor, el nu va merge în focul veşnic cu diavolul, ci va intra cu Hristos în împărăţia Lui veşnică, căci el este într-adevăr un creştin – atent la toate ispitele, ca să nu fie tentat de prosperitate sau frânt de adversitatea moderată în abudenţa bunurilor lumeşti, curajos şi răbdător în nenorociri. To­tuşi, un astfel de om va merge mai departe şi va ajunge în­tr-o stare mai bună, în care Îl va iubi pe Dumnezeu mai mult decât îi e frică de iad. Astfel, chiar dacă Dumnezeu i-ar spune «bucură-te de plăcerile carnale pe vecie, păcătu­ieşte cât poţi şi totuşi nu vei muri şi nu vei fi trimis în iad, ci vei rămâne cu mine» – el ar rămâne înspăimântat şi nu va păcătui deloc, ca nu cumva să cadă în ceea ce se temea, dar ca nu cumva să-L supere pe Dumnezeu pe care-L iubeş­te astfel”. Dând aceste ultime citate, am observat înainte cât de clar arată acestea că Augustin nu face diferenţă între „frica sfântă” din exilul de la prezenţa lui Dumnezeu – o frică „interesată” — şi o frică a păcatului ca o încălcare a iu­birii, în care orice gând al reacţiei despre sine este absent.

Restul modelului de instrucţiuni pentru catehumen ale lui Augustin este ocupat, în mare, cu un fragment al istori­ei biblice adaptate pentru a întări acelaşi moral. Manifesta­rea întru Hristos faţă de toate naţiunile graţiei „spirituale” cunoscute înainte doar de câţiva patriarhi şi profeţi a fost până la sfârşit ca „niciuna să nu-L slăvească pe Dumnezeu decât gratuit, dorind de la El nu răsplate vizibile şi fericire în viaţa aceasta, ci doar în viaţa veşnică, în care Dumnezeu însuşi trebuie să fie savurat (…) Căci atunci este împlinită şi Legea, când toate poruncile lui Dumnezeu sunt respec­tate nu în dorinţa pizmaşă pentru lucrurile vremelnice, ci pentru iubirea pentru Cel care le-a dat”. Aici trebuie să recunoaştem încă o dată că amor illius qui praecepit este identificată cu „dorinţa vieţii veşnice în care Dumnezeu însuși trebuie savurat”. Motivul slavei creştine si al vieţii este prezentat ca fiind o iubire „dezinteresată” a lui Dumnezeu: nu trebuie să dorim nimic pentru noi înşine, ci lucrul drept, singurul lucru de care este nevoie. Promisiunile Vechiului Testament sunt lumeşti, „dar acum ceea ce este promis este un bine doar pentru inimă, un bine al minţii, un bine spiritual. Răsplata veşnică a mântuirii „nu este acel pă­mânt din care au fost trimişi amoriţii, (…) ci Dumnezeu însuşi, de care e bine să ne ţinem strâns ca lucrul bun al lui Dumnezeu pe care oamenii îl iubesc să fie Dumnezeu în­suşi pe care Îl iubesc”.

Predicând cu ocazia aniversării hirotonirii sale, episco­pul de Hippona exclamă:

Ce ar trebui să-I ofer în schimb Domnului pentru tot ce mi-a dat? Dacă spun că Îi voi oferi în schimb hrănirea turmei, chiar si acest lucru nu este făcut de mine, ci de graţia lui Dumnezeu din mine (…) To­tuşi, căutăm răsplată pentru iubirea noastră gratui­tă a Lui, pentru hrănirea turmei Sale. Şi cum se poa­te întâmpla acest lucru? Cum putem spune în ace­laşi timp „iubesc gratuit pentru a hrăni” şi „cer răs­plată pentru a hrăni”? Acest lucru ar fi imposibil, căci răsplata nu ar putea fi căutată în niciun caz de la El Cel care este iubit gratuit, dacă Cel care este iubit nu este El însuşi răsplata.

Prin „iubirea pură” a lui Dumnezeu, Augustin vrea să spună o iubire al cărei scop este Dumnezeu, nu o iubire li­beră de orice element al dorinţei. „Inima nu este pură”, spu­ne el, „dacă îl slăveşte pe Dumnezeu pentru o răsplată. Atunci ce? Nu vom primi nicio răsplată pentru slăvirea lui Dumnezeu? Cu siguranţă, vom primi, dar îl vom primi pe Dumnezeu însuşi, pe care-L slăvim: Sinele Său va fi răspla­ta noastră, căci îl vom vedea aşa cum este (…) Dacă nu îl iubeşti, nu este de ajuns; dar dacă Îl iubeşti, dacă Îl slăveşti gratuit pe El Cel care ţi-a adus gratuit răscumpărarea ne­meritată, dacă atunci când cântăreşti bunătatea Lui față de tine, inima ta suspină şi devine neliniştită şi tânjind după El, atunci nu căuta de la El nimic din afara Lui: El este de ajuns pentru tine”.

