Taina dialogului în gândirea Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa

c032e1_1024Studiul dialogului la Părinţii Bisericii implică de la sine o abordare mai generală şi sintetică a problemei. E vorba despre corelarea limbajului teologic şi filosofic, despre relaţia dintre filosofie şi teologie, dintre cultură şi filosofie.

De la început trebuie să spunem că, exceptând cazurile lui Irineu şi Tertulian, „procesul teologic din secolul al II-lea şi după aceea s-a realizat în special în cadrele gândirii elene, chiar şi în situaţia în care teologii erau apuseni sau scriau în latină”. Acest fapt e de la sine înţeles, odată ce marii Părinţii ai Bisericii şi în special cei Capadocieni, nu numai că au studiat sistematic filosofia elenă, ci sunt cunoscători profunzi ai acesteia. Astfel, ei nu au tăgăduit cugetarea omenească. Din contră, o apreciază ca ceva pozitiv şi chiar valoric pentru dobândirea unei terminologii teologice pentru întărirea, consolidarea raţională, logică a învăţăturii lor. În acest mod, ei recunosc în filosofie rolul ei „clasic” ca „ajutătoare a teologiei”. Un text al Sfântului Grigorie Teologul este elocvent în acest sens:

„Cred că toţi care au înţelepciune recunosc că primul lucru dintre cele bune ale noastre este educaţia, nu numai cea cuviincioasă a noastră, dar şi cea lumească, pe care mulţi creştini nu o cunosc corect, o dispreţuiesc complet, ca înşelătoare şi dăunătoare, şi o plasează departe de Dumnezeu.”

În acest sens Sfântul Grigorie, vorbind despre prietenul său Marele Vasile, observă printre altele următoarele: „Educaţia şi pedagogia înaltă conţine toate formele de învăţământ, a noastră şi apoi a învăţământului antic.” Un rol ce afirmă ajutorul foarte preţios al cuvântului filosofic grecesc în înţelegerea adevărului, pe care l-a descoperit Însuşi Dumnezeu şi raţiunea umană. Sfântul Grigorie Teologul ne lămureşte că „din cultura profană noi am păstrat ceea ce duce la căutarea şi contemplarea adevărului”.

Afirmaţiile de mai sus devin concrete atunci când analizăm limbajul filosofic grecesc în confruntarea cu cei care au polemizat sau prigonit Biserica din interior şi din exterior. O contribuţie care, dintr-un anumit punct de vedere funcţionase într-un mod juridic, urmând ca scriitorii creştini ai secolului al II-lea să cadă de acord cu necreştinii asupra temeiului de conţinut al argumentelor invocate. Adică au încercat, apărându-se în faţa prigonitorilor lor în actele de judecată (şi nu numai), „pe terenul comun” şi cu limbajul comun al raţiunii şi al argumentelor, să răspundă împotriva calomniilor aduse. Demonstrând actul de acuzare ca fără temei, au combătut totodată orice dovadă vădit raţională împotriva lor de către persecutorii nemiloşi. Iar această „situaţie duce la reînviorarea modului dialogic al omiliei, precum îl găsim în dialogul lui Iustin Martirul împotriva lui Trifon, care e un exemplu clasic şi nu o mimare din afară a unui model filosofic rigid, ci mai degabă o încercare adevărată a celor ce au luat parte la dialog precum au înţeles unii, în loc de a născoci întrebări numai şi numai de dragul polemicii”.

Pe urmă, după înfruntarea pericolelor de la prigonitorii lor, se va ivi nevoia formulării exacte a învăţăturii dogmatice cu scopul combaterii eficiente a ereziilor; cu atât mai mult cu cât ereticii înşişi se sprijină pe filosofie, susţinând că sunt mai filosofi decât polemiştii lor şi că argumentaţia logică e de partea lor. Ceea ce este sigur e faptul că îşi dezvoltă argumentele din terminologia lor necugetată şi abstractă. Orice erezie se naşte din depăşirea nefirească a regulilor de interpretare, statornicite de Tradiţia apostolică. Pentru Părinţi, dogmele exprimă „învăţătura Domnului şi a apostolilor”. Dogmele sunt expresia vieţii mistice a Bisericii, formularea în Duhul Sfânt a experienţei treimice în care se cufundă omul întreg prin Biserică. Ele călăuzesc la plinătatea vieţii în Duhul Sfânt, în Care „toate dogmele Tatălui le descoperă Cuvântul”. Falsificarea dogmei are drept consecinţă desfigurarea ecleziologiei şi falsificarea vieţii duhovniceşti.

Erezia izvorăşte din raţiunea care gândeşte asupra unui cuvânt abstract şi, prin aceasta, mort. Conflictele ne arată că autenticul principiu al tradiţiei adevărate nu este cel al intelectului pur, avându-şi izvorul în experierea eclezială a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, să-L ascultăm pe Hristos chiar din lăuntrul Trupului Său şi să ne supunem interpretării pe care El însuşi o dă. Speculaţia filosofică a marilor eretici se împotmoleşte şi sucombă în sterilitatea fără rost a raţiunii care se gândeşte suficient pe sine.

Răspunsul Părinţilor este exemplar. Nu permite terminologiei eretice să le întindă curse. Astfel, filosofismul gândirii la care apelează ereticii trebuie valorificat nu atât printr-o manieră sistematică şi logică, ci din punct de vedere al conţinutului raţionamentului. De asemenea, nu permit raţionalismului să delimiteze subiectele dogmatice adevărate după măsurile umane, care în esenţa lor rămân neaccesibile. De aceea, în timp ce ridică în slăvi credinţa clară, simplă şi neiscoditoare, îi determină şi pe eretici să revină la exerciţiul cuvântului drept, al raţiunii corecte. În acest fel readuc folosirea corectă a cuvântului şi concomitent restabilesc adevărul alterat.

Dogma scoate înţelesul Revelaţiei, în timp ce structura raţional-deductivă a enunţurilor sale se introduce ca un fluviu între malurile unei negrăite apofaze, aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare: „este solia esenţei dumnezeieşti aceea de a înţelege neînţelesul.” Dogmele sunt mai presus de legile logice ale numărului, iar teologia, fără să accepte iraţionalismul, înalţă argumentat gândirea în planul supra-logic, în care nu se folosesc în niciun chip legile formale omeneşti. Teologia ne învaţă, ne deprinde cu discernăminte mântuitoare: „Un bun teolog afirmă când un lucru, când altul, dacă ambele sunt adevărate.” Antinomiile sunt adevărate, fiecare trebuind să fie luată în înţelesul său propriu, fără să o excludă pe cealaltă. Adevărul nu poate fi iraţional, căci el include toate aspectele, înclusiv pe cel raţional, dar îl depăşeşte. Adevărul este o unitate transcendentă ce exclude numai greşeala, erezia, care e o afirmaţie unilaterală, parţială ce se înfăţişează ca adevăr absolut.

(Visited 96 times, 1 visits today)