Iubire și răsplată la Fericitul Augustin

[Iubire și răsplată la Fericitul Augustin.pdf]

a. Natura iubirii divine

Semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Hristos este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aceasta este adevărata simplitate, măreţie şi profunzime a vieţii creştine, a faptului de a fi sfinţi. Iată pentru ce fericitul Augustin, comentând capitolul al patrulea din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, poate să afirme un lucru curajos: „Dilige et fac quod vis”, „Iubeşte şi fă ceea ce vrei”. Şi continuă: „Fie că taci, să taci din iubire; fie că vorbeşti, să vorbeşti din iubire; fie că tu corectezi, să corectezi din iubire; fie că ierţi, să ierţi din iubire; să fie în tine rădăcina iubirii, pentru că din această rădăcină nu poate să iasă decât binele”[1]. Cine este condus de iubire, cine trăieşte iubirea pe deplin este condus de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Și numai așa este valabil acest mare cuvânt: „Dilige et fac quod vis”, „Iubeşte şi fă ceea ce vrei”. Augustin a înţeles, în pelegrinajul său al adevărului și în căutarea sa sufletească, neliniştită, că nu el a găsit pe Hristos, Adevărul, ci Hristos, Adevărul însuşi, l-a așteptat și găsit pe el. Romano Guardini, comentând un text din capitolul al treilea din Confesiuni, afirmă că Augustin a înţeles că Dumnezeu este „slavă care ne aruncă în genunchi, băutură care stinge setea, comoară care face fericiţi, [… el a avut] certitudinea aducătoare de pace a celui care în sfârşit a înţeles, dar şi fericirea iubirii care ştie: Asta este tot şi îmi este îndeajuns”[2].

Augustin pune salubritas a religiei creştine împotriva absurdităţii şi mizeriei păgâne. Turma creştină este dusă la biserici pentru a auzi „cum trebuie să trăiască bine în prezent, pentru a putea să merite după această viaţă să trăiască fericiţi şi pentru veşnicie.”[3] De Catechizandis Rudibus ne face o imagine clară a materialului uman obişnuit cu care preotul african din 400 d.Hr. a fost chemat să aibă de a face. Augustin ştie foarte bine că mulţi caută accesul în biserică doar de dragul lucrurilor materiale. Astfel de persoane nu vor da cu siguranţă un răspuns adevărat la chestionarul preliminar de cateheză privind motivele. Dar Episcopul spune că ar trebui să presupunem că acest candidat a fost întrebat dacă doreşte să devină un creştin pentru avantajele în viaţa prezentă sau pentru speranţă la liniştea de după. Iar el răspunde „pentru ce va să vie”. Credeţi în cuvântul lui şi îmbunătaţiţi ocazia.

Deo gratias, frater: îţi dau multă bucurie, mă bucur pentru tine, căci în toate furtunile periculoase ale acestei lumi ţi-ai amintit că siguranţa este reală şi sigură[4].

Apoi urmează un discurs despre vanitatea dorinţelor lumeşti şi despre nevoia imediată de sinceritate. Iar apoi avem concluzia: „El cel care devine un creştin de dragul fericirii eterne şi liniştea perpetuă promisă după această viaţă sfinţilor, el nu va merge în focul veşnic cu diavolul, ci va intra cu Hristos în Împărăţia Lui veşnică, căci el este într-adevăr un creştin – atent la toate ispitele, ca să nu fie tentat de prosperitate sau frânt de adversitatea moderată în abudenţa bunurilor lumeşti, curajos şi răbdător în nenorociri. Totuşi, un astfel de om va merge mai departe şi va ajunge într-o stare mai bună, în care Îl va iubi pe Dumnezeu mai mult decât îi e frică de iad. Astfel, chiar dacă Dumnezeu i-ar spune «bucură-te de plăcerile carnale pe vecie, păcătuieşte cât poţi şi totuşi nu vei muri şi nu vei fi trimis în iad, ci vei rămâne cu mine» – el ar rămâne înspăimântat şi nu va păcătui deloc, ca nu cumva să cadă în ceea ce se temea, dar ca nu cumva să-l supere pe Dumnezeu pe care-L iubeşte astfel.”[5] Dând aceste ultime citate, am observat înainte cât de clar arată acestea că Augustin nu face diferenţa între „frica sfântă” din exilul de la prezenţa lui Dumnezeu – o frică „interesată” – şi o frică a păcatului ca o încălcare a iubirii, în care orice gând al reacţiei despre sine este absent.