Din nou, nu este Dumnezeu Binele suprem, ci Răscum­părătorul iubitor şi milostiv al omenirii cel care cere o iu­bire reciprocă. Dumnezeu este gratis amandus, gratis colendus; iar Dumnezeu este ipse nobispraemium. Începutul aces­tor gânduri este pentru Augustin atât de departe de la con­tinuare încât o implică în mod necesar. „Nu există temă la care să se întoarcă mai constant în Predicile şi Omiliile sale, spune Burnbay, iar întotdeauna presupoziţia sa este că iu­birea lui Dumnezeu este iubirea Lui care este pentru noi, oamenii, Binele Suprem”. În lungile serii ale pasajelor care urmează să fie citate – nimic altceva decât citatul nu poate transmite semnificaţia totală a ceea ce este însuşi cen­trul părţii excelente a gândirii Fericitului Augustin – emfa­za este câteodată negativă, iar câteodată pozitivă: câteoda­tă pe motivele pe care „iubirea pură” le exclude, câteodată pe singurul motiv care este cerut; dar în esenţa gândirii nu există variaţii.

Dumnezeu va fi slăvit gratuit (gratis), El va fi iubit gratuit, adică pur: El va fi iubit nu pentru că dă alt­ceva decât ceea ce vine de la El, ci pentru că El Se dă pe Sine (…) A-L chema pe Dumnezeu (Deum invo­care) înseamnă a-L chema la tine (…) Când spui „Dumnezeule, dă-mi bunăstare”, dorinţa ta este ca bunăstarea şi nu Dumnezeu să vină la tine (…) Dacă L-ai chema pe Dumnezeu, El însuşi ar veni la tine, El însuşi ar fi bunăstarea ta. Ce ne învaţă sacrificiul lui Abraham? Pe scurt, să nu preferăm ceea ce Dumnezeu ne dă, lui Dumnezeu (…) Nici măcar un mare bine primit din mâinile Sale să nu-1 preferi Dătătorului, iar când El conside­ră potrivit să îl retragă, să nu-L stimezi mai puţin. Căci Dumnezeu trebuie iubit gratuit: ce răsplată mai dulce poate veni de la Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi?

Iubirea sufletului pentru Dumnezeu trebuie să fie la fel ca cea a soţiei pentru soţul său adevărat, „iubin- du-L gratuit, nedorind să primească de la El ceva care să o încânte, ci considerându-L pe El singur încân­tarea ei (…) Dumnezeu mă iubeşte, Dumnezeu te iubeşte (…) El ne spune: «Cereţi ce vreţi». Nu veţi găsi nimic mai preţios, nimic mai bun pentru a cere decât pe El însuşi care a făcut toate lucrurile. Cereţi Creatorul însuşi şi întru El şi de la El veţi avea tot ceea ce El a creat. Faptele bune sunt generozita­tea, perseverenţa în ele pe termen lung; iar înălţimea este „a se gândi la Dumnezeu şi a-L iubi, a-L iubi gratuit pe Dumnezeu care este Ajutorul nostru, care veghează asupra luptei noastre, care ne încoronează victoria, care acordă premiul – pe scurt, să-L considerăm pe Dumnezeu premiul, să nu aşteptăm nimic de la El decât pe Sine. Dacă iubiţi, iubiţi gratuit: dacă iubiţi întru adevăr, lăsaţi-1 pe el cel pe care îl iubiţi să fie răsplată voastră”.

În aceste pasaje nu există trimiteri eshatologice explici­te. Gândirea dominantă este că cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu sunt motivul suficient al credinţei creştine si că intruziunea oricărei alte dorinţe nu trebuie să îl perverteas­că. În ceea ce urmează, nota pelerinului sună clar: iubitul abia aşteaptă, răsplata trebuie să apară. Totuşi, nu vom găsi nicio diferenţă în descrierea ei. Există aceeaşi constrângere, aceeaşi monotonie deliberată a limbajului, acelaşi refuz al oricărei încercări de a explica fruition Dei în categorii ale experienţei temporale.

