Sfântul Vasile cel Mare dascălul Bisericii. Biserica şi harisma Păstorului

c009e2_1024Vasile era dascăl prin fire şi prin educaţie. Învăţătura se făcea în Biserică, în catedrală. Învăţăceii erau foarte mulţi şi de tot felul: clerici, bărbaţi şi femei din toate păturile sociale, cu carte sau fără. Ascultătorii omiliilor Sfântului Vasile aparţineau unor clase şi meserii diferite, clasa săracă fiind predominantă. Printre oamenii care asistau la predica lui erau arhitecţi, constructori, negustori, fermieri, soldaţi, probabil membrii ai Bisericii şi de asemenea asceţi de tipul familial şi chinovial. Adesea îl ascultau şi ereticii, bănuitori, gata să-i pună întrebări înşelătoare, gata să iasă şi să-l critice, neînţelegând adâncul spuselor lui. Catehumenii par să fi constituit majoritatea membrilor Bisericii care aparţineau la acel moment tuturor acelor cărări ale vieţii menţionate înainte cu excepţia clerului şi asceţilor. Astfel, majoritatea omiliilor Sfântului Vasile pot fi interpretate ca îndemnuri spre Botez şi, prin urmare, spre acceptarea vieţii ascetice.

Într-adevăr, Omilia 11, cronologic vorbind, prima dintre cele care vor fi revăzute aici tratează subiectul invidiei. Probabil că răspunzând practic unei asemenea teme, Sfântul Vasile a făcut o digresiune despre structura harismatică a Bisericii. Unii dintre slujitorii săi – obiceiul fiind atunci că mai multe predici erau adresate credincioşilor cu o singură ocazie – sau chiar unii dintre membrii comunităţii ecleziale l-au invidiat pentru harul minunatei sale elocvenţe. În orice caz, ceea ce autorul nostru spune este că nici înzestrările naturale, nici bogăţiile, nici slava, nici puterea nu sunt scopuri în sine, ci instrumente ale virtuţii.

Ele asigură doar binecuvântarea dacă sunt folosite cu scopul de a-i slujii şi folosii pe cei apropiaţi. Darurile lui Dumnezeu au scopul să-l înalţe pe om de la a fi spre „a fi desăvârşit” (τελειούσθαι), adică spre starea asemănării, această mişcare fiind continuă şi în acord absolut cu nevoile cele mai profunde ale naturii umane. Înţelepciunea practică, în mod deosebit, şi competenţa de a interpreta cuvintele lui Dumnezeu sunt instrumente şi haruri ale Duhului Sfânt date spre binele celorlalţi.

„Este binele tău, şi pentru tine, fratele tău a fost înzestrat cu darul predării, numai dacă eşti dornic să-l accepţi… De ce refuzi atunci să îţi împrumuţi vesel urechile cuvântului spiritual atât de abundent în Biserică, revărsând înainte ca un râu, din inima evlavioasă plină de haruri ale Duhului?”

Per se, harurile sunt instrumente menite mai mult să-i ajute pe ceilalţi decât să fie doar posedate. Darurile nu s-au dat o singură dată, ci ele se împărtăşesc continuu în cursul istoriei, mai ales în timpurile eshatologice, când se vor arăta cele mai mari daruri ale iubirii dumnezeieşti. Lecţia pentru Biserică transmisă prin această remarcă neînsemnată este că, la fel ca posesiunile materiale, darurile spirituale trebuie să fie şi ele privite nu ca bunuri personale, ci ca proprietate a tuturor. Credinciosul, în sensul propriu al cuvântului, nu poate spune că posedă darurile, ci că şi le familiarizează. Aceasta presupune transfigurarea analogă a omului duhovnicesc, astfel încât să armonizeze ajutorul primit de Sus cu acceptarea lui liberă. „Nici lui Dumnezeu nu-I place ceea ce se face din obligaţie, ci ceea ce se împlineşte pentru virtute. Virtutea se realizează prin voinţa liberă şi nu prin constrângere.”

Omilia 3 ţine de instrumentalitatea logosului ca mijloc de comunicare a oamenilor. Fiecare creştin care este chemat la slujire poate vedea lucrarea pe care o săvârşeşte ca o chemare dumnezeiască. Sfântul Vasile aprobă exercitarea multor meşteşuguri în Biserică. El recunoaşte în meşteşuguri „capacităţi creative”, iar Sfântul Grigorie Teologul ca unul ce a fost preocupat de orientările profesionale observă: „ceea ce-i potrivit firii conduce la succes, iar ceea ce-i opus naturii aduce insuccesul”.

