Sociabilitatea persoanei şi dialogul terapeutic spiritual

c030e1_1024Psihologia şi Viaţa spirituală

Duhovnicul esce „organ nevăzut” al Sfântului Duh. Klaus Thomas spune că atunci „când avem pe Sfântul Duh nu avem nevoie de psihologie”, pentru că El ne conduce la „tot adevărul”, însă cei care folosesc psihologia pentru aborda­rea problemelor omului întăresc că „dacă avem psihologia, nu avem nevoie de religie”.

Dar această afirmaţie-poziţie aduce cu sine o mulţime de neînţelegeri care stăpânesc spiritul omului religios. Aces­te neînţelegeri pot fi conştientizate mai bine prin câteva în­trebări care cuprind în linii fundamentale întregul cadru al problemelor dintre psihologie şi viaţa duhovnicească. Cum ar fi de pildă: există probleme psihologice în cadrul vieţii duhovniceşti? Cum este condus omul religios la fariseism? Şi cum poate să-l depăşească? Care este sensul extins şi care este sensul limitat al psihologiei? în ce amploare „neputin­ţele umane” afectează viaţa spirituală? Si opusul: în ce am­ploare viaţa spirituală poate să vindece bolile umane?

Asemenea întrebări, şi multe altele, conştientizează confuziile care domnesc în special gândirea omului religios, când el susţine că psihologia nu are relaţie cu viaţa duhovniceas­că şi când această relaţie are un vădit caracter negativ. La toate acestea trebuie să adăugăm faptul că există probleme particulare în faţa cărora ne aşează activitatea psihoterapeutică. Psihoterapia este de multe ori solicitată pentru a da o soluţionare unor probleme care o aproprie de spaţiul vieţii duhovniceşti.

Astfel, psihologia aplicativă a profunzimilor devine or­gan al abordării problemelor „duhovniceşti” sau „religioa­se”. Acest fapt arată că dacă omul religios respinge relaţia psihologiei cu viaţa spirituală, totuşi această relaţie rămâne de facto. Realitatea psihologiei este o realitate umană, fără respectul căreia nu putem să înaintăm în investigarea uni­versului interior al sufletului uman.

Viaţa duhovnicească a fiecărui om nu e o manifestare ce priveşte numai apartamentul ermetic al minţii „omului- bloc”, nu este acea manifestare care are legătură numai cu camera etanşă a minţii omului „cu multe niveluri”. Ea este şi un fenomen universal, complex, extins ce cuprinde între­gul cadru psihosomatic al personalităţii şi este înrădăcinat adânc în spaţiul super-egoului şi inconştientului. Apoi e in­fluenţată într-un mod pozitiv sau negativ de mediul vieţii de zi cu zi si se reformează divers între instabilitate si sta­tornicie.

Înţelegerea psihodinamică a funcţionării vieţii duhovni­ceşti a omului nu permite amestecul unei mentalităţi stati­ce eticisto-pietiste sau legaliste. Viaţa spirituală e un feno­men psihodinamic şi psihocinetic: „transformarea şi înnoi­rea minţii”. Duhovnicul-mărturisitor în spaţiul Bisericii Ortodoxe în fiecare caz cu care se confruntă – de la cel mai simplu până la cel mai grav — e chemat să reuşească inter­venţia în funcţia şi demersul omului întreg, ce constituie disputa dramatică între Dumnezeu şi diavol, fie că el însuşi o ştie sau nu. Conştientizarea acestui rol îl obligă pe duhov­nic să cunoască nu numai problemele psihodinamice ale omului, ci şi cele „teo-dinamice” şi „demono-dinamice”, pre­cum se manifestă ele în fiecare caz conform cu starea de vo­inţă a personalităţii concrete.

Dacă aceste teze devin acceptate, atunci e uşor de înţe­les că duhovnicul are datoria să fie capabil să constate cu exactitate şi siguranţă starea generală a omului. Să se inte­greze potrivit în acest caz concret al vieţii care e chemat să-1 confrunte şi paralel să iconomisească lucrurile într-un ase­menea mod încât omul „dispută” să fie condus în partea lui Dumnezeu. Adică duhovnicul e chemat si e dator să fie capabil să certifice cu acrivie şi certitudine starea şi situaţia ge­nerală a persoanei. El este chemat să cunoască hristocentrismul vieţii si demersul voinţei umane de atunci când aceasta s-a format până în situaţia concretă. Să constate di­mensiunile psihodinamice şi cadrele hristocentrice ale lucră­rii voinţei. Acestea toate, lucrarea importantă şi extrem de delicată, sunt imposibil a fi îndeplinite fără Hristos de că­tre duhovnicul-mărturisitor.