Restul modelului de instrucţiuni ale Fericitului Augustin al catehumenului este ocupat, în mare, cu un fragment al istoriei biblice adaptate pentru a întări acelaşi moral. Manifestarea întru Hristos faţă de toate naţiunile graţiei „spirituale” cunoscute înainte doar de câţiva patriarhi şi profeţi a fost până la sfârşit ca „niciuna să nu-l slăvească pe Dumnezeu decât gratuit, dorind de la El nu răsplate vizibile şi fericire în viaţa aceasta, ci doar în viaţa veşnică, în care Dumnezeu Însuşi trebuie să fie savurat (…) Căci atunci este împlinită şi Legea, când toate poruncile lui Dumnezeu sunt respectate nu în dorinţa pizmaşă pentru lucrurile vremelnice, ci pentru iubirea pentru Cel care le-a dat.”[6] Aici trebuie să recunoaştem încă o dată că amor illius qui praecepit este identificată cu „dorinţa vieţii veşnice în care Dumnezeu Însuşi trebuie savurat”. Motivul slavei creştine şi a vieţii este prezentat ca fiind o iubire „dezinteresată” a lui Dumnezeu: nu trebuie să dorim nimic pentru noi înşine, ci lucrul drept, singurul lucru de care este nevoie. Promisiunile Vechiului Testament sunt lumeşti, „dar acum ceea ce este promis este un bine doar pentru inimă, un bine al minţii, un bine spiritual.”[7] Răsplata veşnică a mântuirii „nu este acel pământ din care au fost trimişi amoriţii, (…) ci Dumnezeu Însuşi, de care e bine să ne ţinem strâns ca lucrul bun al lui Dumnezeu pe care oamenii îl iubesc să fie Dumnezeu Însuşi pe care Îl iubesc.”[8]

Predicând cu ocazia aniversării hirotonirii sale, episcopul de Hippona exclamă:

„Ce ar trebui să-I ofer în schimb Domnului pentru tot ce mi-a dat? Dacă spun că Îi voi oferi în schimb hrănirea turmei, chiar şi acest lucru nu este făcut de mine, ci de graţia lui Dumnezeu din mine (…) Totuşi, căutăm răsplată pentru iubirea noastră gratuită a Lui, pentru hrănirea turmei Sale. Şi cum se poate întâmpla acest lucru? Cum putem spune în acelaşi timp „Iubesc gratuit pentru a hrăni” şi „cer răsplată pentru a hrăni”? Acest lucru ar fi imposibil, căci răsplata nu ar putea fi căutată în niciun caz de la El Cel care este iubit gratuit, dacă cel care este iubit nu este El Însuşi răsplata”[9].

