Paternitatea duhovnicească după Sfinţii Părinţi

c011e1_1024Introducere

                                                                   …cugetă la anii din neamurilor trecute!

Întreabă pe tatăl tău şi el îţi va da de ştire,

întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune… Deut. 32/7.

Ar fi folositor să ne aducem aminte mai întâi de începuturile lucrării educative a paternităţii spirituale. Ea îşi are originile în vremurile cele mai îndepărtate – în activitatea misionară a apostolilor. Sfântul Pavel pe bună dreptate vorbea în termeni de paternitate spirituală despre legătura sa cu credincioşii pe care îi convertise: „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos”, le scrie el Corintenilor (I Cor.4, 15). „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” – mechris ou morphôthé Christos en umin – (Gal. 4, 19). În calitatea ei de comunitate divino-umană, Biserica ne oferă iertarea şi alinarea spirituală. Ca părţi componente ale trupului lui Hristos şi ale comuniunii sfinţilor, oamenii depind unul de celălalt şi de Dumnezeu. Ne sprijinim unii pe ceilalţi în încercările prin care trecem, fiindcă „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”(1 Cor. 12, 26). A înţelege viaţa în toate legăturile pe care ea le presupune înseamnă a recunoaşte că nimeni nu este în totalitate independent sau singur. Lucrurile nu stau astfel pentru că suntem în mod inerent slabi, ci pentru că prin natura noastră suntem strâns legaţi între noi, interdependenţi din naştere. Această misterioasă interrelaţionare a vieţii constituie un factor fundamental în vindecarea şi învierea noastră. Suntem creaţi pentru a fi alături de, a trăi alături de şi a fi salvaţi alături de ceilalţi. Suntem toţi împreună, nimeni nu e singur. Moartea este nefericita soartă a tuturor fiinţelor aparţinând acestei lumi căzute, însă moartea a fost invadată de viaţă. Uşa mormântului nostru a devenit, prin Hristos, portalul către viaţa veşnică, eshatologică.

Îndrumarea spirituală trebuie văzută în lumina caracterului său eshatologic, ca o transformare înnoitoare şi iluminatoare a autorităţii profetice în Biserică. După cum scria Grigore cel Mare: „Ce este cu Apostolul Petru?… Toţi cei care conduc Biserica în ceea ce priveşte credinţa şi morala exercită aceeaşi putere de a lega şi dezlega pe care a primit-o şi el. De fapt, scopul Creatorului atunci când s-a coborât din ceruri pe pământ a fost să le împartă oamenilor de pe pământ această putere divină.” Prin relaţia cu discipolii săi, îndrumătorul spiritual îl reprezintă pe însuşi Hristos, în relaţia Sa cu ucenicii Săi. În această relaţie, sfânta Tradiţie a Bisericii se dovedeşte a nu fi altceva decât dragostea interpersonală în Hristos. Loialitatea şi iubirea îndrumătorului pentru copiii săi sunt un aspect creativ, care ţine însă tot de tradiţie: o întruchipare uimitoare, deşi discretă, a autorităţii spirituale, ca fiind un element de bază şi formativ. În persoana îndrumătorului, copiii spirituali găsesc un model de integritate şi de autenticitate. El nu caută să dea nimic dintr-însul, căci în el trăieşte Hristos „Eu dau numai ceea ce Dumnezeu îmi spune să dau”, spune Sfântul Serafim din Sarov.

Scrierile Părinţilor asceţi şi mistici reprezintă pentru cei mai mulţi dintre ei reguli de conduită spirituală, exortări adresate fiilor lor duhovniceşti şi prin intermediul lor, tuturor credincioşilor. „Nu daţi nimănui numele de Tată, căci nu există decât un singur Tată ceresc”, spune Domnul. Totuşi, în Răsărit, găsim încă de la începutul creştinismului numele de „părinte duhovnicesc” (πνευματικός πατήρ), „tată”, mai scurt géron, stareţ. Evoluţia sensului cuvântului semitic avva este edificatoare. El se găseşte în toate limbile lumii creştine, dar va ajunge să aibă o semnificaţie cu totul nouă faţă de cea din Vechiul Testament. Noutatea provine de la revelaţia trinitară. „Avva Părinte” din rugăciunea lui Iisus (Mc.14,36) exprimă o nuanţă de intimitate absolut de neconceput într-o rugăciune evreiască. Noul Testament revelează iubirea Tatălui pentru Fiul Său, iubire care scoate în evidenţă paternitatea Sa faţă de toţi oamenii, copiii Săi, iar Domnul ne învaţă să spunem „Tatăl nostru”. „Ce poate fi mai de dorit”, întreabă Sfântul Teodor Studitul, „decât un adevărat părinte duhovnic?” Această relaţie personală între părintele spiritual sau îndrumător şi copilul său spiritual este crucială pentru înţelegerea Răsăritului creştin. Putem vorbi despre două forme de succesiune apostolică în sânul Bisericii.