Este bine cunoscut faptul că la omul sfânt inconştientul se identifică cu conştientul sufletesc şi acestea două (conştient şi inconştient) se contopesc într-o voinţă hristocentrică sfinţită. La ceilalţi oameni există întotdeauna una sau mai multe diferenţe conştiente sau inconştiente între voinţa constientă şi inconştientă. De manifestările inconştiente sau conştiente care determină diferit comportamentul uman în general se ocupă psihologia profunzimilor. Şi întocmai cum psihologia profunzimilor are ca scop să facă inconştientul conştient si în acest mod să se vindece manifestările bolnave ale sufletului, tot astfel şi Sfântul Vasile cel Mare accen­tuează că constatarea existenţei greşelilor şi păcatelor invo­luntare ale sufletului pot să aducă sufletul la simţire şi să-1 conducă la vindecare.

Fenomenul lipsei de decizii, a nehotărârii, a nestatorni­ciei sunt factori ai acelei situaţii a omului care încă se află departe de renaşterea lui. Omul spiritual trebuie să se întă­rească si să-si orienteze voinţa in interiorul unei activităti şi trăiri hristocentrice autentice. Toate aceste realităţi impor­tante şi dedicate creştinului nu pot fi împlinite fără Hristos. Această asceză în Hristos devine astăzi foarte anevoioasă şi pretinde după Dumnezeu şi după om o pregătire ştiinţifică a păstorului; şi aceasta pentru că Hristos – în dimensiunile reale ale personalităţii Sale divino-umane, izbăvit de mono- fizitismul misticist sau comunitarist — nu este numai „Cel mai mare Necunoscut” chiar şi pentru religioşi, ci de mul­te ori se dovedeşte pentru mulţi a fi Mesia cel indezirabil şin vizitatorul înfricoşător. Acel om care va reuşi să cunoască bine chemarea lui Hristos – atunci când ne îndeamnă să ne ridicăm crucea perso­nală şi să-L urmăm, după propria Lui pildă — a ajuns deja în spaţiul Ghetsimani şi în moduri şi tonuri variate va înăl­ţa zilnic în viata si trăirea lui acea frază mişcătoare a limitei condiţiei umane: „ridică de la Mine paharul acesta”. Atunci va înţelege dimensiunea reală a frazei: „înfricoşător lucru este să cazi în mâinele lui Dumnezeu celui viu”. Dacă de fi­ecare dată această tensiune existenţială o pecetluieşte cu „facă-se voia Ta”, atunci se certifică hristocentrismul vieţii, adi­că crucea lui personală şi învierea lui personală. Atunci lu­crează Hristos cel viu în viata lui, se înnoieşte în Hristos,atunci conştientul asimilează inconştientul, iar atunci se „sfinţeşte”, iar această sfinţire este „slava” lui.

Tragică, dar reală, este însă situaţia în care pentru mulţi Hristos este şi rămâne de neapropiat, Marele necunoscut şi chiar Mântuitorul religios; aceştia Îl aşteaptă în mod magic în viaţa lor şi tocmai de acest lucru se ocupă lucrarea părin­telui spiritual. Ideologiile, conflictele şi frământările din via­ţa umană, în cadrul structurilor social-politice, au scindat fără îndoială super-egoul şi au dăruit ego-ului o lipsă de vo­inţă simptomatică sau nemişcare volitivă care câteodată ajun­ge în adâncul paraliziei. Adică formează acel om pe care tin­de sau încearcă să-1 elibereze. Această realitate complexă, în­tr-o măsură tot mai crescândă, adaugă rolului păstorului — fie că vrea fie că nu – nu numai un caracter psihologic, ci şi unul psihiatric cu un ton psihoterapeutic specific. „Sigu­ranţa cuvântului” mărturiseşte şi faptul că până şi duhovni- cii-mărturisitori, referindu-se la imixtiunea psihologie-psihiatrie în temele mărturisirii, sunt obligaţi în practică să ia atitudine chiar şi negativă. „Dacă mergi iarăşi la psihiatru, nu te voi mai accepta”; ce altceva înseamnă aceasta decât: „eu pot face ceea ce tu ceri în afara bisericii”?