Prin „iubirea pură” a lui Dumnezeu, Fericitul Augustin vrea să spună o iubire al cărei scop este Dumnezeu, nu o iubire liberă de orice element al dorinţei. „Inima nu este pură”, spune el, „dacă Îl slăveşte pe Dumnezeu pentru o răsplată. Atunci ce? Nu vom primi nicio răsplată pentru slăvirea lui Dumnezeu? Cu siguranţă, vom primi, dar Îl vom primi pe Dumnezeu Însuşi, pe care-L slăvim: Sinele Său va fi răsplata noastră, căci Îl vom vedea aşa cum este (…) Dacă nu Îl iubeşti, nu este de ajuns; dar dacă Îl iubeşti, dacă Îl slăveşti gratuit pe El Cel care ţi-a adus gratuit răscumpărarea nemeritată, dacă atunci când cântăreşti bunătatea Lui faţă de tine, inima ta suspină şi devine neliniştită şi tânjind după El, atunci nu căuta de la El nimic din afara Lui: El este de ajuns pentru tine.”[10] Din nou, nu este Dumnezeul Binele suprem, ci Răscumpărătorul iubitor şi milostiv al omenirii cel care cere o iubire reciprocă. Dumnezeu este gratis amandus, gratis colendus; iar Dumnezeu este ipse nobis praemium. Începutul acestor gânduri este pentru Augustin atât de departe de la continuare încât o implică în mod necesar. „Nu există temă la care să se întoarcă mai constant în Predicile şi Omiliile sale, spune Burnaby, iar întotdeauna presupoziţia sa este că iubirea lui Dumnezeu este iubirea Lui care este pentru noi, oamenii, Binele Suprem”[11]. Dumnezeu este pentru marele Augustin „Cel Care iubeşte, Cel Care este iubit, Iubirea”[12]. În lungile serii ale pasajelor care urmează să fie citate – nimic altceva decât citatul poate transmite semnificaţia totală a ceea ce este însăşi centrul părţii excelente a gândirii Fericitului Augustin – emfaza este câteodată negativă, iar câteodată pozitivă: câteodată pe motivele pe care „iubirea pură” le exclude, câteodată pe singurul motiv care este cerut; dar în esenţa gândirii nu există variaţii.

„Dumnezeu va fi slăvit gratuit (gratis), El va fi iubit gratuit, adică pur: El va fi iubit nu pentru că dă altceva decât ceea ce vine de la El, ci pentru că El Se dă pe Sine (…) A-L chema pe Dumnezeu (Deum invocare) înseamnă a-L chema la tine (…) Când spui „Dumnezeule, dă-mi bunăstare”, dorinţa ta este ca bunăstarea şi nu Dumnezeu să vină la tine (…) Dacă L-ai chema pe Dumnezeu, El Însuşi ar veni la tine, El Însuşi ar fi bunăstarea ta”[13] . „Ce ne învaţă sacrificiul lui Abraham? Pe scurt, să nu preferăm ceea ce Dumnezeu ne dă, lui Dumnezeu (…) Nici măcar un mare bine primit din mâinile Sale să nu-l preferi Dătătorului, iar când El consideră potrivit să îl retragă, să nu-L stimezi mai puţin. Căci Dumnezeu trebuie iubit gratuit: ce răsplată mai dulce poate veni de la Dumnezeu decât Dumnezeu Însuşi ?”[14] „Iubirea sufletului pentru Dumnezeu trebuie să fie la fel ca cea a soţiei pentru soţul său adevărat, „iubindu-L gratuit, nedorind să primească de la El ceva care să o încânte, ci considerându-L pe El singur încântarea ei (…) Dumnezeu mă iubeşte, Dumnezeu te iubeşte (…) El ne spune: «Cereţi ce vreţi». Nu veţi găsi nimic mai preţios, nimic mai bun pentru a cere decât pe El Însuşi care a făcut toate lucrurile. Cereţi Creatorul Însuşi şi întru El şi de la El veţi avea tot ceea ce El a creat.”[15] Faptele bune sunt generozitatea, perseverenţa în ele pe termen lung; iar înălţimea este „a se gândi la Dumnezeu şi a-L iubi, a-L iubi gratuit pe Dumnezeu care este Ajutorul nostru, care veghează asupra luptei noastre, care ne încoronează victoria, care acordă premiul – pe scurt, să-L considerăm pe Dumnezeu premiul, să nu aşteptăm nimic de la El decât pe Sine. Dacă iubiţi, iubiţi gratuit: dacă iubiţi întru adevăr, lăsaţi-l pe el cel pe care îl iubiţi să fie răsplată voastră.”[16]