Mai întâi, există succesiunea văzută în ierarhia bisericească, prin seriile neîntrerupte de episcopi din diferitele oraşe, evocată de Sfântul Irineu, la sfârşitul secolului al II-lea. Alături de aceasta, există un alt tip de succesiune, ascunsă în mare parte, manifestându-se mai degrabă la un nivel „harismatic”, decât la unul oficial. Este vorba despre succesiunea apostolică a taţilor şi a mamelor spirituale în fiecare generaţie a Bisericii – succesiunea sfinţilor, denumită de Sfântul Simeon Noul Teolog „lanţul aurit”, întinzându-se din epoca apostolilor până în zilele noastre. În persoana îndrumătorului spiritual, Biserica ne oferă pe cineva cu care să ne putem deschide sufletul. Această persoană este un însoţitor binevoitor care ne însoţeşte pe calea noastră spirituală. Tatăl sau mama spirituală este un însoţitor de drum, nu un ghid. Angajamentul care are loc poate fi foarte intens, iar relaţia foarte intimă. Acest fapt e posibil, în parte, datorită condiţiei purificate a îndrumătorului şi a comuniunii intense cu Sfânta Treime. Deşi poate că încă nu a fost slăvit întru totul de către Dumnezeu, el sau ea posedă un suflet purificat, în care patimile au fost stăvilite şi în care a început iluminarea. Alături de o asemenea persoană duhovnicească vom fi capabili de a ne abandona mai sigur şi mai uşor procesului de îndrumare spirituală.

Cele două tipuri de succesiune se întrepătrund, deoarece un episcop poate fi în acelaşi timp un părinte duhovnic şi un sfânt. Primul tip de succesiune are drept centre arhiepiscopiile şi mitropoliile istorice importante. Centrele celui de-al doilea tip variază de la o generaţie la alta şi sunt reprezentate de obicei de anumite schituri izolate din deşerturi sau păduri: Nitria şi Sketis la sfârşitul secolului al IV-lea, Gaza la începutul secolului al VI-lea, Sfântul Munte Athos începând din secolul al IX-lea cu cei aproape trei sute de sfinţi până astăzi, Sarov, Optina şi Insula Spruce, din Alaska, în secolul al XIX-lea şi Mănăstirile româneşti. Ambele tipuri de succesiune sunt esenţiale pentru adevărata funcţionare a Trupului lui Hristos, iar viaţa Bisericii pe pământ se realizează prin interacţiunea lor.