Nu are importanţă ce profesăm, importanţă are ca ceea ce facem să fie făcut pentru slava dumnezeiască. Aceste meşteşuguri, a căror introducere este în altă parte atribuită perioadei de după Cădere, sunt bine privite ca fiind realizări nemaipomenite ale minţii umane. Produsele materiale şi bogăţia în general ţintesc folosirea individuală şi egoistă. În ciuda caracteristicii lor de a nu fi „noi” sau „ale noastre”, ci lucruri „din jurul nostru”, ele sunt folosite de Vasile ca stimulente pentru a-i înveseli pe săraci şi nevoiaşi. Totuşi, ele ar trebui să fie puse în perspectiva cerinţelor Scripturii. Tot ce există bun şi folositor în lume provine de la Dumnezeu, Lui îi aparţine şi bogăţia, care se dă anumitor oameni, aşa încât prin intermediul unei administrări drepte a ei să-i ajute şi pe cei nevoiaşi. Sfântul Vasile simte că fiecare ucenic al Logosului este un slujitor responsabil de una dintre activităţile cerute de Scriptură.

„În marea casă, care este Biserica, nu există doar vasele fiecărui rege – din aur, argint, lemn sau pământ- ci şi nenumărate meşteşuguri. Într-adevăr, casa lui Dumnezeu, adică Biserica lui Dumnezeu, adăposteşte vânători, călători, arhitecţi, constructori, fermieri, păstori, atleţi şi soldaţi.”

Sfântul Vasile atribuie apoi un înţeles mai profund fiecărei ocupaţii în parte, interpretându-le simbolic, ca semnificând mari taine. Cel bogat, în casa lui Dumnezeu, este iconom al bogăţiei Lui:

„dacă face uz de cele prezente într-un mod bun şi conform cu raţiunea dreaptă şi e iconomul celor pe care Dumnezeu le dăruieşte şi adună pentru desfătarea individuală, [el] e îndreptăţit să fie lăudat şi iubit pentru comportamentul lui comunitar şi iubitor de frate.”; iar în acest mod „devine slujitor bunului Dumnezeu, iconom al celor împreună-robi”.

Sfântul Vasile pune ca temelie a relaţiilor sociale a persoanelor filantropia, iubirea faţă de semeni, care inspiră realizarea lucrurilor, al căror scop este îmbunătăţirea morală şi îngrijirea materială a celor în nevoinţă. În Epistola 18 autorul nostru arată că satisfacerea cerinţelor materiale este binecuvântată de Dumnezeu în măsura în care producţia materială crează prin muncă sentimente de împlinire. „Nici agricultorilor nu le par ciudate eforturile pentru cultivare, nici pentru marinari nu e neaşteptată furtuna pe mare, nici muncitorilor nu le e ciudată sudoarea, nici celor aleşi desigur viaţa cucernică nu le e fără perspectivă mâhnirile în lumea prezentă. Dar de fiecare din profesiile anterioare se leagă un efort familiar şi cunoscut celor participanţi, efort pe care-l controlează aceştia, nu pentru el propriu-zis, ci pentru desfătarea bunurilor pe care le aşteaptă. Desigur dintre cei ce se ostenesc pentru roadele pământului sau pentru lucrurile pământeşti, unii sunt dezminţiţi total în speranţele lor şi se bucură de cele nădăjduite numai în fantezia lor, şi celor ce li se întâmplă ca rezultatele lucrărilor lor să iasă după dorinţele lor, au nevoie iarăşi de altă nădejde, fiindcă prima pleacă şi se ofileşte repede. Numai acelora ce se ostenesc pentru evlavie minciuna nu le nimiceşte nădejdea, nu le distruge rezultatul luptei, fiindcă îi primeşte împărăţia cerurilor statornic şi pentru totdeauna. Din moment ce cuvântul adevărului se luptă de partea noastră, să nu ne tulbure nici o minciună diabolică, şi să nu ne înfricoşeze nici o ameninţare a celor puternici; să nu vă întristeze ridiculizările şi ocările cunoscuţilor, nici judecata aspră a oamenilor, care se prefac că se îngrijesc şi vă oferă spre înşelare povaţa prefăcută ca o ademenire mai puternică. Să se lupte împotriva acestora cugetul drept, rugându-vă ca dascălul cucerniciei, Domnul nostru Iisus Hristos, să vă devină împreună-luptător şi ajutor, pentru care şi pătimirea rea este dulce şi moartea câştig (Fil. 1, 21).”