„Iubirea pură” nu este nimic altceva decât „tânjirea după vederea lui Dumnezeu.” Nimic din ceea ce Dumnezeu ne poate promite nu valorează nimic, cu excepţia Lui însuşi. Dumnezeu nu m-ar putea mul­ţumi cu nimic, dacă nu mi s-ar promite pe Sine însuşi. Ce este întregul pământ, mare, cer, stele (…) gaz­dele îngerilor? După Creatorul lor sunt însetat, îmi este foame de El, pe El îl chem – Cu Tine este bine în viaţă. Este o „faptă servilă” numai dacă transgre­sează „sabatul spiritual”; „orice face un om, dacă este cu intenţia de a obţine un avantaj lumesc, fapta sa este servilă (…) Căci Dumnezeu trebuie iubit gratu­it, iar sufletul nu poate sta liniştit doar dacă are ceea ce iubeşte. Dar liniştea veşnică îi este dată numai întru iubirea lui Dumnezeu, care este veşnic. „Tânjirile morbide ale unui om bolnav sunt izgoni­te de restaurarea sănătătii; asa că, atunci când sufletele noastre ating sănătatea lor perfectă care este imortalitatea, nu vom mai simţi nevoia şi în asta va con­sta fericirea noastră. Căci vom fi împliniţi, umpluţi cu Dumnezeul nostru, care El însuşi va fi pentru noi tot ceea ce tânjirile noastre ne fac să considerăm ce e mai de dorit aici.

Se ipsum dabit, quia se ipsum dedit. În aceste cuvinte, Augustin îşi concentrează întreaga sa eshatologie a iubirii. Dumnezeul, care este Iubirea, s-a dat pe Sine omului prin sacrificiul lui Hristos si nu se va căi de acest dar, care este o chemare. Iubirea divină este înscrisă în trupul morţii: eternitatea lucrează chiar și acum și simţim tensiunea lucrării sale în neliniştea inimilor noastre. Credinţa este recunoaşterea că iubirea conţine promisiunea împlinirii proprii, că Dumnezeu nu va eşua să-si încoroneze darurile.

Căci El este Cel după care tânjim să-L primim, care ne face să ne întrebăm; Cel pe care dorim să-L gă­sim, care ne face să căutăm (…) Iar atunci când El a fost primit, continuă să lucreze în noi o întrebare şi o căutare, ca să fie primit încă mai bine.

Textul Caută-I faţa încă mai mult a fost unul care lui Augustin i-a plăcut să-1 cântărească. Dumnezeu vine întotdeauna să-1 întâlnească pe căutător, căutarea este constant răsplătită, deşi nu arată perspectiva infinită dincolo de rea­lizarea noastră. Oare căutarea aparţine doar acestei vieţi, în care „credinţa L-a găsit deja pe El, speranţa încă Îl cau­tă şi iubirea Îl găseşte prin credinţă, caută totuşi să-L pose­de prin vedere?”. Augustin nu este sigur. Poate că chiar şi atunci când Îl vom vedea aşa cum este, El va fi încă sine fine quaerendus quia sine fine amandus: dacă nu există un sfâr­şit al creşterii iubirii, căutarea iubirii, aprofundarea înţele­gerii sale ar putea să fie infinite.

În această afirmaţie, că Dumnezeu însuşi este răsplata iubirii pe care o inspiră (chiar dacă El o încoronează), că iu­birea acceptată este o iubire câştigată, convingerea lui Augustin a continuităţii esenţiale ce leagă această viaţă de via­ţa veşnică a învins mai clar conceptul legal al retribuirii de­cât în concepţia sa exagerată despre păcat și pedeapsă. Răs­plata raiului nu este o compensare de alt fel – fericire pen­tru virtute: cealaltă lume nu este „invocată pentru echili­brarea acesteia”. Delectarea în dreptate este una cu bucuria raiului, iar Dumnezeu este căutat de dragul bucuriei raiu­lui la fel de puţin ca şi cum este căutată pe pământ drepta­tea de dragul delectatio iustitiae. Părerile sunt împărţite în­tre teologi dacă există sau nu urmă de hedonism religios în reiterarea lui Augustin a Deus ipsepraemium. Credem că nu se poate spune că speranţa răsplatei este egoistă sau indivi­dualistă, că iubirea lui Dumnezeu nu este iubirea lui Dum­nezeu pentru că nu este iubirea omului. La finalul predicii sale despre Psalmul 73 – o predică în care „nu a uitat cât de mult a vorbit” – ajunge la textul său iubit, care pe noi ne încântă: Mihi bonum est adhaerere Deo. Acesta este tot bi­nele! exclamă el.

