Spiritualitatea apoftegmelor părinților

c005e2_1024Cuvinte de folos de la un Avva

 Principala iniţiativă în vederea mântuirii şi răscumpărării i-a aparţinut lui Dumnezeu, prin Hristos, dar extinderea jertfei mântuitoare a lui Hristos în vieţile noastre depinde de răspunsul nostru. Deschiderea către Dumnezeu este o condiţie primordială pentru ca El să locuiască în noi. O asemenea deschidere este semnul prezenţei noastre benevole în faţa Domnului, în bogăţia milei Sale dumnezeieşti şi totodată semnul prezenţei binevoitoare a lui Dumnezeu în faţa noastră, în adâncul iubirii Lui. O inimă deschisă către Dumnezeu poate glăsui, alături de Psalmist: „Aşează-ţi mila deasupra nedreptăţilor săvârşite de noi şi măreţia bunătăţii Tale pline de iubire deasupra păcatelor noastre.”

        Ceea ce este important este trăirea în şi pentru Dumnezeu. Scopul monahului în viaţă nu e progresul sau integrarea sa individuală. Scopul său e să slujească întrega taină a mântuirii, trăind nu pentru sine, ci pentru Cel Care a murit şi a înviat pentru noi toţi. Şi acest lucru este posibil deoarece el nu trăieşte după propria voinţă, ci după voinţa catolică a Bisericii Ortodoxe. Biserica este locul întâlnirii şi convorbirii omului cu Dumnezeu, locul curăţirii şi al pocăinţei, al luminării şi intrării omului în viaţa veşnică.

        Problema ascultării, alături de chestiunile înrudite ale autorităţii şi iertării, ale liberei voinţe şi ale îndărătniciei sunt preocupări esenţiale în îndrumarea spirituală a fiinţei umane. Se mizează în problema ascultării pe capacitatea unei persoane de a trăi experienţa libertăţii în comuniunea cu Dumnezeu prin opoziţie cu existenţa în izolare, autonomă, departe de comunitatea Bisericii. În tradiţia Patericului, ascetul este un solitar, dar singurătatea sa este caracterizată de o comuniune duhovnicească ascendentă, de împlinire lăuntrică, nu de o cădere în gol şi în izolarea exterioară plină de sciziuni interioare. Tot ceea ce este mai frumos îşi doreşte omul lui Dumnezeu. Aşa se învredniceşte de dobândirea unor noi simţuri ale comuniunii cu Dumnezeu. Şi în acest mod, Dumnezeu devine o prezenţă lucrătoare şi transfiguratoare. Dumnezeu devine un Tu Care i se adresează, îl întăreşte, îl mângâie, îl luminează. Iar viaţa lui devine simplă, însă necontenită în Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Apoftegmele Părinţilor Pustiului ne vorbesc din experienţa vie, personală şi directă, mai degrabă decât din teorie. Aceste texte sunt mai mult practice decât intelectuale. Apoftegmele nu sunt simple maxime, ci au drept conţinut duhul de sfinţenie al vieţii neptice. Tema centrală este următoarea: a oferi altei persoane secretele inimii, pentru discernământ. Această practică a deschiderii personale şi sincere a fost sensul şi fructul creşterii spirituale a ascetului prin sinceritatea şi curăţenia inimii. Practica se fundamenta pe faptul că începătorul era încrezător că mila lui Dumnezeu lucra prin bătrân (Avva). În Ortodoxie, până în zilele noastre, „omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni.”

Care era scopul esenţial pe care Părinţii îl atribuiau relaţiei de povăţuire între părinte şi ucenic? Este clar că pentru un începător, primul scop al vieţii duhovniceşti cu sau pe lângă un avva este acela de a învăţa, de la un bătrân experimentat, temeiurile vieţii duhovniceşti cum ar fi postul, smerenia, rugăciunea, lupta cu gândurile pătimaşe. Apoi să deprindă cum să-şi petreacă timpul singur în chilia proprie şi cum să îşi desfăşoare lucrul manual. El trebuie să trăiască după poruncile lui Dumnezeu şi prin această aşezare şi stăruinţă de a trăi după porunci, el renaşte duhovniceşte. El devine simţitor faţă de atmosfera duhovnicească, preocupat fiind numai de cele ale duhovniciei. Caută să cunoască, să împlinească voia lui Dumnezeu. În Apophthegmata, acest lucru era considerat într-adevăr important, iar ziceri care dezbat rolul relaţiei duhovniceşti dintre ucenic şi părinte se referă mereu la mult mai multe lucruri decât aceste aspecte pur practice ale povăţuirii. Relaţia este văzută ca o formă de exerciţiu prin ascultare de care depinde în mod direct, dacă ucenicul dobândeşte virtuţile ce reprezintă unul din scopurile vieţii duhovniceşti, exerciţiu care afectează felul în care se situează în faţa lui Dumnezeu. Astfel,