Tema Bisericii ca şi casă este dezvoltată şi în Omilia la Psalmul 29. Biserica este noua casă a lui David, construită de Hristos.

„Reînnoirea Bisericii trebuie înţeleasă ca o reînnoire a minţii, care are loc prin Duhul Sfânt în fiecare, individual, dintre cei care alcătuiesc trupul Bisericii lui Hristos.”

Din nou, Omilia la Psalmul 48 reprezintă Biserica ca adăpostind oameni de pe toate cărările şi cu diferite scopuri în viaţă „astfel încât nimeni să nu fie lăsat fără ajutor.” Prin harul Duhului Sfânt oameni de toate rasele şi culturile sunt chemaţi să-i umple treptele. Printre funcţiile Bisericii în istorie este descrisă ca fiind cea de a nivela diferenţele rasiale, culturale sau de origine. Tuturor ni s-a desemnat un scop comun: să ne străduim să fim îndrumaţi de Dumnezeu.

În Omilia la Psalmul 44, Biserica este tratată dintr-o perspectivă hristologică. Omilia relaţionează cuvintele psalmului cu diferite aspecte ale divinităţii şi umanităţii lui Hristos: Hristos Cuvântul Tatălui (393 A), Hristos Omul uns de Duhul Sfânt (405 A), Hristos Omul şi Biserica, trupul său (397 C), cuvintele şi propăvăduitorii Bibliei (396 C, 401 A). Potrivit acestei omilii, fiecare credincios este un membru al trupului lui Hristos. Biserica este singurul porumbel perfect al lui Hristos „care permite intrarea de-a dreapta lui Hristos acelora care se remarcă prin fapte bune, discernând între bine şi rău, aşa cum un păstor discerne oaia de capră.” Apoi, autorul nostru vorbeşte despre sufletul care nu este supus păcatului, pe care el îl numeşte împărăteasa şi mireasa ce stă de-a dreapta „Cuvântului nupţial”.

„Aşa cum învăţăturile nu sunt toate de acelaşi fel, ci sunt diverse şi multicolore, compromiţând zicerile morale, naturale şi mistice, Scriptura spune că şi mireasa este multicoloră.”

Întorcându-se la Biserică, Sfântul Vasile se referă la ea ca mireasa lui Hristos şi fiica Împăratului înfiată din iubire. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu cheamă Biserica să se lepede de învăţăturile demonilor şi să se dedice în schimb studiului, observării şi împlinirii poruncilor. Din iubire pentru Dumnezeu, Biserica devine fiica Lui. Numai după ce mintea Bisericii a fost purificată de învăţăturile rele şi mândria sa a fost învinsă prin supunerea la mărturisirea smerită a Evangheliei, atunci dobândeşte o minte capabilă să se ridice de la contemplarea lumii văzute la recunoaşterea Creatorului său. Deşi el pune pe seama Bisericii multe dintre atribuţiile lui Hristos Omul, Vasile susţine că nu Biserica, ci Hristos drept cap al Bisericii este obiectul venerării creştine. Biserica nu este doar înzestrată cu cuvinte, ci şi cu multe fapte, şi prin urmare este capabilă să aducă fecioare la Împărat, dar numai fecioare care se ţin aproape de mireasa Împăratului şi „nu se abat de la rânduiala eclezială.”

În contextul Bisericii generate de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Vasile îi vede pe Patriarhii Vechiului Testament ca Părinţi ai Bisericii „deoarece pentru ei, întru Hristos, au fost născuţi copii ce făceau lucrarea lui Avraam.” La sfârşitul acestei lungi expoziţii, Sfântul ierarh îi invită pe ascultătorii lui să cugete asupra măreţiei autorităţii Bisericii în formarea şi chemarea prinţilor de peste tot din lume, adică a sfinţilor. Pentru ei, întreaga Biserică, mireasa lui Hristos, este o mamă, de care toţi oamenii îşi aduc aminte prin mărturisirea lor a mulţumirii şi a faptelor bune. Sfinţii se împărtăşesc de pe acum de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu, devin îndumnezeiţi, „fără început” şi „fără sfârşit”. Sfântul Vasile spune că „cel ce se împărtăşeşte de harul lui Hristos se împărtăşeşte de slava Lui veşnică”.