În aceste pasaje nu există trimiteri eshatologice explicite. Gândirea dominantă este că cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu sunt motivul suficient al credinţei creştine şi că intruziunea oricărei alte dorinţe nu trebuie să îl pervertească. În ceea ce urmează, nota pelerinului sună clar: iubitul abia aşteaptă, răsplata trebuie să apară. Totuşi, nu vom găsi nicio diferenţă în descrierea ei. Există aceeaşi constrângere, aceeaşi monotonie deliberată a limbajului, acelaşi refuz al oricărei încercări de a explica fruition Dei în categorii ale experienţei temporale. „Iubirea pură” nu este nimic altceva decât „tânjirea după vederea lui Dumnezeu.”[17] Nimic din ceea ce Dumnezeu ne poate promite nu valorează nimic, cu excepţia Lui Însuşi. Dumnezeu nu m-ar putea mulţumi cu nimic, dacă nu mi s-ar promite pe Sine Însuşi. Ce este întregul pământ, mare, cer, stele (…) gazdele îngerilor? După Creatorul lor sunt însetat, îmi este foame de El, pe El Îl chem – Cu Tine este bine în viaţă. Este o „faptă servilă” numai dacă transgresează „sabatul spiritual”; „orice face un om, dacă este cu intenţia de a obţine un avantaj lumesc, fapta sa este servilă (…) Căci Dumnezeu trebuie iubit gratuit, iar sufletul nu poate sta liniştit doar dacă are ceea ce iubeşte. Dar liniştea veşnică îi este dată numai întru iubirea lui Dumnezeu, care este veşnic.[18]

„Tânjirile morbide ale unui om bolnav sunt izgonite de restaurarea sănătăţii; aşa că, atunci când sufletele noastre ating sănătatea lor perfectă care este imortalitatea, nu vom mai simţi nevoia şi în asta va consta fericirea noastră. Căci vom fi împliniţi, umpluţi cu Dumnezeul nostru, care El Însuşi va fi pentru noi tot ceea ce tânjirile noastre ne fac să considerăm ce e mai de dorit aici.[19]

Se ipsum dabit, quia se ipsum dedit. În aceste cuvinte, Augustin îşi concentrează întreaga sa eshatologie a iubirii. Dumnezeul, care este Iubirea, s-a dat pe Sine omului prin sacrificiul lui Hristos şi nu se va căi de acest dar, care este o chemare.[20] Iubirea divină este înscrisă în trupul morţii: eternitatea lucrează chiar şi acum şi simţim tensiunea lucrării sale în neliniştea inimilor noastre. Credinţa este recunoaşterea că iubirea conţine promisiunea împlinirii proprii, că Dumnezeu nu va eşua să-şi încoroneze darurile. „Căci El este Cel după care tânjim să-L primim, care ne face să ne întrebăm; Cel pe care dorim să-L găsim, care ne face să căutăm (…) Iar atunci când El a fost primit, continuă să lucreze în noi o întrebare şi o căutare, ca să fie primit încă mai bine”[21].

b. Iubire și răsplată

Textul Caută-i faţa încă mai mult a fost unul care lui Augustin i-a plăcut să-l cântărească. Dumnezeu vine întodeauna să-l întâlnească pe căutător, căutarea este constant răsplătită, deşi nu arată perspectiva infinită dincolo de realizarea noastră.[22] Oare căutarea aparţine doar acestei vieţi, în care „credinţa L-a găsit deja pe El, speranţa încă Îl caută şi iubirea Îl găseşte prin credinţă, caută totuşi să-L posede prin vedere?”. Augustin nu este sigur. Poate că chiar şi atunci când Îl vom vedea aşa cum este, El va fi încă sine fine quaerendus quia sine fine amandus: dacă nu există un sfârşit al creşterii iubirii, căutarea iubirii, aprofundarea înţelegerii sale ar putea să fie infinite.[23]