            Misiunea părintelui duhovnic este prefigurată deja în Noul Testament: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos.” (1 Cor.4,15). Aici, Sfântul Pavel face o distincţie categorică între „învăţător” sau „pedagog” (paedagogos), în sensul larg al cuvântului şi „părinte”: Corintenii au mulţi „învăţători”, dar au un singur „părinte”, care i-a iniţiat în noua viaţă întru Iisus Hristos şi care este singurul îndreptăţit să spună: „Eu v-am născut.” (ego umas egennesa). În mod evident, misiunea Sfântului Pavel nu este identică cu cea a îndrumătorului din spiritualitatea Răsăriteană mai recentă: Pavel a fost un propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, un misionar călător şi nu un îndrumător de suflete lucrând într-un mediu monahal. Dar în acelaşi timp există coincidenţe izbitoare între Sfântul Pavel şi îndrumătorul din mănăstire. Pavel se simte responsabil faţă de cei pe care i-a iniţiat în viaţa creştină şi se implică în mod direct în strădaniile lor ulterioare. Schimbând imaginea paternă cu una maternă, el le scrie Galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4, 19). După cum subliniază acest text, angajarea lui Pavel nu se opreşte o dată cu convertirea lor iniţială, ci el continuă să aibă grijă de ei şi să sufere pentru ei ca un părinte în decursul lungii evoluţii prin care Hristos „ia chip” în ei. El nu doar le propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, ci le preia greutăţile, făcând ca fericirile şi durerile lor să devină ale sale: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (2 Cor. 11,29). El îşi ajută copiii întru Hristos tocmai pentru că doreşte să îşi împartă fiinţa cu ei, să stabilească o relaţie de identificare între viaţa lui şi a lor. Toate acestea corespund unui părinte spiritual din timpurile mai noi. Descrierea pe care Dostoievski i-o face stareţului poate fi asociată în detaliu cu misiunea Sfântului Pavel: ca şi îndrumătorul, apostolul este acela care „preia sufletul şi voinţa ta înăuntrul sufletului şi al voinţei sale”. Misiunea îndrumătorului către copii săi spirituali este prefigurată şi în Alexandria, în secolele al II-lea şi al III-lea. Rolul dascălului, aşa cum îl concepeau Pantaneus, Clement şi Origen, nu se limita nicidecum la învăţare în sensul strict academic, la simpla transmitere de cunoştinţe. Dascălul reprezenta de asemenea un ghid spiritual pentru elevii săi, o pildă vie, oferindu-le nu doar informaţii, ci şi o relaţie personală cuprinzătoare. Viaţa bazată pe asceză şi rugăciune pe care a dus-o Origen a fost parte integrală din vocaţia sa de dascăl. În mod sugestiv, Clement îşi începe lucrarea „Stromate”, asemuind relaţia dintre maestru şi ucenic cu cea dintre părinte şi copil, menţionând că în Alexandria cateheţii erau numiţi „tată”. Sunt evidente în acest caz câteva coincidenţe între filosofia clasică şi Iudaismul Rabinic. Figura îndrumătorului sau a părintelui spiritual, căreia Pavel şi Origen îi sunt într-o oarecare măsură precursori, ocupă un loc decisiv în viaţa monahală din Răsărit, începând cu secolul al IV-lea. Fondatorul monahismului în Egipt, Sfântul Antonie, oferă prin persoana lui un standard şi o normă pentru generaţiile următoare. Pentru a înţelege modul în care trăieşte şi acţionează un adevărat geron, nu trebuie să privim mai departe decât la biografia Sfântului Atanasie, sau la istorisirile lui Palladie despre relaţiile bătrânului cu Evlogie şi cu Pavel cel Simplu. Rolul central al părinţilor spirituali este de asemenea subliniat în dictoanele care îi sunt atribuite lui Antonie la începutul lucrării „Apophthegmata”: „Cunosc călugări care s-au prăbuşit după multă trudă şi s-au scufundat în nebunie, pentru că şi-au preamărit lucraresa şi au neglijat porunca ce spune: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire.” (Deut. 32,7). Atât cât este posibil, călugărul ar trebui să îi întrebe pe îndrumători, cu încredere deplină, câţi paşi să facă şi câte picături de apă şi bea în chilia sa, pentru a nu greşi în aceste chestiuni.”

Deşi nu furnizează nicio definiţie abstractă a termenului de geron, „Apophthegmata” rămâne până în prezent unica şi cea mai importantă sursă pentru a afla cum se practică îndrumarea spirituală în Răsăritul creştin. Părinţii Patericului sunt foarte cumpătaţi în privinţa cuvintelor şi nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de faptul că învăţăturile pustiului ne-au parvenit în primul rând sub formă de conversaţii. Se găsesc notate pe o pagină şi avem impresia că au fost spuse una după alta, într-un fel de dialog încărcat, când de fapt sunt propoziţii amintite în decursul a mulţi ani şi grupate apoi din perioade şi locuri diferite. Unele sunt atât de schimbate încât contextul şi o parte din înţelesul lor s-au pierdut. Tocmai aceste cuvinte fragmentare ne introduc în atmosfera pustiului mai mult decât construcţiile literare create mai târziu de către Sfântul Ioan Casian în lucrările sale Aşezăminte şi Convorbiri duhovniceşti. Mai reprezentativă pentru pustiu decât acele reminiscenţe elegante este, spre exemplu, povestea lui Avva Macarie şi a celor doi tineri străini care au venit la el pentru îndrumare: el le-a arătat unde să trăiască şi i-a lăsat singuri timp de trei ani până să afle ceva despre de ei; sau cea a lui Avva Sisoe care a ajuns la concluzia că partea unde locuia el în pustiu devenise prea aglomerată şi s-a dus să trăiască pe muntele Avvei Antonie; acolo, i-a spus unui frate că a trăit în linişte „o bucată de vreme”, iar când fratele l-a întrebat cât de mult din această „bucată” a petrecut-o în linişte şi singurătate deplină, el a răspuns „şaptezeci şi doi de ani”. Impresiile oferite de „Apophthegmata” sunt întărite într-un mod mai viu şi mai direct de corespondenţa dintre Varsanufie şi Ioan din Gaza, doi părinţi duhovnici care au trăit în secolul al VI-lea în Palestina de Sud. Întrebările care le-au fost puse şi răspunsurile lor ne-au parvenit într-o formă foarte detaliată.