În Omiliile la Psalmul 45 şi 59, Sfântul Vasile aplică printre altele Bisericii şi noţiunea stoică de oraş, „o comunitate constituită şi administrată după lege”. Totuşi, Biserica este numai un anumit tip de oraş, adică „fortificat de credinţa care o învăluie” şi un sălaş „înveselit de sălăşluirea Duhului Sfânt”. Noţiunea polisului grecesc este aplicată atât comunităţii istorice cât şi celei eshatologice. Cea din urmă este oarecum identificată cu „Biserica celor care (aici pe pământ) îşi menţin conversaţia cu cerul.” Vorbind de altfel despre îndumnezeire, nu trebuie să uităm că se va întregi, se va împlini la sfârşit, „pentru că vederea faţă-n faţă a lui Dumnezeu şi cunoaşterea desăvârşită vor fi date conform cu făgăduinţa existentă în veacul veşnic celor vrednici să le accepte.”

Omilia la Psalmul 59 aduce şi ideea că tradiţiei Bisericii creştine îi aparţin cărţile Vechiului Testament care au fost de fapt scrise mai mult cu scopul de a le servi creştinilor („cei care au acceptat schimbarea”) decât evreilor.

După Omilia la Psalmul 28, deşi există o continuitate dogmatică între cele două Testamente, după venirea lui Hristos, Biserica este singura „curte sfântă” unde Dumnezeu ar trebui să fie adorat şi venerat. În aceeaşi omilie, singagoga evreiască este numită „parasinagogă” – adunare ilicită.

Omilia la Psalmul 33 prezintă ideea de creştini asemenea copiilor născuţi din învăţămintele apostolice şi a instruirii ecleziale; vorbeşte şi despre legătura dintre iubire, pace şi armonie care îi aduce împreună pe cei mai puternici membrii cu cei mai slabi. Cât de puternică însă este atracţia iubitoare către Dumnezeu şi unde ne trimite? De multe ori are atâta putere, încât apare ca „dorul sufletului adânc şi greu de stăpânit”.

Omiliile la Hexiameron, ţinute într-un moment de relativ calm, în jurul anului 378, prilejuiesc doar nişte observaţii generale. Omiliile sunt un chid deosebit pentru intrarea în „contemplaţia naturală”. Forma omiliilor arată că Vasile era un şlefuitor al cuvântului şi nu era deloc indiferent faţă de sunetul cuvintelor şi corectitudinea lor lingvistică. Dar nu aceasta reprezintă unica sa preocupare. Cuvântul îi este dens şi plin, are viaţă, putere şi nerv. Vocabularul este bogat şi alcătuirea suplă, potrivit cu ceea ce voieşte să arate; ştie să fie simplu, precis, dar şi maiestuos şi meşteşugit; apropriat, dar şi serios, sobru, elevat şi grandios. Preocuparea lor principală este „edificarea” ascultătorilor (Bisericii), despre a căror fapte bune Sfântul Vasile prezintă o relatare a originilor universului întemeiată în mare pe citirea Genezei în lumina ideilor ştiinţifice contemporane vremii. Mai mult chiar decât să facă cunoscute teoriile filosofice, obiectivul lui Vasile este de a arăta că relatarea lui Moise despre originea vieţii în univers este mai de încredere decât cea a filosofilor greci. Încă din expoziţiile la psalmi, l-am văzut pe Vasile acordând Bisericii autoritatea de a discerne între ceea ce este bine şi viabil şi ceea ce este rău şi inacceptabil. Acelaşi lucru este susţinut şi în privinţa cunoaşterii adevărului. Numai Biserica, şi prin urmare, numai creştinul care a fost purificat de patimi şi ignoranţă, are o minte capabilă să cunoască şi să decidă care relatare cosmogonică este adevărată.