Adesea la spovedit ajung oamenii – în principal tinerii – după rătăcirea lor îndelungată la psihiatrie sau după contac­te dezamăgitoare cu psihiatri. Uneori sunt prezente în viaţa lor intense elemente liniştitoare datorită medicamentelor psihice. Cum e posibil ca duhovnicul să ignore sau să dis­preţuiască istoria lor atât de dureroasă şi de recentă? Şi cum e posibil să conteste altă latură a realităţii, că mulţi oameni sunt jigniţi de către duhovnicul-mărturisitor – datorită pur­tării lui nepsihologice faţă de ei — şi sunt conduşi inevitabil şi fatal la psihiatru?

Nu se permite să se uite faptul că duhovnicul-mărturisi­tor „din interior” — din natura lucrării lui – are însuşirea de tată, de dascăl şi de doctor. Omul contemporan îl vrea mai mult părinte şi doctor decât dascăl”. Zguduirea mortală a căminului familial, nimicirea extenuantă a afectivităţii pa­terne si accentuarea ameninţătoare a consacrării materne faţă de copil, în primii ani şi-n special în primele luni ale vieţii lui, lasă goluri neîmplinite pe care „părintele duhovnicesc” e chemat să le completeze conştient sau inconştient.

Nu trebuie uitat faptul că psihologia şi psihoterapia con­temporană înţelege, interpretează şi încearcă să vindece problematismul psihic al omului pe baza experienţelor psiho – traumatice ale individului din timpul sarcinii, al naşterii lui şi din primii ani ai vieţii lui, atât din mediul familial cât şi din cel social mai larg. Oferirea serviciilor cu o orientare suspicioasă sau îndoielnică de către psihiatri nu numai că-1 încarcă pe omul contemporan cu greutăţi economice insu­portabile, dar îl şi obligă să ceară „harismele vindecărilor” Bisericii lui Hristos în persoana duhovnicului-mărturisitor.

Şi numai conştientizarea acestei realităţi îndreptăteşte relaţia indiscutabilă a psihologiei cu viaţa duhovnicească. Prin cele subliniate până acum am vrut să examinăm, mai degrabă să dăm un prilej pentru cercetarea asupra temei spe­cifice: „Educaţia recorectoare şi corectoare ce se exercită de către preot pretinde cunoştinţe şi capacităţi psihologice”. Dacă pentru fiecare om de ştiinţă e valabilă axioma că tre­buie să-şi stăpânească bine munca, să cunoască obiectul ei şi tainele ei în măsura maximă posibilă, dacă e nevoie de ex­perienţă şi îndemânare, câtă ştiinţă şi câtă capacitate e ne­voie ca să legăm sau să dezlegăm ca reprezentanţi dumneze­ieşti păcatele unui suflet?

Şi numai faptul că suntem obligaţi ca pe unele să le le­găm, pe altele să le dezlegăm ne obligă la distincţii şi anali­ze ce au harul lui Dumnezeu ce nu se bazează nicidecum pe aprecierea ipostazelor statice şi imuabile ale păcatelor, ci se sprijină pe diagnosticarea corectă a gradului calităţii şi de­mersului sufletului ce se pocăieşte. Ne obligă adică la psiho­logizarea şi analiza datelor şi fenomenelor şi la aprecierea factorilor, cauzelor şi condiţiilor păcatului şi pocăinţei. Pre­cum am accentuat deja în gândurile noastre introductive, suntem obligaţi la diagnosticarea situaţiei voinţei şi a refor­mării ei.

Augustin spune că omul e atât de schimbător încât, în două momente succesive ale vieţii lui, în unul poate fi po­trivit pentru iad şi într-altul pentru Paradis. Viaţa noastră personală ne-a făcut desigur să gustăm rodul unei confrun­tări de succes sau de eşec cu duhovnicul-mărturisitor. Axi­oma medicală „diagnoza corectă este jumătatea vindecării” este valabilă şi în spaţiul îndrumării spirituale. În procesul de diagnosticare e posibil ca factorii intimi (interiori ai su­fletului) ce aparţin spaţiului sufletului (fie numai al duhov­nicului, fie numai al celui ce se mărturiseşte, fie al ambilor) să formeze condiţiile alienării sau rătăcirii, să preîntâmpine rezultatul corect al unei diagnosticări corecte şi să dea o ima­gine falsă despre „durerea lui Adam” sau, mai rău, să adau­ge „durere la durere”.

