Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gura de Aur

c012e1_1024Sfântul Ioan Gură de Aur identifică Evanghelia cu Însuşi Hristos Cel viu. Persoana lui Hristos este esenţa Evangheliei în mod ultim: atât în termenii conţinutului, cât şi în ai binecuvântărilor ei. Limbajul Sfântului Ioan Gură de Aur este cât se poate de realist şi ontologic. Aceasta este o tendinţă comună a tuturor părinţilor Greci, spre deosebire de Latini care vedeau în relaţiile dintre persoane şi Dumnezeu decât rapoarte juridice. Pentru Hrisostom relaţia sau comuniunea sunt înţelese ca realităţi la fel de adevărate precum cele ale simţurilor şi ale vieţii trupeşti.

Printre multe texte ce exprimă acest adevăr, unul ar putea fi citat preferenţial: cel din Omiliile la I Corinteni. Hrisostom oferă o exortaţie magnifică, extinsă, bazată pe I Corinteni 3, 11 („Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos”), combinând imaginile lui Hristos ca Temelie şi Vie, după cum urmează: „Pe această Temelie astfel să construim şi să fim în legătură cu ea, întocmai cum e ramura cu viţa de vie; ca să nu existe nici un separaţie între noi şi Hristos. Pentru că dacă ar fi vreo despărţire de îndată pierim. Pentru că ramura prin aderenţa ei implică bogăţia, iar construcţia stă întrucât ea este construită împreună cu El. Fiindcă dacă ea ar rămâne izolată ar pieri, nefiind susţinută de nimic altceva. Astfel, să nu fim despărţiţi de Hristos, ci să fim uniţi cu El, pentru că dacă stăm izolaţi pierim”.

În aceeaşi Omilie, Hrisostom continuă să expună liric tema unităţii intime ce există între Hristos şi noi. „El (Hristos) ne aduce la unitate cu ajutorul multor imagini… El este Capul, noi suntem trupul. El este temelia, noi casa; El este Via, noi suntem mlădiţele; El este Mirele, noi mireasa; El Păstorul, noi turma; El Calea, noi acei care umblăm pe Ea… El Viaţa, noi vieţuirea; El Învierea, noi aceia care vom învia; El Lumina, noi cei luminaţi. Toate aceste lucruri indică unitatea; ele nu îngăduie spaţiul gol, nici chiar cel mai mic. Cel care singur se îndepărtează numai puţin, va continua [să se îndepărteze] pănă ce va fi foarte departe”.

Acest realism paulin îl va extinde Sfântul Ioan Gură de Aur şi asupra Botezului, care deschide izvoarele vieţii dumnezeieşti în viaţa credinciosului. Botezul este o adevărată naştere, ce aruncă din suflet şi din trup adevăraţii germeni ai stricăciunii şi ai morţii. Botezul introduce un organism real de viaţă duhovnicească şi de desăvârşire. Pe urmele Apostolului Pavel, Hrisostom expune o învăţătură realistă despre renaşterea sau înnoirea sufletului, cât şi despre consecinţele sau efectele harului Sfântului Duh în şi prin Botez. Înainte de a vedea această învăţătură, trebuie să arătăm cum acestea sunt prezentate şi interpretate de el prin prisma desăvârşirii morale ce trebuie dobândită.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, viaţa creştină este o viaţă nouă, descoperită „în Hristos” şi produsă prin lucrarea Sfântului Duh, Care pătrunde în sufletele noastre reînnoite spre mântuire prin Sfântul Botez. „Nu mai trăiesc eu,- spune Sfântul Apostol Pavel,- ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Sfântul Ioan vede în acest cuvânt expresia noii vieţi „în Hristos” a creştinului: „Aşa trebuie să fie creştinul. Nu trăieşte din viaţa comună” – va spune el alături de Sfântul Pavel.

„Cuvântul viaţă – explică el – are mai multe semnificaţii, adică înseamnă mai multe vieţi, dar şi numele de moarte. Există viaţa trupului şi există viaţa păcatului; există viaţă veşnică şi fără de moarte şi după această viaţă, viaţa cerească… Sfântul Pavel nu mai trăieşte din viaţa păcatului; eu trăiesc, spune el, dar nu mai sunt eu, adică omul vechi… El nu mai trăieşte din viaţa naturală pentru că nu se mai ocupă de lucrurile din această lume: cel care nu se îngrijorează de lucrurile acestei vieţi nu trăieşte… Atunci cum trăia el?… Eu trăiesc, spune el, în credinţa Fiului lui Dumnezeu Care M-a iubit şi S-a jertfit pentru mine (Galateni 2, 20), adică trăiesc o viaţă nouă şi diferită”.

