Omul şi educaţia în opera Sfântului Vasile cel Mare

c023e2_1024Educaţia creştină, după Sfântul Vasile, slujeşte destinaţiei şi vocaţiei omului. Nu poate exista o educaţie creştină care nu-l va ajuta pe om să-şi înfăptuiască vocaţia veşnică şi, cu atât mai mult, nici nu poate fi înţeleasă o anumită pedagogie care s-ar opune acestei destinaţii. Aşadar, natura, valoarea şi destinul omului vor stabili scopul spre care va ţinti educaţia. Antropologia harului e temeiul pedagogiei antropologice teocentrice. De aceea, înainte de a vorbi despre pedagogia Sfântului Vasile trebuie să-i cunoaştem învăţătura despre om, concepţia socială, opinia despre cultura elenă, de fapt viziunea sa de ansamblu asupra vieţii şi gândirii creştine. Fără a neglija dimensiunile sociale şi culturale ale vieţii prezente, Sfântul Vasile a întors atenţia educaţiei vremii lui spre ţeluri înalte şi cereşti. Pentru el viaţa şi educaţia au unul şi acelaşi scop: dobândirea binelui celui mai înalt, adică filiaţia şi comuniunea omului cu Dumnezeu. Prima problemă fundamentală a pedagogiei antropologiei Sfântului Vasile, ca de altfel şi a fiecărui pedagog, e omul. Însă, antropologia Sfântului Vasile, în timp ce conţine numeroase elemente ale gândirii filosofice eline clasice, are o temelie şi o perspectivă axiologică cu totul nouă. Teologia facerii omului „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” reprezintă nucleul unei pedagogii dinamice, adică a înţelegerii omului drept cuprindere a unor însuşiri ce „pot” fi dezvoltate. Dumnezeu ne-a dat puteri să păzim toate poruncile pe care ni le-a dat, de vreme ce avem puterea iubirii înnăscută aprioric. Iubirea către Dumnezeu nu se învaţă, ci ne este fiinţială. De asemenea, şi sociabilitatea e o însuşire înnăscută : „nu este bine să fie omul singur”. Natura umană e socială prin excelenţă şi aceasta înseamnă că omul are responsabilităţii în faţa semenilor. Scopul şi destinul pe care-l are cuvântul oamenilor, dat de către Dumnezeu, este de a comunica între ei. Folosind cuvântul, mărturisindu-şi gândurile lor, exprimându-şi intenţiile, oamenii pot să-şi descopere unul altuia voinţa şi tainele inimii lor. Prin harul lui Dumnezeu şi ajutorul rugăciunii vom încerca să aprindem scânteia dorului dumnezeiesc ascunsă înăuntrul nostru, conform cu puterea ce ne-a fost dată. Trăitorii după Cuvântul Său trăiesc în cetatea cerească şi sunt membri ai politiei îngerilor. În realitatea prezentă, capul de pod al lumii creştine e Biserica, care e purtătoarea şi exprimarea sfinţeniei şi educaţiei. Atitudinea creştinilor faţă de societate e determinată de responsabilităţile lor spirituale. Din acest punct de vedere relaţiile sociale se întemeiază pe filantropie şi iubirea faţă de semeni, termeni care inspiră realizările dimpreună. Dar viaţa prezentă nu constituie un scop în sine, ci e mijloc de transformare într-o formă de viaţă desăvârşită, viaţa evanghelică. Pildă în acest sens este întemeierea instituţiei sociale Vasiliada, cea a fost o minune pentru datele şi posibilităţile limitate ale acelei epoci. Misiunea pedagogului este de a forma cu mare măiestrie şi înţelepciune pe tânăr spre „asemănarea cu Dumnezeu”. Asemănarea nu se produce fără cunoaştere şi cunoaşterea fără educaţie. Ea are drept scop să-l înalţe pe cel tânăr „la viaţa după filosofie”, ce conduce la înţelepciunea cea prea înaltă a lui Dumnezeu.