În această afirmaţie, că Dumnezeu Însuşi este răsplata iubirii pe care o inspiră (chiar dacă El o încoronează), că iubirea acceptată este o iubire câştigată, convingerea lui Augustin a continuităţii esenţiale ce leagă această viaţă de viaţa veşnică a învins mai clar conceptul legal al retribuirii decât în concepţia sa exagerată despre păcat şi pedeapsă. Răsplata raiului nu este o compensare de alt fel – fericire pentru virtute: cealaltă lume nu este „invocată pentru echilibrarea acesteia”. Delectarea în dreptate este una cu bucuria raiului, iar Dumnezeu este căutat de dragul bucuriei raiului la fel de puţin ca şi cum este căutată pe pământ dreptatea de dragul delectatio iustitiae. Părerile sunt împărţite între teologi dacă există sau nu urmă de hedonism religios în reiterarea lui Augustin a Deus ipse praemium. Cred că nu se poate spune că speranţa răsplatei este egoistă sau individualistă, că iubirea lui Dumnezeu nu este iubirea lui Dumnezeu pentru că nu este iubirea omului. La finalul predicii sale despre Psalmul 73 – o predică în care „nu a uitat cât de mult a vorbit” – ajunge la textul său iubit, care pe noi personal ne încântă: Mihi bonum est adhaerere Deo. Acesta este tot binele! exclamă el. „Vrei mai mult? Dacă ai vrea, sunt necăjit pentru tine (Vultis amplius? Doleo volentes). Fraţilor, ce vreţi mai mult? Când Îl vom vedea faţă în faţă, nimic nu va fi mai bine decât să ne alăturăm Lui cât mai repede. Dar acum, aici, în pelerinajul meu, când nu am ajuns încă la împlinire, care este binele meu? Ponere in Deo spem meam. Atâta timp cât încă nu te-ai alăturat repede Lui, pune-ţi speranţa (…) Nu te lepăda de El în speranţă. Iar aici, punându-ţi speranţa în Dumnezeu, ce va trebui să faci ? Ut annuntiem omnes laudes tuas in atriis filias Sion. Care va fi treaba ta, decât să-L slăveşti pe El cu iubirea ta şi să-i faci pe ceilalţi să împărtăşească iubirea pentru El?”[24]

Răsplata pe care o caută adevărata credinţă se găseşte în „comuniunea sfinţilor şi a îngerilor, că Dumnezeu poate fi în tot şi toate.”[25] Pacea raiului nu este pacea sufletului solitar.[26] Darul, iubirea, slava vor fi împărtăşite.[27] Iar acest lucru contează mai mult decât orice altceva în inimile fiecărui cetăţean al Cetăţii Cereşti în care Dumnezeu este întronat. Căci „pacea Cetăţii Cereşti este perfect ordonată, comuniunea perfect unită în împlinirea lui Dumnezeu şi a tuturor întru Dumnezeu”[28]; iar această împlinire a lui Dumnezeu şi a tuturor întru Dumnezeu este răsplata supremă.[29] Separarea omului de Dumnezeu, în această lume decăzută, are ca şi consecinţă separarea oamenilor unul de celălalt. Povara păcatului este singurătatea, nescire cor alteruis, „necesitatea rigidă” care ne forţează pe fiecare dintre noi în pelerinajul nostru lumesc să „ne purtăm inimile, care închide poarta fiecărei inimi faţă de celelalte.”[30] Augustin a simţit atât de profund tristeţea acestei ignoranţe reciproce care ne divizează, ca să îi pară că „cele mai multe rele ale omenirii nu au altă cauză decât suspiciunile false”[31]: dacă ne-am cunoaşte unii pe alţii, am fi mai puţin ispitiţi să ne spunem nouă înşine: „mi-e bine singur”[32].