Vrei mai mult? Dacă ai vrea, sunt necăjit pentru tine (Vultis amplius? Doleo volentes). Fraţilor, ce vreţi mai mult? Când Îl vom vedea faţă în faţă, nimic nu va fi mai bine decât să ne alăturăm Lui cât mai repede. Dar acum, aici, în pelerinajul meu, când nu am ajuns încă la împlinire, care este binele meu? Ponere in Deo spem meam. Atâta timp cât încă nu te-ai alăturat re­pede Lui, pune-ţi speranţa (…) Nu te lepăda de El în speranţă. Iar aici, punându-ţi speranţa în Dum­nezeu, ce va trebui să faci”. Ut annuntiem omnes laudes tuas in atriis filias Sion. Care va fi treaba ta, de­cât să-L slăveşti pe El cu iubirea ta şi să-i faci pe cei­lalţi să împărtăşească iubirea pentru El?

Răsplata pe care o caută adevărata credinţă se găseşte în „comuniunea sfinţilor şi a îngerilor, că Dumnezeu poate fi în tot şi toate.” Pacea raiului nu este pacea sufletului so­litar. Darul, iubirea, slava vor fi împărtăşite. Iar acest lucru contează mai mult decât orice altceva în inimile fie­cărui cetățean al Cetății Cereşti în care Dumnezeu este întronat. Căci „pacea Cetăţii Cereşti este perfect ordonată, comuniunea perfect unită în împlinirea lui Dumnezeu şi a tuturor întru Dumnezeu”; iar această împlinire a lui Dumnezeu şi a tuturor întru Dumnezeu este răsplata supre­mă. Separarea omului de Dumnezeu, în această lume de­căzută, are ca şi consecinţă separarea oamenilor unul de ce­lălalt. Povara păcatului este singurătatea, nescire cor alteruis, „necesitatea rigidă” care ne forţează pe fiecare dintre noi în pelerinajul nostru lumesc să „ne purtăm inimile, care în­chide poarta fiecărei inimi faţă de celelalte.” Augustin a simţit atât de profund tristeţea acestei ignoranţe reciproce care ne divizează, ca să îi pară că „cele mai multe rele ale omenirii nu au altă cauză decât suspiciunile false”: dacă ne-am cunoaşte unii pe alţii, am fi mai puţin ispitiţi să ne spunem nouă înşine: „mi-e bine singur”.

Dar în Cetatea lui Dumnezeu, „popoarele se vor recu­noaşte între ele” (populi confitebuntur), pentru că „inimile tuturor vor fi transparente, limpezi, luminoase în perfecţi­unea iubirii”: Cetatea Sfântă se va cunoaşte în sfârsit cu totul şi pe de-a-ntregul, nici o parte nu va fi ascunsă de în­treg. Căci lumina lui Dumnezeu va străluci asupra lucrurilor ascunse ale întunericului, iar în acea lumină fieca­re va fi quanto notior, tanto utique carior – mai bine cunos­cut, mai mult iubit. Aceasta este „împlinirea fiecăruia în­tru Dumnezeu”. Dar ultimele cuvinte din De Civitate, su­netele temeinice ale tuturor imnelor lirice ale vieţii care va veni, care transformă adesea predica lui Augustin într-o mu­zică, nu este împlinirea. Nu este linişte, nici viziune, nici măcar iubire, ci slavă. Vacabimus et videbimus; videbimus, et amabimus; amabimus, et laudabimus. Binecuvântarea locuitorilor din Casa lui Dumnezeu este să-L slăvească me­reu pe El şi, chiar şi în această continuitate pe care am mar­cat-o, nu este stricată. Căci slava lui Dumnezeu este dato­ria creştinului în această lume, lucrarea prin care trebuie să-i câştige pe semenii săi pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu este lucrarea cea mai înălţătoare a omu­lui. Dacă toate lucrările sale nu se canalizează spre slava lui Dumnezeu, îl fac să decadă la iubirea de sine. Orice via­ță bună este slavă: vocea slavei nu este niciodată tăcută, decât atunci când cădem de la dreptate. Iar această lucrare a slavei este învăţarea noastră pentru slava perfectă a Cetăţii Cereşti. Viaţa dragostei poate fi fundamentată în acele străfulgerări trecătoare ale veşniciei, acele „începuturi ale contemplaţiei care sunt posibile pentru noi aici prin cre­dinţă. Dar atunci când ceea ce este perfect a ajuns, întrea­ga noastră lucrare (totum nostrum negotium) va fi slava lui Dumnezeu. Tota actio nostra, Amen et Alleluia erit.