            Tradiţia îndrumării de către taţi sau mame spirituale – căci aceasta este o misiune exercitată şi de femei – şi-a păstrat întreaga semnificaţie în decursul erei bizantine, când dinspre Bizanţ, ea s-a extins spre lumea slavă creştină. Pentru a evoca un singur exemplu din numeroasele care există, iată un sfat prezent într-un text din Rusia Kieveană: „Învăţăturile tatălui către fiul său” (secolul al XI-lea): „Îţi arăt, fiule, adevăratele refugii – mănăstirile, casele sfinţilor. Apelează la ele şi vei găsi alinare; varsă-ţi amarul înaintea lor şi te vei bucura: căci ele sunt fiicele lipsei de dureri şi ştiu cum să te aline pe tine, cel plin de dureri… În oraşul în care locuieşti sau în cele învecinate, caută un om cu frica lui Dumnezeu şi slujeşte-l cu credinţă. O dată ce ai găsit un asemenea om, nu te mai mâhni; ai găsit cheia Împărăţiei Raiului. Fii alături de el cu trup şi suflet; analizează-i viaţa, mersul, felul în care şade, priveşte, mănâncă, analizează-i obiceiurile. Mai întâi de toate, fiul meu, adună-i cuvintele, nu lăsa nici unul să cadă pe pământ; ele sunt mai preţioase chiar şi decât perlele – sunt cuvintele sfinţilor”.

            În acest pasaj este de remarcat că stareţul îi atrage atenţia ucenicului său nu doar asupra cuvintelor, ci asupra modelului întregii vieţi: „analizează-i viaţa, mersul, felul în care şade, priveşte, mănâncă…”. Ca şi în cazul lui Origen din Alexandria, ceea ce oferă el nu este atât învăţătura, cât o relaţie personală.

            Relaţia rămâne la fel de importantă în ortodoxia modernă precum era şi în trecut. Îndrumarea de către un tată spiritual – exemplificată de Sfântul Serafim din Sarov sau de îndrumătorii din Optina – oferă adevărata cheie pentru viaţa bisericească din Rusia secolului al XIX-lea; iar motivul principal pentru neaşteptata trezire la viaţă a monahismului grec de pe Muntele Athos în ultimii 30 de ani este exact prezenţa acolo a îndrumătorilor capabili să ofere îndrumarea harismatică de tipul celei pe care Sfântul Antonie o oferea în Egipt, în secolul al IV-lea. Chilile athonite care atrag astăzi ucenici sunt cele care au un stareţ sau un călugăr care poate acţiona ca un adevărat tată în numele Duhului.

            „Apophthegmata” şi alte texte, mai ales vieţile sfinţilor, indică în detaliu modul în care îşi îndeplinesc părinţii duhovnici în practică menirea. Este însă mai dificil să găsim în sursele Patristice o analiză a ceea ce constituie în principiu esenţa paternităţii spirituale. Acest aspect este analizat cu precădere în două texte. Primul este scrisoarea Sfântului Ioan Scărarul, stareţul din Sinai, inititulată „Către Păstor”, uneori considerată ca fiind al treizeci şi unulea pas din „Scara Dumnezeiescului urcuş”. Cel de-al doilea este prima scrisoare a Sfântului Simeon Noul Teolog, stareţ la Sfântul Mamas din Constantinopol, intitulată „Despre Spovedanie”. Ambii autori fac referire la paternitatea spirituală şi în alte scrieri de ale lor, întărind ceea ce afirmă în aceste scrisori. Similitudinile dintre cele două scrisori sunt atât de izbitoare, încât exclud ipoteza coincidenţelor. Deşi Simeon, în felul său caracteristic, nu citează nici un Părinte dinaintea lui în scrisoarea „Despre Spovedanie”, este aproape sigur că îşi întemeiază demersul direct pe scrierile lui Climacus, a cărui „Scară” îi era cu siguranţă cunoscută.

(Visited 122 times, 1 visits today)