Opiniile Sfântului în jurul educaţiei sunt vrednice de atenţie, nu doar pentru că mărturisesc judecata sa ortodoxă, ci şi pentru că majoritatea dintre acestea constituie principii pedagogice fundamentale ce au o autoritate diacronică. Sfântul Grigorie Teologul îl numeşte pe Sfântul Vasile „pedagogul tinerimii”, şi nu pe nedrept. Educaţia este necesară şi de folos pentru tânăr. Pedagogia trebuie să-l înalţe pe cel educat spre o viaţă conformă cu principiile Evangheliei. Grija sa părintească nu s-a aplecat numai asupra tinerilor, ci s-a îndreptat spre Omul încreştinat. Pentru el îndrumarea credinciosului de către preotul-păstor şi spre imitarea lui Hristos reprezintă scopul ultim al pastoralei. Ca să împlinească acest ideal, Sfântul Vasile uneşte în mod indisolubil învăţătura lui pastorală cu adevărurile dogmatice fundamentale, prin trăirea cărora se săvârşeşte în sufletul credinciosului „creşterea” lui Hristos. Preotul, ca să devină „modelul credincioşilor”, trebuie să se modeleze şi să se lase modelat de nevoinţele vieţii ca „Evanghelie vie”. Însă, Sfântul Vasile are conştiinţa adâncă că lucrarea de vindecare şi izbăvire a sufletelor e lucrarea prin excelenţă a harului lui Dumnezeu. Educaţia teologică, la rândul ei, nu e un scop în sine, ci „mijloc de cunoaştere a adevărului”. Mintea luminată de Duhul lui Dumnezeu, inima sfinţită de cercetarea prisositoare a harului, formaţia sa desăvârşită, creştină şi cultural-filosofică, viaţa sa ascetică sunt câteva elemente ale celui numit „mare”, „far cresc”, „luminător” şi „dascăl ecumenic”. Fiecare dintre aceste nestemate spirituale se alătură natural numelui lui Vasile al Cezareei Capadociei. Şi cu adevărat, pentru că a fost un ierarh minunat, un organizator neîntrecut al filantropiei, un susţinător nestăvilit al Ortodoxiei, un teolog profund format, un pedagog însemnat şi un retor al adevărului şi scriitor cu talent şi har. Libaniu îl aseamănă pe Vasile cu Platon şi Demostene şi în una dintre epistolele sale mărturiseşte măreţia şi superioritatea lui Vasile. Fotie, un alt mare ierarh luminat şi vizionar al Bisericii, observă: „Marele Vasile este desăvârşit în toate cele scrise de el… Este primul în claritate şi în redarea sensurilor… Este iubitorul poeziei, al melodiei şi al strălucirii… şi cred că nu este inferior niciunui scriitor clasic, nici lui Platon şi nici lui Demostene”. Pentru că a iubit mult pe Dumnezeu, acest mare suflet a iubit mult şi omul, aplecându-se cu mângâiere asupra problemelor lui, a durerilor şi căutărilor lui. El a însoţit şi cuprins omul în toate cele ale lui, suferinţe ori bucurii, depunând orice strădanie şi jertfă spre a-l educa şi îndruma întru destinul său veşnic în veşnicie. Exemplul lui ca părinte duhovnicesc, mângâietor şi bun pedagog poate să inspire în veac părinţii şi pedagogii spre a operaţionaliza sfaturile Sfântului Vasile, desigur, dacă ei toţi ar fi animaţi de valorile omului creştin, iar nu doar de cele ale omului. Oricum, lucrarea sa pedagogică monumentală Către tineri a fost cartea cu ce-l mai mare succes al antichităţii creştine, a fost nelipsită în casele creştinilor ortodocşi, sau a altor confesiuni, a însoţit strădaniile şi căutările a unor generaţii întregii de tineri, a reprezentat o măsură pentru dialogul cu cultura, a inspirat un criteriu pastoral, a trasat lumină în misiunea Bisericii şi a inspirat manifestarea vocaţiilor întru credinţă. Concepţia sa pedagogică privitoare la materiile care trebuie predate în şcoală în primele clase, educaţia circulară, cele referitoare la dascăli, precum şi la metodele predării, ori educaţia elevilor, au fost urmărite la literă de pedagogii bizantini.

