Taina dialogului în gândirea Părinților Capadocieni

c006e3_1024Părinţii Capadocieni, principalii îndrumători în studiul dialogului patristic

a. Toate sunt secundare lui Dumnezeu

 La întrebarea de ce au fost aleşi Părinţii Capadocieni să reprezinte principalii noştri dascăli şi îndrumători în călătoria dialogului, răspunsul nu e greu. Întâi şi întâi cei trei Capadocieni, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, alcătuiesc împreună una dintre cele mai importante „triade” teologice şi duhovniceşti ale Bisericii noastre. S-au născut şi au crescut în acelaşi loc ca bărbaţi aleşi ai Capadociei, unde tradiţia ortodoxă dăruise Bisericii roade binecuvântate. Au avut şansa propice să-şi îndeplinească studiile îndelungate cu cele mai bune rezultate în şcolile de filosofie ale epocii lor unde, între altele, au cunoscut posibilităţile dialogului şi s-au exersat în utilizarea lui. Consideraţi toţi trei ca personalităţi foarte înzestrate, prezintă asemănări şi diferenţe de întrepătrundere reciprocă, adică un tot admirabil. O unitate uimitoare şi o consecvenţă maximă a sufletului şi a vieţii stăpâneşte opera fiecăruia din cei trei.

În ceea ce priveşte tema dialogului, în gândirea Capadocienilor întâlnim adevăruri şi atitudini de viaţă ce se leagă direct sau indirect cu fenomenul dialogului. Misiunea lor era să-l valorifice critic şi creator şi să-l îmbogăţească cu un nou conţinut prototip.

În orizontul lor duhovnicesc există un simţ al apropierii dumnezeieşti infinite, a prezenţei lui Dumnezeu.

„Omul care a fost rânduit să se bucure de bunurile dumnezeieşti a trebuit să se înrudească prin firea sa cu Acela la care trebuia să participe.”

Căci duhul nu se deschide decât în mediul său propriu, adică în mediul dumnezeiesc:

„Viaţa sufletului o constituie contemplarea lui Dumnezeu.”

Grigorie Teologul imprimă acest adevăr într-un verset, aşa încât să stăm şi să conştientizăm că în faţa lui Dumnezeu toate devin secundare.

„Stai. Toate sunt secundare lui Dumnezeu (adică mai întâi e Dumnezeu şi toate celelalte despre oameni trebuie să vină în al doilea rând).”

Dumnezeu este Fiinţa, dar nu Fiinţa lui Platon, o esenţă impersonală şi fără formă. Este Cel Ce există, cu Care omul poate avea părtăşie, discuţie, dialog, comuniune. Prin energiile Lui, Dumnezeu este o prezenţă continuă, neîntreruptă. Sufletul omului simte prezenţa dumnezeiască în mulţimea de prilejuri ale lumii interioare şi exterioare. De asemenea simte că salvează existenţa lui numai prin prezenţa dumnezeiască, participarea sufletului la Dumnezeu.

b. Dumnezeu şi împreună cu El, omul

Pentru teologia apofatică, „supra-esenţa” dumnezeiască este absolut transcendentă faţă de om şi determină o afirmaţie antinomică (dar niciodată contradictorie) a totalei inaccesibilităţi a lui Dumnezeu în Sine şi a manifestărilor Sale imanente din lume. Dumnezeu „ne iese înainte” prin energiile Sale şi este prezent în întregime în ele. Energia nu este nicidecum o parte din Dumnezeu, ea este Dumnezeu care Se descoperă, fără să piardă nimic din „ne-ieşirea” radicală din esenţa Sa.

Energiile, „raze ale dumnezeirii” după Dionisie Areopagitul, sunt comune tuturor ipostasurilor Sfintei Treimi, ele sunt necreate şi sunt accesibile creaturii. Acestea nu ating unitatea, indivizibilitatea şi simplitatea dumnezeiască, tot aşa cum deosebirile dintre ipostasuri nu fac din Dumnezeu un compus. Filosofia Îl înţelege pe Dumnezeu ca act pur, neadmiţând ceva să fie Dumnezeu, fără să fie însăşi a lui Dumnezeu. Ceea ce nu este esenţă nu aparţine Firii dumnezeieşti. Dar Dumnezeu este mai mult decât existenţa, mai ales sub forma ei logică, pentru că este Creatorul oricărei forme, fiind cu aceasta mai presus şi dincolo de concept. Simplitatea lui Dumnezeu este „cu totul alta” decât ideea noastră de simplitate. „Dumnezeu nu-şi pierde simplitatea nici prin împărţirea şi deosebirea Ipostasurilor, nici prin împărţirea şi varietatea puterilor şi lucrărilor”. Pentru Părinţi, diversitatea şi unitatea în Treime este cugetată în acelaşi timp. Sfântul Grigorie Teologul scrie că

„nu ajung să-l gândesc pe Unul şi sunt luminat de Trei. Nu ajung să despart pe Trei şi mă ridic către Unul”.