Dar în Cetatea lui Dumnezeu, „popoarele se vor recunoaşte între ele” (populi confitebuntur), pentru că „inimile tuturor vor fi transparente, limpezi, luminoase în perfecţiunea iubirii”: Cetatea Sfântă se va cunoaşte în sfârşit cu totul şi pe de-a-ntregul, nici o parte nu va fi ascunsă de întreg.[33] Căci lumina lui Dumnezeu va străluci asupra lucrurilor ascunse ale întunericului, iar în acea lumină fiecare va fi quanto notior, tanto utique carior – mai bine cunoscut, mai mult iubit[34]. Aceasta este „împlinirea fiecăruia întru Dumnezeu”. Dar ultimele cuvinte din De Civitate, sunetele temeinice ale tuturor imnelor lirice ale vieţii care va veni, care transformă adesea predica lui Augustin într-o muzică, nu este împlinirea. Nu este linişte, nici viziune, nici măcar iubire, ci slavă. Vacabimus, et videbimus; videbimus, et amabimus; amabimus, et laudabimus.[35] Binecuvântarea locuitorilor din Casa lui Dumnezeu este să-L slăvească mereu pe El şi, chiar şi în această continuitate pe care am marcat-o, nu este stricată. Căci slava lui Dumnezeu este datoria creştinului în această lume, lucrarea prin care trebuie să-i câştige pe semenii săi pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu este lucrarea cea mai înălţătoare a omului. Dacă toate lucrările sale nu se canalizează spre slava lui Dumnezeu, îl fac să decadă la iubirea de sine.[36] Orice viaţa bună este slavă: vocea slavei nu este niciodată tăcută, decât atunci când cădem de la dreptate. Iar această lucrare a slavei este învăţarea noastră pentru slava perfectă a Cetăţii Cereşti.[37] Viaţa dragostei poate fi fundamentată în acele străfulgerări trecătoare ale veşniciei, acele „începuturi ale contemplaţiei”, care sunt posibile pentru noi aici prin credinţă. Dar atunci când ceea ce este perfect a ajuns, întreaga noastră lucrare (totum nostrum negotium) va fi slava lui Dumnezeu[38]. Tota actio nostra, Amen et Alleluia erit. „Pentru că vederea noastră a Adevărului va fi fără saţietate, în delectare continuă, pentru că contemplarea noastră va avea asigurarea perfectă a urgenţei – încălzită apoi de dragostea Adevărului Însuşi, despicând la El în îmbrătişarea pură a duhului, vocea noastră a duhului Îl va slăvi pe El şi va spune „Aleluia”. Ridicându-se unul pe altul în aceeaşi slavă, într-o dragoste ferventă unul faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu, toţi cetăţenii acelui oraş vor spune „Aliluia”, aşa cum vor spune şi „Amin” [39].

Cu multă răbdare, Augustin se luptă să întrunească opinia naturală a futilităţii agasante, pe care ştia că toate imaginile de acest fel ale slavei veşniciei sunt capabile s-o evoce. El repetă că doar din cauza lipsei de dragoste ne putem teme ca nu cumva lauda să ne obosească, doar din cauză că ne transferăm pe noi în imaginaţia noastră ne aflăm în corul raiului, că o astfel de activitate ne poate părea goală şi ireală. „Când Îl vom vedem aşa cum este, atunci vom fi ca El, iar fiind ca El, cum vom putea eşua, de ce vom fi distraşi? Să rămânem, fraţilor, liniştiţi. Nu vom fi frânţi de lauda lui Dumnezeu, nici de dragostea Lui. Dacă dragostea ta va eşua, asta va păţi şi lauda ta, iar dacă dragostea va fi veşnică, pentru că Frumuseţea lui Dumnezeu va fi de neistovit, inepuizabilă, nu-ţi fie frică că nu vei avea putere să-L slăveşti pe Cel pe care vei avea putere mereu să-L iubeşti.”[40]