„Bătrânii spuneau că dacă cineva are încredere într-o altă persoană şi se supune ei, nu mai are nevoie să se dedice ascultării poruncilor lui Dumnezeu, ci trebuie doar să renunţe la propria voinţă în favoarea celei a părintelui său, şi astfel nu va primi niciun reproş din partea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu nu cere de la începători mai mult decât truda care vine din ascultare”.

„Nu va primi niciun reproş” şi „Dumnezeu cere” sunt expresii ce trebuie luate ca atare în calitate de indicatori ai felului în care Părinţii Pustiului înţeleg relaţia de povăţuire: nu ca pe o chestiune de convenienţă practică, ci ca pe o modalitate garantată prin care ascetul creşte, ascultând şi având încredere în ceea ce părintele său îi spune să facă, încredere în acceptabilitatea sa faţă de Dumnezeu.

„Acela care are un părinte duhovnicesc, îi înmânează acestuia fiece grijă pe care o are, şi nu se preocupă de nimic, şi nu mai este judecat de Dumnezeu”.

Prin ascultare devine slobod lucrării harului lui Dumnezeu asupra vieţii lui, nimic nu-şi atribuie sine însuşi, ci pe toate le primeşte, le păzeşte ca pe un dar de sus. Pentru el „virtutea conţine libertatea.” Această apoftegmă este una dintre cele mai explicite în a atribui progresul în virtute al unui ucenic dependenţei sale faţă de avva; însă şi altele ilustrează aceeaşi idee:

„Avva Pimen spunea că odată cineva l-a întrebat pe Avva Paisie «Ce ar trebui să fac pentru sufletul meu, căci este lipsit de simţire şi de frică faţă de Dumnezeu?» El i-a răspuns: «Du-te şi te alătură cuiva cu frică de Dumnezeu şi stând aproape de el, vei învăţa şi tu ce înseamnă frica de Dumnezeu».”

Avva Pimen a spus: „Nu te estima pe tine însuţi, ci alătură-te de cineva care trăieşte bine”. Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a spus: „Ce să fac?” Bătrânul i-a zis: „Du-te şi trăieşte alături de cineva care se întreabă «Ce vreau de fapt?» şi îţi vei găsi liniştea”.

Calea Părinţilor este calea ştiinţei despre veşnicie, calea ascultării înnoitoare. În toate aceste trei ziceri aparţinând lui Pimen sau relatate de el, accentul cade pe o calitate particulară a vieţii părintelui. Această calitate este fie ceva ce ucenicul speră să înveţe, fie este o trăsătură a propriei experienţe şi a cunoaşterii de sine a părintelui – un semn al abilităţii sale de a oferi îndrumare, care îi va uşura pe cei care au mai puţină conştiinţă de sine şi mai puţină experienţă în ceea ce priveşte dorinţa arzătoare de a-şi măsura sau estima propriile progrese şi realizări. Astfel, în această ultimă apoftegmă citată, fratele este într-o stare de tulburare, nesigur de ce fel de viaţă ar trebui să adopte:

 „Îmi irosesc zilele, Părinte.”

Răspunsul Avvei Pimen se referă la faptul că fratele ar trebui să trăiască alături de cineva care a învăţat deja cum să se trateze cu aceste îndoieli şi frustrări printr-o cântărire atentă a propriilor nevoi sau dorinţe. Monahul mărturisea la „lumina zilei” problemele ce-l frământau şi nu le ascundea în cutele încrezătoare ale inimii. Apoi, foarte important este faptul că mărturisirea nu era o introspecţie obsesivă sau o analiză scrupuloasă sufletească. Punctul central al acestei descoperiri consta în prevenirea obsesiilor, iluziilor, părerilor de sine şi admiraţiei propriilor virtuţi. Calea spre pace şi eliberare de aceste griji pentru sine, calea înspre virtuţi precum frica de Dumnezeu se află în ascultarea ucenicului faţă de autoritatea şi învăţătura unei persoane mai înţelepte şi mai experimentate, care are un mod de relaţie cu Dumnezeu pe care şi-o doreşte şi ucenicul, dar de care acesta este despărţit din cauza propriilor inabilităţi şi păcate:

„Un bătrân spunea odată «Fii asemenea unei cămile, poartă-ţi păcatele, urmând înhămat pe cineva care cunoaşte calea spre Dumnezeu».”

