Tristețea lumească și bucuria duhovnicească

c016e2_1024Tristeţea este o stare dureroasă, indisolubil legată de viaţa pământească a oamenilor, şi creează deseori o situaţie psihică gravă cu multe consecinţe grave. Tristeţea, sub orice formă, este tristeţe şi-l supără pe om. Însă mult mai grav este modul rău de confruntare al ei, lipsa controlului de sine şi a examinării de sine şi atribuirea responsabilităţii pentru starea ei într-un mod greşit lui Dumnezeu. De aici şi tragerea concluziilor greşite.

La întrebarea ivită: Tristeţea este în natura omului? răspunsul pe care ni-l dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este clar şi neşovăitor: de vreme ce Dumnezeu n-a creat răul, acesta a intrat în natura oamenilor datorită căderii protopărinţiilor, deci şi tristeţea este un element ulterior în natura omului.

Tristeţea ete prezentă în societate, în lume, sub două forme:

  1. a) în sensul de tristeţe ca şi consecinţă a unui rău;
  2. b) în sensul de tristeţe ca durere din virtute.

Sfântul Ioan Hrisostom ne înştiinţează că „avem nenumărate prilejuri să ne întristăm. Există numai o singură cale de scăpare din această anomalie, calea virtuţii; sau mai bine spus şi această cale are tristeţe, însă nu tristeţe nefolositoare, ci plină de câştig şi folos”.

În primul caz se includ acele activităţi şi fapte ale omului care se opun învăţăturii creştine şi care devin prilejul apariţiei sau izvorârii mâhnirii sau tristeţii. Dezvoltarea diferitelor patimi, precum ambiţia, avariţia, lăcomia ş.a., devin cauza provocării tristeţii celor ce le doresc pe acestea, dacă nu este posibilă împlinirea lor. Este firesc să se mâhnească sau să se întristeze ambiţiosul, dacă nu obţine slava căutată.

Aceasta este tristeţea din eşecul scopului urmărit al situaţiilor lumeşti şi sociale, şi care n-ar exista, dacă omul n-ar fi aşa de absorbit de lucrurile lumii. Din moment ce survine din eşecul aspiraţiilor şi scopurilor, atunci această mâhnire este „perisabilă şi sinistră”. Este mâhnire sau supărare voluntară.

Tristeţea ca judecată din partea lui Dumnezeu, având sensul de încercare sau de „pedagogie”, se întâmplă iarăşi din activităţi şi fapte ce se împotrivesc Legii lui Dumnezeu, precum ar fi prostituţia, lăcomia, necurăţia, ambiţia, iubirea de arginţi, iubirea de trup, blasfemia lui Dumnezeu, ridiculizarea celor sfinte, exploatarea orfanilor sau a văduvelor şi, în general, după Apostol „tot ceea ce se împotriveşte învăţăturii sănătoase”. Toate aceste fapte arată o stare formată şi cauzată de îndepărtarea de Dumnezeu, de contestarea lui Dumnezeu şi uitarea Lui. Uitarea progresivă a lui Dumnezeu conduce la apariţia păcatului. „Când suntem indiferenţi faţă de Dumnezeu, începem să gândim viclean şi să facem păcate”, iar „de la uitare trecem la neglijenţă, de la neglijenţă la dispreţ şi la indiferență şi la dorinţe păcătoase”. Sfântul Nicolae Cabasila leagă uitarea de Dumnezeu cu diminuarea iubirii pentru El: „Când această patimă înaintează şi uitarea umple spațiul sufletului, atunci se ofileşte şi iubirea acestuia, după care începe să încolţească şi opusul iubirii cu o persistenţă continuă în memorie. Când iubirea s-a stins, intră nepăsarea şi fărădelegea”. De aceea, spune Sfântul Marcu Ascetul: „Cel care uită de Dumnezeu se întoarce spre pofte şi devine nesimţitor”. Sfântul Vasile cel Mare interpretează căderea în păcat ca o consecinţă a uitării de Dumnezeu, situaţie în care mintea se amestecă cu plăcerile trupului, se ameţeşte şi se copleşeşte de ele: „Şi acest fapt se întâmplă în suflet când acesta din urmă se amestecă cu trupul din cauza plăcerilor ruşinoase, după ce mai întâi s-a ghiftuit de plăcere şi, într-un mod oarecare, s-a cufundat în somn şi s-a despărţit de cele mai de sus”. Uitarea de Dumnezeu se însoţeşte cu lipsa „fricii” de Dumnezeu. Omul este chemat să-i fie frică de Dumnezeu, nu pentru a nu face ceva rău sau neplăcut, ci pentru a nu cădea din iubirea sfântă a lui Dumnezeu, pentru a nu fi nevrednic de darurile nespuse ale iubirii lui Dumnezeu. Păcatul se săvârşeşte deoarece lipseşte frica de Dumnezeu. Pentru că, după cum observă Sfântul Atanasie, „începutul fiecărei fapte rele este de a nu-L socoti pe Dumnezeu judecător”.