Dacă ne întoarcem din nou la aceste antiteze de Aici şi Apoi, în care şi-a încadrat Augustin idealul filosofic de fericire umană, beata vita, putem înţelege mai bine de ce a găsit categoria răsplatei ca fiind încă potrivită pentru relaţia de veşnicie şi timp. Truda creştină aşteaptă pacea care trebuie câştigată; munca iubirii de care au nevoie vecinii noştri ne forţează să aşteptăm „tihna lui Dumnezeu”, tihna care nu este lene, ci „o activitate liniştită”[41], contemplarea în care toate nevoile dragostei sunt întâlnite şi transcense. Credinţa prin care acceptăm promisiunea lui Dumnezeu întru Hristos aşteaptă apariţia, realitatea percepută în prezent, în care această promisiune va fi împlinită. Osteneala, truda şi credinţa sunt de dragul lui Dumnezeu, mijloacele pe care le avem pentru a le folosi ca să ajungem la capătul rodului. Dar totuşi, în calitate de mijloace, acestea sunt relative, semnificative doar ţinând cont de final, deloc indiferente, nu sunt doar mijloace şi atât. Ele sunt mai mult decât vehicule ale pelerinajului nostru, ele sunt sejurul pelerinului însuşi care în orice moment al mântuirii noastre este mai aproape decât atunci când credem. Chiar şi în această viaţă, deşi avem mereu de lucru, răsplata este într-adevăr cu noi[42].

Augustin marchează adesea dublul sens al cuvântului „final”: poate însemna „fie încetarea de a fi ceea ce a fost sau perfecţionarea a ceea ce a început”, fie consumi sau consummari. Hristos este „sfârşitul legii”, dar ca finis non consumens sed perficiens: non qui consumat sed qui consummet.[43] Iar în acest fel, viaţa veşnică este acest sfârşit al vieţii: în vederea lui Dumnezeu, dragostea noastră nu este consumată, ci desăvârșită.[44] Dacă viaţa veşnică este „răsplata care duce la desăvârșire” –merces perficiens – adică faptul că doar în ea pot fi domolite toate încercările existenţei noastre imperfecte. Totodată ne aduce aminte fiecăruia dintre noi că pentru el împlinirea nu este inevitabilă; ci Deus ipse praemium, înţeleasă după cum a dorit Augustin să fie înţeleasă, că nu încurajează ci interzice centralitatea sinelui. Căci Dumnezeu nu ne va răsplăti slujirea dacă vom deveni servitorii propriilor dorinţe.

[1] Tractatus in Epistulam Ioannis 7,8: PL 35.

[2] Pensatori religiosi, Brescia 2001, p. 177.

[3] De civitate Dei II. 28.

[4] De catechizandis rudibus 24.

[5] Ibidem 27.

[6] De catechizandis rudibus 39.

[7] De spiritu et littera 36: „intelligible bonum” este un bun al „cor, mens, spiritus”.

[8] De spiritu et littera 42.

[9] Sermones 340.I.

[10] Enarrationes in Psalmos LV. 17.

[11] Burnbay, Amor Dei, A study of the religion of St. Augustine, p. 242.

[12] De Trinitate VIII, 10, 14.

[13] Enarrationes in Psalmos LII.8. „Vezi cum psalmistul L-a iubit şi I-a arătat puritatea inimii sale. El este Dumnezeul inimii mele, Dumnezeu este zestrea mea pentru totdeauna. Inima este pură: Dumnezeu este acum iubit gratuit, nicio altă răsplată nu se caută de la El. Cel care caută de la Dumnezeu o altă răsplată, şi de aceea Îl va servi pe Dumnezeu, face ceea ce va primi încă mai preţios decât Dumnezeu de la care o va primi. Ce se întâmplă atunci? Dumnezeu nu are răsplată? Niciuna, decât pe El Însuşi: răsplată lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi.”: Ibidem LXXII. 32.

[14] Sermones 2.4. Evlavia (pietas) este „a-L iubi pe Dumnezeu gratuit şi nu să aşteptăm de la El vreo răsplată. Căci nu este nimic mai bun decât El. Cu ce preţ poate fi căutat orice lucru de la Dumnezeu în inima celui în care Dumnezeu este considerat ieftin?”: Ibidem, 91.3.

[15] Enarrationes in Psalmos XXXIV. i. 12.

[16] Sermones 165.4. Psalmistul nu Îl întreabă pe Dumnezeu ce îi va da ca moştenire. El spune: „Fii Tu moştenirea mea! Te iubesc, Te iubesc cu toată fiinţa mea, Te iubesc cu toată inima mea, tot sufletul meu, toată mintea mea. Ce va însemna pentru mine orice mi-ai da, cu execpţia Ta? Asta înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu gratuit, să speri de la Dumnezeu pe Dumnezeu, să te grăbeşti să fii umplut de Dumnezeu, să fii mulţumit numai cu El”: Ibidem 334.3.