Pedagogii creştini apuseni ai secolului XV s-au aflat în faţa aceleaşi probleme pe care a întâmpinat-o Părinţii Bisericii ai secolului IV în Răsărit. În încercarea lor de a răspunde la întrebarea în ce măsură pedagogia clasică îşi poate găsi locul în pedagogia creştină, pedagogii Renaşterii au fost influenţaţi într-un grad mare de ideile Sfântului Vasile. Această influenţă a lui asupra gândirii pedagogice se vede în special în patru eseuri pedagogice care s-au publicat între 1400 şi 1460 şi care reprezintă teoria pedagogică a vremii. Aceste eseuri au fost traduse în engleză de W. H. Woodward şi conţin lucrările lui Vittorino de Feltre and other Humanist Educators (1963). Petrus Paulus Vergerius, în lucrarea sa, Etică şi studiile umaniste (1400) încearcă, după exemplu lui Vasile cel Mare, să conexeze în gândirea sa pedagogică principiile virtuţii lumii clasice cu morala creştină. Potrivit opiniei lui Woodward, Vergerius a fundamentat unitatea pedagogiei clasice cu creştinismul, ca principiu primordial al pedagogiei umaniste. De fapt, Vittorino de Feltre a urmat linia lui Vasile cel Mare despre selecţia necesară a textelor clasice şi folosirea lor în educaţia creştină şi distingerea formării culturale şi a conţinutului moral. Lucrarea Sfântului Vasile, Către tineri e prima carte grecească care s-a tradus în perioada Renaşterii în latină de către Leonard Bruni în Florenţa umanistă în 1470 sau 1471. La începutul secolului XVI această operă se preda la Universitatea din Paris, în cadrul Ratio Studiorum. În universităţile germane s-a predat pe tot parcursul secolelor XVI şi XVII, ca sursă de argumentare pentru învăţarea literaturii clasice. Iar în secolul XIX a intrat apoi în programa şcolilor germane. Influenţa considerabilă asupra perioadei medievale a făcut ca în decurs de 30 de ani lucrarea Sfântului Vasile, Către tineri, să circule în latină în numai puţin de 20 de ediţii în tot spaţiul Europei apusene, ceea ce este extraordinar pentru condiţiile acelei vremi. Stanford chiar a făcut precizarea că este vorba despre o carte „care merită o poziţie de onoare în programele noastre universitare” şi Hussey declară măreţ că această operă poate încă să se numească Magna Carta a umanismului creştin. De asemenea, Bruni, în cartea sa Studii şi Litere foloseşte omilia Către tineri a Sfântului Vasile ca un manual invincibil împotriva părerii raţionaliştilor contemporani, care aveau îndoială faţă de studierea clasicilor în şcoli. De fapt, E. Silvios în Educarea tinerilor (1445) face referire la Sfântul Vasile ca autoritate în studiile clasice. Dar prin lucrările Părinţilor din secolul IV s-au transmis în Apus şi alte multe elemente caracteristice, în special antropologia. Concret, Erasmus, „părintele culturii moderne”, are rădăcinile sale în antropologia Părinţilor secolului IV şi în special în principiile pedagogiei Sfântului Vasile. Erasmus l-a recomandat, în lucrarea sa Metoda educării, pe Vasile ca scriitor clasic şi pedagog formator de caracter.

Astfel, marele ierarh al Ortodoxiei s-a constituit, prin lucrarea sa pedagogică din secolul al IV-lea, drept o nezmintită treaptă în persistenţa diacronică a antichităţii clasice, influenţând la modul cel mai profund pedagogia şi cultura până astăzi (chiar şi atunci când acestea îşi reneagă rădăcinile). Pentru meritele lui conştiinţa ortodoxă l-a considerat imediat după plecarea sa din această viaţă dascăl al Bisericii, iar conştiinţa catolică l-a declarat peste veacuri Doctor Ecclesiae (1568). În jurul lui s-au adunat toţi, şi cei din timpul vieţii şi cei de-a lungul veacurilor, plecând capul în faţa lucrării sale sfinte, recunoscând ca autoritate vrednicia sa plină de harisme şi binecuvântări. Suntem cu toţii împrospătaţi cu aceeaşi apă de izvor al harului său, ea fiindu-ne fidel martor al frăţietăţii în creştinism.

Mă bucur că pot să redau câteva din profunzimile sale teologice, pentru folosul conştiinţei creştine şi pentru vrednicia moştenirii luminoase pe care ne-a lăsat-o nouă marele ierarh, dascăl şi părinte, Vasile al Cezareii Capadociei. Noi toţi mâncăm din pâinea trudită şi binecuvântată a Sfântului Vasile şi ne hrănim din iubirea lui inepuizabilă. Sfântul Vasile, canonul iubirii, ne luminează în această viaţă şi ne îndrumă spre politeia cerească, paradisul celor aleşi şi al celor ce ştiu să se aleagă.

(Citit de 330 ori)