Nu este deci ciudat dacă în aceste situaţii cade „mânia” lui Dumnezeu ca securea „peste fiii neascultării”. Întotdeauna acestea şi multe altele sunt cauzele ce provoacă într-adevăr „mânia” lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, aşa cum am menţionat înainte, scrie că „din pricina acestora vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”. Aceste cuvinte, „din pricina acestora”, ascund înăuntrul lor desfrânarea, necurăţia şi lăcomia, care şi formează, în cazul de faţă, cauzele producerii „mâniei” lui Dumnezeu asupra desfrânatului, necuratului şi lacomului. Deci această „mânie” a lui Dumnezeu nu este o vizită neinvitată, ci consecinţa inevitabilă a dispreţuirii făptuitoare a poruncilor dumnezeieşti. Mânia lui Dumnezeu nu este numai „patimă întâmplătoare”, ce are legătură numai cu oamenii, neexistând desăvârşit la Dumnezeu, ci este simţământul (conştientizat) dureros al celor ce sunt învăţaţi şi îndrumaţi sau este „chiar durerea şi iadul rezultat din judecata dreaptă pe măsura nedreptăţii”, sau este „armistiţiul dăruirii harismelor dumnezeieşti”. Într-un cuvânt, mânia nu este starea lui Dumnezeu, ci starea jalnică a omului, care poate fi interpretată şi ca părăsire a omului de către Dumnezeu din diferite motive .

Desigur, nu se susţine că după fapta păcătoasă a omului urmează pedeapsa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu pedepseşte, în sensul pedepsei omeneşti, ci intervine pedagogic, judecă El când şi de ce, cum vom vedea mai jos. Dacă Dumnezeu ar pedepsi automat fiecare acţiune umană opusă voii Sale, atunci întreaga umanitate ar fi sub o pedeapsă continuă.

În al doilea caz, tristeţea are legătură cu virtutea, deoarece fapta virtuţii are durere. Se mâhneşte omul virtuos, fiindcă virtutea este legată cu osteneala grea şi neîntreruptă. Această întristare, spune Sfântul Vasile cel Mare, este mântuitoare.

Deci tristeţea, în prima formă, se produce în om ca reamintire a depărtării de la calea dreaptă, altfel spus de la practicarea poruncilor lui Hristos, cu nădejdea că cel ce se depărtează va „cântări”, va examina mâhnirea în încercarea lui de a semnala cauza, din care îşi va reveni şi se va reîntoarce la drumul drept.

Tristeţea în a doua formă este starea cunoscătorului în cele ale desăvârşirii în virtute, datorită căreia nu se consideră ca mâhnire, în sensul dominării generale (obişnuite), ci ca bucurie, de vreme ce în mâhniri „cresc” virtuţile. „Tristeţea se află în locul bucuriei; aceste suferinţe sunt parte a martiriului”.