[17] Sermones 178.II.

[18] Ibidem 158.7

[19] Ibidem 33.3. „Cel care ne-a făcut promisiunea este El Însuşi capătul tânjirii noastre. El se va da pe Sine, pentru că s-a dat pe Sine. El îşi va da propria fiinţă imortală imortalităţii noastre, pentru că s-a facut muritor pentru mortalitatea noastră”: Ibidem 255.7

[20] Enarrationes in Psalmos XLII.2.

[21] Enarrationes in Psalmos CXVIII. XIV. 2.

[22] De Trinitate XV.2: cessandum non est, quamdiu in ipsa incomprehensibilium rerum inquisitione proficitur, et melior meliorquemfit quarens tam magnum bonum, quod et inveniendum quaeritur et quaerendum invenitur.

[23] Enarrationes in Psalmos CIV. 3: ut non huic inquisitioni qua singnificatur amor, finem praestet inventio, sed amore crescente inquisitio crescat inventi. Dar comparat cu Tractatus in Ioannis evangelium 63.I: satiat quarentem in quantuum capit; et invenientem capcaciorem facit, ut rursus quaerat impleri, ubi plus capere coeperit… donec ad illam vitam veniamus, ubi sic impleatur ut capaciores non efficiamur, quia ita perfecti erimus ut iam non proficiamus. Tunc enim ostendetur nobis quod sufficit nobis.

[24] Enarrationes in Psalmos LXXII.34

[25] De civitate Dei XIV.

[26] Enarrationes in Psalmos LXXXIV.10.

[27] De civitate Dei XXII.30.

[28] Ibidem XIX. 13.

[29] De doctrina christiana I. 35.

[30] Enarrationes in Psalmos XXX. 13; Enarrationes in Psalmos LV. 9.

[31] Sermones 306.8.

[32] Ibidem 249.2.

[33] Enarrationes in Psalmos XLIV.9.

[34] Epistoale 92.I f. Cf. Enchiridion ad Laurentium de fide et spe et caritate 32. Îl putem compara pe Plotin, Enneade V. Viii. 4.

[35] De civitate Dei XXII.

[36] Enarrationes in Psalmos XLIV. 9.

[37] Enarrationes in Psalmos CXLVIII.2: Tunc desinis laudare Deum, quando a iustitia et ab eo quod illi placer, declinas… cum laudatis Deum, toti laudate: cantet vox, cantet vita, cantet facta. Enarrationes in Psalmos CXLVI: Laudas cum agis negotium, laudas cum cibum et potum capis, laudas cum in lecto requiescic (Augustin s-a depărtat de la calea sa spunând că patul de mariaj al creştinului Îl slăveşte pe Dumnezeu), laudas cum dormis; quando non laudas? Perificitur in nobis laudatio Dei, cum ad illam civitatem venerimus, etc. Cf. Sermones 33 şi 34, despre „Noul Cântec”: 34-6: Laus ipsius estis, si bene vivatis.

[38] Pasajele tipice sunt Enarrationes in Psalmos LXXXVI.9. Sermones 243.8; 252.9; 255.I.

[39] Sermones 362. 29.

[40] Enarrationes in Psalmos LXXXIII.8.

[41] Epistolae 55.17: in illa require non desidiosa segnitia quaedam ineffabilis tranquillitas actionis otiosae.

[42] Cf. Burnbay, Amor Dei, A study of the religion of St. Augustine, p. 245-248.

[43] Enarrationes in Psalmos XXX. I; LVI. 2. Tractatus in Epistulam Ioannis ad Parthos 10. 5.

[44] Sermones 53.6: hic est finis amoris nostri – finis quo perficiamur, non quo consumamur.

(Visited 170 times, 1 visits today)