Această viaţă nouă, dumnezeiască, îşi exersează aici pe pământ desăvârşirea duhovnicească, iar în Împărăţia lui Dumnezeu măreţia şi bucuria veşnică. Sursa acestei măreţii, originea acestei desăvârşiri dumnezeieşti se află în Întruparea Cuvântului – „printre dogmele Bisericii, aceasta nu este cea mai mică, ci este chiar dogma de căpătâi a operei mântuirii noastre; prin ea, totul a fost făcut desăvârşit. Prin ea moartea a fost biruită, păcatul a fost şters, blestemul a fost desfiinţat şi mii de binefaceri au pătruns în viaţa noastră. Tocmai de aceea Hristos vroia să credem în Întrupare: ea a devenit pentru noi rădăcina şi izvorul nenumăratelor binefaceri”.

Hristos este pentru noi arhetipul mântuirii, exemplul desăvârşit, învăţătura sublimă, binefăcătorul darurilor dumnezeieşti şi veşnice, exigenţa poruncilor desăvârşite, fiinţa virtuţilor, izvorul vieţi duhovniceşti şi posibilitatea sfinţirii şi îndumnezeirii nostre. Iisus Hristos este principiul ontologic al vieţii creştinului. Hristos este principiul vieţii dumnezeieşti, unde Sfântul Duh este prezent în suflet, însufleţindu-l: El devine viaţă eshatologică, viaţa omului duhovnicesc şi pnevmatic.

Viaţa dumnezeiască, ce ne face vrednici de sfinţenie şi desăvârşire, ne este împărtăşită de Duhul Sfânt. Prin venirea şi sălăşluirea Sfântului Duh în noi dobândim mai întâi darul care ne face sfinţi şi desăvârşiţi. De ce Dumnezeu cere de la noi mai multă desăvârşire? Pentru că „harul Sfântului Duh ni s-a împărtăşit din abundenţă…” şi „pentru că Legea nouă oferă Duhul celor care Îl primesc, într-un mod mai desăvârşit”. De asemenea, noi putem spune împreună cu Sfântul Ioan: „Ceea ce nu aţi putut face sub Lege, puteţi acum: mergeţi drept, fără să vă clătinaţi, ca să dobândiţi ajutorul Duhului”. Dar Duhul Sfânt nu a putut să Se răspândească cu desăvârşire şi să producă efectele Sale binefăcătoare decât atunci când Iisus Hristos a desfiinţat „obstacolele” care îndepărtaseră lucrarea Sa mântuitoare. „Păcatul era greu de învins, blestemul domnea, moartea era înspăimântătoare. Acum, lupta a devenit uşoară pentru că după venirea lui Hristos toate obstacolele au fost îndepărtate”. Aceste obstacole se opuneau înainte de toate fuziunii darurilor naturale care ne permit să atingem desăvârşirea vieţii creştine, aşa cum îl dezvăluie Revelaţia creştină. „Atâta timp cât blestemul nu ar fi îndepărtat, spune Iisus Apostolilor, iar păcatul nu ar fi distrus şi oamenii ar fi încă supuşi suferinţei, Duhul Sfânt nu ar şti să vină. Trebuia deci să se distrugă ura şi să ne împăcăm cu Dumnezeu şi numai după aceea putem primi acel dar”.

Pentru a realiza această viaţă „în Hristos”, există o lucrare dublă de realizat: o lucrare negativă , care constă în îndepărtarea acestor obstacole; şi o lucrare pozitivă care constă în răspândirea în sufletele noastre a energiilor Duhului Sfânt, necesare pentru desăvârşirea „în Hristos”. Acest dublu efect a fost obţinut prin întrupare, prin opera şi lucrarea de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos. În comentariul său la Galateni (cap.4, 1), Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că „nimeni, în afară de Iisus Hristos, nu putea reuşi în această încercare”.

(Citit de 94 ori)