Moralia. Tradiție, cultură și postmodernitate

c024e2_1024Experienţa prezenţei Dumnezeieşti, a harului Părintesc

Ce este spiritualitatea creştină ? Ea este în mod fundamental „un sens al prezenţei dumnezeieşti”, „un sens al realităţii lui Dumnezeu”. Spiritualitatea creştină trebuie să facă „experienţa acestei prezenţe şi să trăiască în lumina ei”.

Spiritualitatea creştină este fundamentată pe o experienţă sigură a „harului Părintesc” al lui Dumnezeu, prin care este posibil să spunem, în răspuns, „Tatăl nostru”. „Tatăl slavei” este începutul fiecărui dar şi har al întregului spectru şi ciclu al Iconomiei Dumnezeieşti. El este începutul şi de la izvorăsc intenţia, voinţa şi primul impuls, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta este Cel Care lucrează „totul în toate” prin Fiul în sinergie cu Sfântul Duh.

Adică toată Iconomia divino-umană, care începe cu hotărârea înainte de veci pentru mântuirea noastră şi se desăvârşeşte cu venirea Împărăţiei Slavei. Apostolul Pavel îl numeşte pe Tatăl Mântuitor, pentru că de la El izvorăşte mântuirea şi toate şi „de la El noi suntem în Hristos Iisus” , „ca Dumnezeu să fie toate în toţi”. Acesta este „cap al lui Hristos” dar şi „capul nostru al tuturora în Biserică”, spune Sfântul Ioan, urmându-i Apostolului Pavel, pentru că fiind Tată al Fiului după natură a devenit şi Tată al nostru după har şi cinste prin Întruparea Fiului.

Iar noi am devenit prin Hristos şi în Duhul copiii Lui cu înfierea, lucruri care reprezintă întreaga Iconomie şi toate darurile. Am devenit, ca Biserică, spune Sfântul Ioan, „casă paternă”, „casa Tatălui. El ne-a creat pentru a ne mântui şi nu-şi doreşte nimic mai mult. El ne iubeşte mântuirea mai mult decât ne iubim noi bogăţiile noastre; El îşi doreşte mântuirea noastră mai mult decât ne-o dorim noi înşine. În tot ceea ce face, El nu are decât un singur scop: mântuirea noastră.

Pentru Matei punctul de început pentru spiritualitate este cu siguranţă sensul prezenţei lui Dumnezeu, al caracterului personal al acestuia. Însă pentru Evanghelistul Matei spiritualitatea creştină este „un răspuns dat prezenţei dumnezeieşti în Hristos”, pentru că Iisus este „Dumnezeu cu noi” care a promis să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Rudolf Bultman afirmă că Iisus s-a considerat pe sine însuşi nu ca Mesia (rol eshatologic) sau Fiu al Omului (Judecător ceresc şi Mântuitor), ci ca profet, rabin şi exorcist, a cărui misiune a fost să proclame apropiata venire a împărăţiei lui Dumnezeu şi să îndemne oamenii să intre în ea. Pe urmă, Frederick C. Grant afirmă că Iisus nu a făcut revendicări pentru El Însuşi, ci a arătat simplu puterea lui Dumnezeu, iubirea şi mila care vor aduce în curând împărăţia Lui. În aceeaşi ordine de idei, Leroy Waterman Îl vede pe Iisus Hristos ca pe o reînviere conştientă a religiei profeţilor : aceasta ar conduce deliberat la evitarea titlurilor şi rolurilor mesianice şi apocaliptice. Împotriva acestor teze relative, ce evaluează conştiinţa de sine a lui Iisus, stă majoritatea şcolilor recente, contemporane. Aceste şcoli susţin că Iisus S-a văzut pe Sine Însuşi în acelaşi sens ca Inauguratorul şi Domnitorul Împărăţiei lui Dumnezeu, că El a fost conştient de sosirea finală a mântuirii eshatologice în Persoana şi lucrarea Lui.

Viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic care este harismatic şi divino-uman, după modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. Cu Hristos se introduce o nouă realitate, adică o nouă creaţiei în Hristos. Desăvârşirea nu este etică, ci ontologică. Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeiesc şi mântuitor.

Întruparea lui Hristos reprezintă centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se reveleaza în viaţa în Hristos, cu Hristos. Conţinutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologică, şi nu se reduce la simple imperative categoriale etice. Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat Principiul lui ontologic. În conformitate cu dogma de la Calcedon, Hristos nu este un prototip etic, ci Adevărul fiinţial al Dumnezeirii Care Şi-a asumat natura omenească în întregime.

Biserica lui Hristos nu este un organism modelator-etic, ci „trupul mântuirii”, „comuniunea îndumnezeirii”. Fiind persoana ecclezială, omul Ortodoxiei subzistă numai în relaţie cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Astfel, spiritualitatea Sfântului Apostol Matei este una în acelaşi timp triadocentrică şi hristocentrică, o concentrare simultană a expresiei primare a credinţei , – dată în mod fundamental prin identificarea lui Dumnezeu ca Tată ceresc şi a lui Iisus ca Fiu divin. Dacă spiritualitatea este întemeiată în sensul prezenţei dumnezeieşti, cum este această prezenţă înţeleasă sau experimentată ?

Sparks susţine, pe bună dreptate, că pentru Matei prezenţa dumnezeiească este experimentată ca „paternitate”. Termenul „Tată” apare în Evanghelia lui Matei de 45 de ori. De asemenea, „Tată” este o denumire preferată pentru Dumnezeu în Evanghelia Sfântului Ioan, unde se află pe buzele lui Iisus Hristos de 107 ori. Joachim Ieremias a arătat că „avva” este un diminutiv al unui cuvânt aramaic ce se naşte din limbajul unui copil şi că Iisus a făcut un act de curaj folosindu-Se de acest termen la adresa lui Dumnezeu. Ieremias crede că această folosire este fără precedent.

Evreilor din timpul lui Matei „Tatăl meu” li se părea o frază pe care numai o persoană particulară de valoare o putea lua pe buzele sale. Ucenicii Rabinului Gamaliel, într-un moment de necaz îl roagă pe învăţatul lor să se roage pentru ei. El a făcut aşa, spunând : „Dumnezeul nostru , miluieşte-ne pe noi !”, la care ucenicii au remarcat că învăţatul lor a fost vrednic să unească numele lui Dumnezeu cu el însuşi. Rabinul, apoi s-a rugat din nou, spunând: „Dumnezeul meu , miluieşte-ne pe noi !”.

(Citit de 87 ori)