S-au făcut multe obiecţii şi poate se mai pot face multe altele în ceea ce priveşte supoziţiile, tratarea ştiinţei şi metodele Sfântului Vasile. Poate că ar trebui să ne amintim că pentru el mai mult decât pentru oricine altcineva, ştiinţa nu a fost un domeniu neutru, nici un grup independent, ci a fost o parte a unei viziuni despre lume mai largi, mai generale, care a implicat acceptarea şi respingerea unei cauze finale. Pentru că, după cum le-a înţeles, speculaţiile filosofice ale intelectualilor greci i-au făcut pe mulţi dintre ei să-l nege pe Dumnezeu, Vasile, în Hexaimeronul său, a încercat să-i discrediteze din acest motiv în ochii auditoriului său. Pentru mulţi istorici din Apus, imaginea Bisericii exprimată de o astfel de polemică nu ar fi una de deschidere şi dialog cu lumea oamenilor de ştiinţă, ci una care este de departe determinată de pretenţiile superiorităţii teologice. În tradiţia patristică ortodoxă cunoştinţele ştiinţifice şi cele ce se referă eventual la Sfânta Scriptură şi tradiţia Bisericii coexistă într-o relaţie funcţională. Se convinge repede cineva dacă vede Omiliile la Geneză ale Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Grigorie de Nyssa precum şi Expunerea exactă a credinţei ortodoxe a Sfântului Ioan Damaschin. Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, sprijiniţi pe opiniile ştiinţifice contemporane, chiar şi-n teoriile lor ne spun „cine” a făcut cosmosul (inspiraţie dumnezeiască adevărată), dar şi „cum” s-a făcut cosmosul (adevăr ştiinţific). Aşa extind naraţiunea din Geneză. Vasile cel Mare spune categoric că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu raţiune, ca să cerceteze asemenea adevăruri ce se referă la modul naşterii lumii (cosmosului).

Dar Vasile a arătat că frumuseţea naturii este tot una cu rosturile puse de Dumnezeu în fiecare lucru din natură, sau astfel spus cu raţiunile dumnezeieşti ale acestora. Orice lucru zidit de Dumnezeu este bun foarte deoarece Dumnezeu ne vorbeşte prin el. Dacă privim lucrurile ca pe expresii ale cuvântului lui Dumnezeu, atunci nu doar că nu-L vom confunda pe Dumnezeu cu natura, dar vom şi spori în dragostea noastră către Dumnezeu. Vasile a încercat să arate legătura care există între frumuseţe şi Dumnezeu, o frumuseţe ce naşte admiraţia şi uimirea. Aceasta este lecţia naturii create de Dumnezeu, pe care nu ne-o dă nicio filosofie sau mit. Dumnezeul revelaţiei nu a zidit nimic fără rost şi fără frumuseţe. Aceasta este descoperirea dumnezeiască cuprinsă în Scriptură, descoperire pe care Dumnezeu Însuşi ne-a dăruit-o. De aceea filosofia este nebunie, cum spune Apostolul Pavel. Însă şi filosofia ştie multe taine minuante ale naturii şi ale omului. De aceea o vom folosi cu măsură şi discernere.

Teologia şi organizarea celor nouă omilii la cele şase zile ale facerii sunt creaţia sa proprie. Fireşte, folosind tot felul de cunoştinţe pertinente la acea dată, de la filosofie şi fizică până la astrologie şi psihologie, a izbutit să-i întărească spiritual pe auditori. Profesorul Stelianos Papadopoulos spune că aceste omilii „le-a arătat că poziţia credinciosului faţă de lume nu este străină de ordinea lumii şi de logica omului. Altfel spus, le-a dat argumentele cu care puteau înfrunta atacurile păgânilor. Nu le dădea credinţă. Le-o spunea limpede: argumentele logice sunt foarte mici în comparaţie cu credinţa, neînsemnate faţă de aceasta”.   Fără îndoială, cunoştinţele ştiinţifice folosite de Vasile în explicarea creaţiei lumii sunt astăzi mai puţin valabile. Ştiinţa este ea însăşi într-o neîntreruptă depăşire de sine, în căutarea de noi frontiere. Însă adevărul, pe care atunci dascălul nostru îl înveşmânta în ea rămâne mereu acelaşi. Credincioşii care l-au audiat s-au întărit în credinţă, s-au îmbunătăţit lăuntric, s-au aprins în ei dragostea de Dumnezeu. Toţi erau cuprinşi de dorinţa de a trăi zi de zi viaţa Bisericii, care îi transformase. Aceasta are importanţă, ceea ce rămâne, ceea ce ajută la mântuire. Mântuirea este memoria noastră sfântă. Celelalte se pierd în curgerea istoriei, sunt date uitării.

(Visited 100 times, 1 visits today)