În procesul de mustrare, de multe ori intervin factori interpersonali sau care influenţează demersul concepţiei su­biective a duhovnicului într-un asemenea mod încât cel ce se mărturiseşte să rămână nedorit sau să plece cu sentimen­tul neîndreptăţirii şi neînţelegerii. Educaţia terapeutică, prin sfaturi, îndrumări, îndemnuri, interziceri, ameninţări, obligaţii, exerciţii spirituale ş.a., e posibil să ia dimensiuni ce încep de la neglijenţă şi superficialitate şi ajung până la tirania si chinuirea celui ce se mărturiseşte.

Nu se consideră necesar să se aplice pentru fiecare păcat educaţia recorectoare sau corectoare fiindcă această educaţie nu urmăreşte contrabalansarea daunei ce o provoacă fi­ecare păcat concret, ci învierea şi demersul mântuitor al omului întreg – pocăinţa. De vreme ce chezăşiile pocăinţei celui ce se mărturiseşte se prilejuiesc şi de vreme ce se asi­gură demersul mântuitor al credinciosului. În îndrumarea spirituală joacă un rol foarte important experienţa şi viaţa duhovnicească a preotului, cunoştinţele sale teologice, psi­hologice, sociale, culturale, şi nu de puţine ori experienţa în scaunul spovedaniei.

Evanghelia Domului nu este numai kerygma mântuirii în Hristos, este şi kerygma pocăinţei. Mântuirea omului este rezultatul sinergiei a doi factori: harul dumnezeiesc şi voin­ţa umană. Harul dumnezeiesc împlineşte mântuirea în Hris­tos şi omul o ia cu mâna pocăinţei „în Hristos”. Acesta este motivul pentru care Biserica priveghează şi are datoria să privegheze până va vedea că fiecare credincios dobândeşte pocăinţa integrală în Hristos.

Întrucât creştinismul este revelarea adevărului despre Dumnezeu şi om, şi întrucât psihologia este un limbaj con­temporan care descrie o parte a naturii umane, ar trebui să fie de la sine înţeleasă coerenţa între creştinism şi psiholo­gie. În momentul când respingem această coerenţă, respin­gem realitatea că psihologia este un limbaj folositor care de­scrie o parte a naturii umane sau că nu este nici măcar un limbaj, ci o concepţie lumească. În prima situaţie psiholo­gia nu poate să ofere nimic creştinismului, iar în a doua situaţie vrea să-1 substituie.

Nu sunt puţini acei „religioşi” care nu întrevăd utilita­tea psihologiei ca instrument, alţii o suspectă ca o concep­ţie lumească prin care se contestă creştinismul şi, în fine, unii, fără să accepte deschis această ultimă concepţie, cred în tăcere, fără să mărturisească, faptul că psihologia comple­tează creştinismul. Cei care aparţin primelor două categorii nu ştiu nimic despre psihologie, iar cei care aparţin ultimei categorii nu cunosc bine creştinismul.

Psihologia este cu adevărat o metodă a abordării agoni­ei umane care în cea mai bună situaţie are posibilităţi limi­tate şi se întemeiază pe o anumită înţelegere a naturii omu­lui care de obicei nu este în conflict cu antropologia creşti­nă. În cele mai multe situaţii în care par să fie în contradic­ţie antropologia psihologiei cu antropologia creştină, con­tradicţia este aparentă şi se datorează ori cunoaşterii inexis­tente a creştinismului din partea psihologilor, ori cunoaşte­rii inexistente a psihologiei din partea celor religioşi şi, mai mult, faptul că fiecare şcoală psihologică cuprinde şi îşi con­centrează atenţia pe o concepţie a naturii umane pe care în consecinţă o supraestimează.

Nu putem să respingem psihologia ca o metodă terape­utică în numele credinţei noastre creştine pentru că aceasta ne-ar face adepţii şi susţinătorii ereziei creştine. Ortodoxia acceptă valabilitatea certitudinii credinţei mântuitoare în Hristos, care este o cultură a întrupării ce transcende orice înţelepciune a acestei lume, şi în consecinţă nu are nevoie de vreuna dintre metodele lumeşti ale abordărilor dificultă­ţilor omului, însă nu interzice utilitatea acestei metode dacă omul nu are modul credinţei care face aceste metode inuti­le şi prin aceasta se deosebeşte de erezie gândirea autentică creştină. „Întreaga noastră psihologie şi toate încercările noastre de a înţelege indivizii sunt inutile şi lipsite de sens dacă nu recunoaştem că fiinţa umană este o unitate. Dacă presupunem existenţa, în fiecare persoană, a două aspecte fără nicio legătură între ele, este imposibil să vedem viaţa ca pe o entitate coerentă”.