Pentru că vederea noastră a Adevărului va fi fără sa­ţietate, în delectare continuă, pentru că contempla­rea noastră va avea asigurarea perfectă a urgenţei – încălzită apoi de dragostea Adevărului însuşi, despi­când la El în îmbrăţişarea pură a duhului, vocea noas­tră a duhului îl va slăvi pe El şi va spune ,Aceluia”. Ridicându-se unul pe altul în aceeaşi slavă, într-o dragoste ferventă unul faţă de celălalt şi faţă de Dum­nezeu, toţi cetăţenii acelui oraş vor spune „Aliluia”, aşa cum vor spune şi „Amin”.

Cu multă răbdare, Augustin se luptă să întrunească opi­nia naturală a futilităţii agasante, pe care ştia că toate ima­ginile de acest fel ale slavei veşniciei sunt capabile s-o evo­ce. El repetă că doar din cauza lipsei de dragoste ne putem teme ca nu cumva lauda să ne obosească, doar din cauză că ne transferăm pe noi în imaginaţia noastră ne aflăm în co­rul raiului, că o astfel de activitate ne poate părea goală şi ireală. „Când Îl vom vedem aşa cum este, atunci vom fi ca El, iar fiind ca El, cum vom putea eşua, de ce vom fi distrași? Să rămânem, fraţilor, liniștiți. Nu vom fi frânţi de lauda lui Dumnezeu, nici de dragostea Lui. Dacă dragostea ta va eşua, asta va păţi şi lauda ta, iar dacă dragostea va fi veş­nică, pentru că Frumuseţea lui Dumnezeu va fi de neistovit, inepuizabilă, nu-ţi fie frică că nu vei avea putere să-L slăveşti pe Cel pe care vei avea putere mereu să-L iubeşti”.

Dacă ne întoarcem din nou la aceste antiteze de Aici şi Apoi, în care şi-a încadrat Augustin idealul filosofic de fe­ricire umană, beata vita, putem înţelege mai bine de ce a gă­sit categoria răsplatei ca fiind încă potrivită pentru relaţia de veşnicie şi timp. Truda creştină aşteaptă pacea care tre­buie câştigată; munca iubirii de care au nevoie vecinii noş­tri ne forţează să aşteptăm „tihna lui Dumnezeu”, tihna care nu este lene, ci „o activitate liniştită”, contemplarea în care toate nevoile dragostei sunt întâlnite şi transcense. Cre­dinţa prin care acceptăm promisiunea lui Dumnezeu întru Hristos aşteaptă apariţia, realitatea percepută în prezent, în care această promisiune va fi împlinită. Osteneala, truda şi credinţa sunt de dragul lui Dumnezeu, mijloacele pe care le avem pentru a le folosi ca să ajungem la capătul rodului. Dar totuşi, în calitate de mijloace, acestea sunt relative, sem­nificative doar ţinând cont de final, deloc indiferente, nu sunt doar mijloace şi atât. Ele sunt mai mult decât vehicu­le ale pelerinajului nostru, ele sunt sejurul pelerinului în­suşi care în orice moment al mântuirii noastre este mai aproa­pe decât atunci când credem. Chiar şi în această viaţă, deşi avem mereu de lucru, răsplata este într-adevăr cu noi.

Augustin marchează adesea dublul sens al cuvântului „final”: poate însemna „fie încetarea de a fi ceea ce a fost sau perfecţionarea a ceea ce a început”, fie consumi sau consummari. Hristos este „sfârşitul legii”, dar ca finis non consumens sed perficiens: non qui consumat sed qui consummet. Iar în acest fel, viata veşnică este acest sfârsit al vieţii: în vederea lui Dumnezeu, dragostea noastră nu este consumată, ci perfecţionată. Dacă viaţa veşnică este „răsplata carc duce la perfecţiune” –merces perficiens – adică faptul că doar în ea pot fi domolite toate încercările existenţei noastre im­perfecte. Totodată ne aduce aminte fiecăruia dintre noi că pentru el împlinirea nu este inevitabilă; ci Deus ipse praemium, înţeleasă după cum a dorit Augustin să fie înţeleasă, că nu încurajează ci interzice centralitatea sinelui. Căci Dumnezeu nu ne va răsplăti slujirea dacă vom deveni ser­vitorii propriilor dorinţe.

(Citit de 76 ori)