Cei care nu au părinte duhovnicesc şi urmează calea propriei voinţe urmează în fapt o cale periculoasă:

„Pentru că acela care este de sine stătător şi urmează propriul său mod de viaţă, şi umblă fără o cunoaştere evanghelică şi fără îndrumare, se poticneşte des şi cade în gropile şi cursele vicleanului, se rătăceşte, se află în multe pericole şi nu cunoaşte ce sfârşit va avea.”

Aceste ziceri nu pun la îndoială faptul că începătorul, άρχάριος, este cel care trebuie să se supună în acest fel pentru a învăţa ce implică viaţa duhovnicească:

 

„El (Avva Isaia) le spunea celor care puneau început bun (καλώς άρχομένους) şi se supuneau Sfinţilor Părinţi: «Prima vopsire nu trece, ca şi în cazul materialului de culoare purpurie» şi «Începătorii care trăiesc în ascultare sunt asemenea vlăstarelor uşor de răsucit şi de modelat».”

 

Prin ascultarea faţă de părinte, viaţa începătorului capătă forma şi culoarea care îl vor caracteriza ca şi părinte. Discuţia despre importanţa formării şi povăţuirii începătorilor este un avertisment susţinut cu tărie în două relatări anonime şi adresat celor care cred că se pot descurca fără ajutorul bătrânilor:

 

„Un frate, după ce s-a izolat de lume şi s-a dedicat vieţii monahale, s-a închis imediat în sine, spunând: «Sunt un pustnic». Când cei bătrâni au auzit, l-au dat afară din chilia sa şi l-au pus să treacă pe la toate chiliile fraţilor, făcând pocăinţă şi zicând «Iertaţi-mă, căci nu sunt un pustnic, ci un începător». Bătrânul a spus: «Dacă vezi un tânăr urcând la ceruri din proprie voinţă, apucă-l de picior şi trage-l în jos, căci îi va prinde bine».”

 

Mesajul acestor două istorisiri este foarte clar: în primul caz, fratele trebuie să-şi dea seama că are nevoie de sfat pentru a deveni un adevărat monah şi că nu poate să înveţe şi să înţeleagă tot ceea ce trebuie să ştie de unul singur. Nimeni nu se naşte învăţat. De fapt, are nevoie să se supună unor sfaturi, îndrumări, asemenea fraţilor care au primit sfatul lui Pimen de a trăi alături de oameni vrednici să-i îndrume prin pericolele inutilei griji de sine. Greşeala lui datorează scuze faţă de fraţii care (presupunem) au fost mai realişti în legătură cu propriile lor limite. În cel de-al doilea caz, problema se află în faptul că fratele are o încredere neclintită, deşi probabil nu exagerată, în sine şi în propria voinţă, şi nu în ceilalţi.

Problema fundamentală este aceea că un frate care se bazează numai pe judecata şi cunoştinţele sale şi nu pe părintele său, poate să se înşele în legătură cu viaţa sa şi să cadă în păcat sau să nu împlinească nimic, să se autoamăgească.

„Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem nicidecum încredere în inima noastră, căci un îndrumător strâmb face strâmb chiar şi ceea ce e drept.”

Ascultarea e o relaţie foarte personală cu o persoană aleasă, anume părintele spiritual, prin care omul nu se mai scufundă în sine însuşi. Aspectul cel mai profund al păcatului este că acesta îl conduce pe om să aleagă în mod eronat o faptă în izolare, departe de sursa lui adevărată şi autentică a fiinţei şi vieţii – Dumnezeu. Acest lucru este clar exprimat într-o istorisire despre un ucenic care a găsit „un loc retras şi liniştit” în pustiu, unde a dorit să trăiască şi i-a cerut părintelui său să-i dea voie să meargă în acel loc;

„Şi îmi pun credinţa în Dumnezeu şi în rugăciunile voastre că voi putea să mă nevoiesc din greu acolo.”

Totuşi, bâtrânul nu i-a dat voie:

„Ştiu bine că vei munci din greu, dar pentru că nu ai un bătrân alături de tine, vei ajunge să ai încredere că munca ta este plăcută lui Dumnezeu şi din cauza încrederii că vei fi îndeplinit întreaga muncă a unui călugăr, îţi vei pierde rodul muncii şi înţelepciunea [φρένας]”.