Mari Părinţi ai Bisericii nu numai că nu au interzis fo­losirea diferitelor mijloace lumeşti care au uşurat exprimarea şi aplicarea creştinismului în context istoric, ci mai mult, le-au folosit după măsură în elaborarea teologiei lor. Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi alţii au acceptat folosirea filosofiei greceşti ca mijloace de exprimare şi transmitere a mesajului creştin. Termenii filosofici pe care-i folosesc, în timp ce-i eliberează de conţinutul lor vechi, îi încarcă cu o nouă realitate ontologică. Un exemplu în acest sens îl con­stituie termenul oμooυσιος; care nu a fost un termen biblic, ci unul împrumutat din filosofia lumească, dar care a fost un organ necesar pentru creştinism la un anumit moment dat. Sfântul Grigorie Teologul ne lămureşte că „din cultura profană noi am păstrat ceea ce duce la căutarea şi contem­plarea adevărului”.Dacă respingem metodele terapeutice ale psihologiei va trebui să respingem fiecare metodă tera­peutică care nu se fundamentează pe credinţă, cu alte cuvin­te o mare parte a medicinei şi practicii medicale.

Orice fel de generalizare e de neacceptat în spiritualita­tea ortodoxă. În ortodoxie nu poate cineva să ia într-un mod absolut o atitudine contra sau pentru oricare realitate ar fi. În ortodoxie se foloseşte discernământul pentru toate. În consecinţă, nu putem în numele ortodoxiei să acceptăm sau să respingem psihologia fără termeni şi premise. Dacă sfin­ţii mari au acceptat şi folosit mijloacele şi intervenţiile tera­peutice biochimice în patologia umană, ar fi anormal să res­pingem valoarea mijloacelor psihoterapeutice prin care psi­hologia abordează patologia umană, întrucât metoda pasto­rală a abordării durerii umane are afinitate mult mai mare cu cea psihoterapeutică decât cu cea biochimică.

În Europa Apuseană s-a dovedit astăzi că psihologia nu este pur şi simplu un panaceu, aşa cum s-a crezut cu câteva decenii în urmă, şi a luat ulterior direcţia parapsihologici. Ar fi trist pentru noi să discutăm acceptarea şi respingerea psihologiei cu atâta întârziere, după cum ar fi trist să cre­dem că psihologia are ceva esenţial nou să ofere în înţelege­rea omului în afară de una nouă importantă. Pe de o parte, multe dintre părerile impresionante ale psihologiei spun mari cuvinte care ori descriu bombastic realităti vechi ori nu au nicio aplicare reală. Pe de altă parte, disputele între diferite şcoli psihologice au importanţă particulară pentru cei care studiază psihologia.

Cei care aplică psihologia în strădania abordării psiho­patologiei umane s-au convins în practică de faptul că toa­te părerile sunt utile în anumite situaţii. Aplicaţiile psiho­logiei au dovedit, printre altele, că reuşita abordărilor psi­hologiei unui individ cu probleme nu depinde de şcoala pe care o urmează practicantul, ci de maturitatea şi interesul lui personal pentru acesta. Succesul psihoterapeuţilor cu ex­perienţă se datorează interesului lor personal pentru bolnav şi entuziasmului lor profesional. Acest fapt arată că aceste concluzii ale psihologiei sunt de acord cu principiile subli­niate de Biserică, în ideea că progresul spiritual al duhovni­cului şi preocuparea lui autentică pentru fiul (fiica) lui per­sonal este element fundamental în succesul încercării pri­mului să contribuie la creşterea spirituală a ultimului.

Acest fapt arată că termenul părinte înseamnă şi presu­pune răspunderea sporită a duhovnicului şi iubirea lui pen­tru fiul spiritual şi nicidecum puterea sau autoritatea lui pes­te el, aşa cum din păcate vedem acest lucru în administraţia eclezială înrobită de legalism şi eticism. Nu psihologia este aceea care poate să fie periculoasă, ci psihologia rea. Psihia­trul care trimite un adolescent confuz la experienţe sexuale nu este periculos în creşterea lui generală pentru că este psi­hiatru, ci pentru că este un tămăduitor şarlatan, neinformat şi imatur, iar şarlatania este periculoasă atât pentru slujito­rii altarului, cât şi pentru psihologi sau psihiatri. Clerul care conţin elemente de psihologie pastorală. Mai multe remarci ale acestor doi Pă­rinţii arată că educaţia de corectare şi de îndreptare de care se ocupă duhovnicul constituie şi pretinde cunoştinţe şi capacităţi psihologice.

(Citit de 89 ori)