Nu există om pe care să nu-l încerce tristeţea, care, în ultimă analiză, cuminţeşte şi îndreaptă. Să urmărim gândirea Sfântul Ioan Hrisostom:

„Să nu ne plângem deci pentru necazurile ce ni se întâmplă; aceasta este înţelepciune. Nu fugi, zice, în timp de asalt. Mulţi au multe supărări în casă, şi în privinţa tristeţii devenim comunicativi între noi, însă în privinţa cauzei acesteia deloc. Şi unul simte tristeţe datorită soţiei lui, altul din cauza copilului lui, altul datorită slugii lui, altul din cauza prietenului lui, altul datorită duşmanului lui, altul din cauza vecinului lui, altul datorită pagubei, şi sunt multe şi diferite cauzele tristeţii şi nu-i posibil să găseşti pe cineva scăpat complet de tristeţe şi mâhnire, dar unul are o tristeţe mică şi altul una mare. Să nu ne mâhnim deci şi nici să considerăm că numai noi ne aflăm în tristeţe. Nu este cu putinţă să existe om şi să trăiască această viaţă trecătoare şi să fie fără tristeţe; dacă nu este azi, va fi mâine; dacă nu mâine, în viitor tristeţea îl va găsi. Şi bogat dacă este, are multe prilejuri pentru dorinţe; şi dacă spui chiar despre împăratul însuşi, de vreme ce şi el este constrâns de mulţi şi nu le face pe toate conform părerii lui, ci multe le face fără dorinţa lui, şi desigur dintre toţi el este cel care face mai mult toate cele ce nu le vrea. Oare de ce? Fiindcă mulţi sunt cei care vor să ia din ale lui. Dar ce? Crezi că cei care nu fac nimic în viaţa lor, viaţa lor este scutită de tristeţe? Nu-i posibil. Tocmai precum nu-i posibil să fii nemuritor cât timp eşti om, la fel nu este posibil să fii fără tristeţe”.

Să examinăm deci în mod concret tristeţea din prisma relaţiei oamenilor, drepţilor şi nedrepţilor, sau credincioşilor şi necredincioşilor, sau evlavioşilor şi neevlavioşilor, cu Dumnezeu şi a semnificaţiei ei diferite, precum şi faptul „nepedepsirii” de multe ori a necuvioşilor prin mâhniri și a vieţii în mâhnire a cuvioşilor.

În această lume este obişnuit faptul de a se observa antinomia între oamenii cucernici şi necucernici referitoare la mâhniri; pe de o parte a acelor oameni fericiţi, fără să fie încercaţi de supărare sau mâhnire, şi, pe de altă parte, a acelora care sunt chinuiţi de acestea şi, literalmente, sunt zdrobiţi psihic şi social. Problema nu are legătură cu necuvioşii sau cu necredincioşii.

Dacă se întâmplă ca aceştia să se întristeze, din moment ce n-au nici o relaţie cu Dumnezeu, nu-i posibil şi nu sunt îndreptăţiţi să se plângă Acestuia pentru mâhnirile ce li se întâmplă. Adică oamenii necredincioşi şi neevlavioşi, neavând nici o relaţie cu poruncile lui Dumnezeu şi cu aşteptarea împărăţiei cerurilor, dar fiind şi oamenii materiei, ai zilei de astăzi şi ai faptului „să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri”, n-au de ce să se plângă lui Dumnezeu, după ce prin alegerea lor trăiesc după cele pământeşti ale lumii (şi nu ale lui Dumnezeu), conform cărora nu există nici un canon moral, nici o piedică morală, nici o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu Pronia Lui, ci o purtare rece, dezgustătoare, individualistă şi inumană, aplicând sentinţa „moartea ta, viaţa mea”.

Însă oamenii credincioşi, care-L iubesc pe Iisus Hristos şi învăţătura Lui, încearcând să trăiască o viaţă de iubire, compătimire şi filantropie, când sunt nefericiţi, se plâng lui Dumnezeu pentru necazurile ce le suferă. Văd antinomia, adică faptul că necredincioşii sunt fericiţi, şi gândirea lor este udată de tristeţe, dar şi de nedumerire, neputând să interpreteze această antinomie, a acestei nedreptăţi, conform lor. Se aude de multe ori fraza descurajatoare: „De ce, Dumnezeul meu?!”

(Visited 145 times, 1 visits today)