 

Problema nu este că fratele va fi neglijent în ascultarea sa, ci că va ajunge să creadă că a făcut deja progrese în viaţa duhovnicească şi că nu mai are nimic de învăţat sau de realizat. Abilitatea sa de a gândi obiectiv (oare la aceasta se referă cuvântul φρένας?) despre propria viaţă va fi diminuată de lipsa lui de experienţă sau de lipsa de îndrumare. Compania „unui bătrân” i-ar arăta, poate spre surprinderea sa, unde anume încă nu a ajuns la virtuţile de frică de Dumnezeu şi de cunoaştere de sine la care se referă sfaturile lui Pimen. Pentru a ne regăsi pe noi înşine, trebuie să ne abandonăm pe noi înşine, iar părintele duhovnic ne poate ajuta în acest sens. Numai un smerit poate să găsească odihnă în voinţa celuilalt. Sfântul Antonie exprimă o părere asemănătoare despre necesitatea povăţuirii, folosind aceiaşi termeni:

 

„Am auzit de călugări care au căzut după multă trudă şi şi-au pierdut înţelepciunea [φρένας] prin încrederea în faptele lor şi neascultând de porunca ce spune astfel: «Întreabă-l pe părintele tău, iar el îţi va spune».”

 

A „cădea după multă trudă” şi „a-ţi pierde lucrarea” exprimă nerodnicia unei vieţi duhovniceşti lipsite de conştiinţa propriilor nevoi şi de suficienţa de sine amăgitoare. De asemenea, „Cel care doreşte să trăiască în pustiu trebuie să fie capabil să înveţe, nu să aibă nevoie să înveţe, altfel va suferi pierdere [ζημιοΰτα]”. Acest lucru îi permite ascetului să progreseze suficient ca să poată trăi fără povăţuirea altuia, deşi a face acest pas mult prea repede poate fi periculos. Evident, fiecare părinte a fost cândva un începător şi a parcurs drumul spre maturitate duhovnicească, de-a lungul căruia primul pas îl reprezintă viaţa alături de unul dintre cei sporiţi duhovniceşte, dar pe care mulţi fraţi au pornit înainte de a fi pregătiţi, din dorinţa de a trăi singuri. Sfatul unui Părinte dat fiului său spiritual rămâne valabil şi-n ziua de azi pentru toţi creştinii, călugări sau nu. Astfel, Marcu Ascetul îl sfătuieşte pe fiul său spiritual, Nicolae:

„Fă un efort să fii împreună cu şi sub îndrumarea părinţilor duhovniceşti experimentaţi, pentru că este periculos să trăieşti singur, după tine, fără îndrumare sau cu persoane fără experienţă în lupta spirituală… pentru că viclenia şi înşelarea păcatului este mare.”

Importanţa pentru un începător de a se lăsa în grija unui părinte este subliniată de ziceri care insistă pe necesitatea împărtăşirii „gândurilor”. Avva Dorotei consideră această practică indispensabilă mântuirii:

„Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem nicidecum încredere în inima noastră, căci un îndrumător strâmb face strâmb chiar şi ceea ce e drept.”

Un frate a fost ispitit la păcat trupesc şi a mers la un bătrân ca să-i spună despre gândul său (λογισμός). Acesta l-a liniştit şi când fratele a continuat să vină la el, încă ispitit, bătrânul i-a spus să facă la fel de fiecare dată când se simte ispitit de un demon:

„Îl vei învinge… căci nimic nu-l slăbeşte pe demonul păcatului trupesc ca dezvăluirea lucrării sale, şi nimic nu-l face mai fericit ca ascunderea gândurilor.”

Nu e deloc surprinzător faptul că unii ucenici au găsit acest sfat potenţial umilitor ca fiind greu de pus în aplicare. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen de ce nu era în stare să „fie liber cu bătrânii în gândurile mele” – adică de ce îi era greu să le vorbească despre ele, să le mărturisească. Pimen i-a dat drept răspuns ceva ce pare să fie o povăţuire comună, dar care în acest context îl avertizează numai pe frate asupra pericolului, fără să-i răspundă cu adevărat la întrebare:

„De nimic nu se bucură mai mult duşmanul decât de cei care nu îşi dezvăluie gândurile”.

(Visited 54 times, 1 visits today)