Astfel orice dogmă este antinomică, mai presus de logică, dar nicidecum contradictorie. Sfântul Grigorie Palama, comentând cunoscuta expresie „părtaşi ai firii dumnezeieşti”, spune că ea are un caracter antinomic care o înrudeşte cu dogma Sfintei Treimi. După cum Dumnezeu este Unul şi Trei, tot astfel natura dumnezeiască trebuie să fie în acelaşi timp neparticipabilă şi într-un anume înţeles participabilă. Cu toate că ne împărtăşim de natura lui Dumnezeu, ea rămâne cu totul inaccesibilă. Trebuie să le afirmăm pe amândouă deodată, spune sfântul, şi să păstrăm antinomia lor ca pe un criteriu al slavei. Întreaga teologie ortodoxă este determinată de această afirmaţie fundamentală: că fiinţa lui Dumnezeu este absolut transcendentă, iar lucrările sau energiile necreate sunt imanente şi cooperante cu omul. „Să nu crezi că Dumnezeu este văzut după fiinţa Sa cea mai presus de fiinţă, ci după darul şi energia-lucrarea cea îndumnezeitoare, după harul înfierii, îndumnezeirea cea nefăcută, strălucirea enipostatică… însă fiinţa lui Dumnezeu este dincolo şi de ceea ce se împărtăşeşte”. Îndumnezeirea, harul dumnezeiesc şi iluminarea nu sunt fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, „o putere şi o lucrare comună Treimii”. Dumnezeu ne-a creat pentru ca să ajungem părtaşi ai firii dumnezeieşti, pentru ca să ne asemănăm Lui, fiind îndumnezeiţi de harul care creează toate fiinţele existente şi cheamă la fiinţare tot ceea ce există.

Aceste menţiuni despre prezenţa lui Dumnezeu arată că afirmaţiile teologice ale Părinţilor sunt biblice, la fel şi antropologice. Fundamentaţi pe temeiul de piatră de neclintit al adevărului evanghelic, acţionează cu autenticitate şi prin perspectiva veşniciei. Prezintă o linie unitară de gândire care urmăreşte şi luminează istoria gândirii omului, care urmăreşte şi luminează istoria omului de la creaţie şi cădere până la reînnoirea în Hristos şi îndumnezeire.

Astfel, după Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu, omul „creat de Dumnezeu” dobândeşte întâietatea cea mai înaltă în gândirea Părinţilor Capadocieni. Merită într-adevăr să fie observată în special această înţelegere, această considerare a omului. „Nu-l analizează pe om static; îl vede dinamic, într-un demers evolutiv care se îndreaptă spre Dumnezeu sau se îndepărtează de Dumnezeu. Omul se găseşte mereu într-o relaţie de raport şi nu poate exista niciodată independent nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de semenii lui. Mai mult, nu se raportează omul teoretic la adevăruri, ci printr-o relaţie vie cu Adevărul prin excelenţă, Care este Dumnezeu”.

E remarcabil de asemenea pentru antropologia creştină faptul că se interesează real, concret de om, şi nu general, nedefinit, numai despre ideea sau noţiunea abstractă de om. Dimpotrivă, se interesează de fiecare om, de existenţa umană individuală concretă, cu luptele şi agoniile ei existenţiale în drumul spre mântuire. O mântuire ce se leagă direct de menţinerea identităţii existenţiale a omului şi de posibilitatea de a dezvolta relaţii şi un dialog existenţial cu multe forme: cu sine, înspre Dumnezeu şi cu aproapele.

În acest fel, Părinţii Capadocieni se dovedesc „îndrumători ideali spre cunoaşterea lui Dumnezeu, a semenului nostru şi a sinelui nostru. În viaţa şi gândirea lor ideea dialogului dobândeşte o poziţie foarte importantă. Viaţa lor a evoluat în toate stadiile ei în ritmul dramei; activitatea lor scrisă e imprimată intensiv de un dialog neîntrerupt cu adversarii, cu prietenii, cu sinele lor şi cu Dumnezeu. Întreaga lor gândire şi existenţă tinde spre interpretarea dramei persoanei umane, care-şi găseşte soluţia ei în întâlnirea cu Dumnezeu”. S-au luptat şi în final au reuşit încercarea de nedepăşit, cea a dialogului mântuitor cu semenii lor şi, prin ei, cu cetăţenii întregii lumi, până la sfârşitul veacurilor.

(Visited 71 times, 1 visits today)