Dumnezeirea lui Iisus la Părinții și Scriitorii Bisericești din primele secole

[Dumnezeirea lui Iisus la Părinții și Scriitorii Bisericești din primele secole.pdf]

A. Mărturia Noului Testament

Există dovezi clare şi consistente că creştinii de la începuturi, ce datează din vremea lui, credeau că Iisus din Nazaret a fost divin. In studiul său seminal, Early Christian Doctrines, savantul recunoscut J.N.D. Kelly scrie că „convingerea generală a creştinilor [în secolele de dinainte de Conciliul de la Niceea] a fost că Iisus a fost divin, dar şi uman. Confesiunea primară a fost că „Iisus este Domnul” [Rom 10:9; Fil 2:11], iar semnificaţiile Sale au fost elaborate şi adâncite în epoca apostolică.”[1]  Iisus a fost într-adevăr un profet, explică teologul german Karl Adam, dar Evangheliile îl descriu ca fiind încă şi mai unic: „Nu există îndoială că Evangheliile canonice îl văd în persoana lui Iisus pe Yahve [Yahwe – Dumnezeu] însuşi. Potrivit lor, Iisus gândeşte, simte şi acţionează cu conştiinţa clară că nu este chemat la fel ca şi ceilalţi profeţi, ci mai degrabă manifestările istorice şi revelarea lui Dumnezeu însuşi.”[2]

Dovezile explicite şi implicite că Iisus şi ucenicii Săi au ştiut că este mai mult decât un simplu muritor se găsesc în Noul Testament. Povestea copilăriei din Evanghelia după Matei conţine un citat de la profetul Isaia din Vechiul Testament. «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu » (Mat.1 :23). În aceeaşi Evanghelie, se povesteşte şi despre botezul lui Iisus ; când Iisus iese din apă « îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mat. 3 :16-17).

Evanghelia după Ioan conţine încă mai multe afirmaţii puternice despre divinitatea lui Iisus. Prologul teologic arată că : «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu.  Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. » (Ioan I :1-3); Cuvântul este Iisus, Fiul Întrupat: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Mai târziu, după ce a supărat câteva autorităţi evreieşti din cauza activităţilor Sale în ziua Sabatului, viaţa lui Iisus este ameninţată, «Deci pentru aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu» (Ioan 5 :18)

Cel de-al optulea capitol din Evanghelia după Ioan conţine o altă afirmaţie puternică a divinităţii lui Iisus. După o dezbatere legată de Avraam cu unii lideri religioşi, Iisus declară : «Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat» (v.56) Indignaţi, liderii răspund : «Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam? » (v.57) « Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam » (v.58) Aceste afirmaţii sunt primite cu ostilitate ; mulţimea încearcă să-L ucidă, dându-şi seama că Iisus s-a numit a fi Dumnezeu – « Yahweh », sau  „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”  (Ieşirea 3 :14). 

Iisus nu a spus doar multe, dar a şi făcut multe lucruri (de exemplu, a înviat oameni din morţi şi a vindecat boli) care sunt echivalente cu atributele Sale de divinitate, Învierea Sa a fost o validare divină a ministerului şi a mesajului Său- inclusiv pretenţiile sale de divinitate. Insistenţa emfatică a lui Iisus asupra faptului că este divin poate însemna unul din următoarele două lucruri : « Fie să credem că în El Dumnezeu se întâlneşte cu noi, fie să-L batem în cuie pe cruce pentru blasfemie. Nu există o a treia cale»[3] Pentru ucenicii lui Iisus, Învierea Lui a fost o dovadă solidă şi schimbătoare de viaţă că El a fost cel care a spus că este – Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru este captat în Evanghelia după Ioan în povestea apostolului Toma. După crucificarea şi Învierea Sa, Iisus apare în faţa ucenicilor (Ioan 20 :19-23), dar « Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus» (Ioan 20 :24).  Opt zile mai târziu Iisus se arată din nou ucenicilor Săi; de această dată Toma este printre ei. După ce îl vede pe Iisus şi îi atinge mâinile rănite, „A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28).

S-ar putea da multe alte exemple din cele patru Evanghelii, inclusiv peste patruzeci de pasaje în care Iisus este numit „Fiul lui Dumnezeu” (vezi Matei 11:27, Marcu 12:6, 13:32, 14:61-62, Luca 10:22, 22:70, Ioan 10:30, 14:9), i se atribuie puterea de a ierta păcatele (Marcu 2:5-12, Luca 24:45-47), pretinde unitatea persoanei cu Tatăl (Ioan 10:30, 12:45, 14:8-10), şi face multe minuni, inclusiv învierea lui Lazăr din morţi (Ioan 11). Afirmaţii similare despre divinitatea lui Iisus se găsesc în toate scrierile canonice ale lui Pavel sau ale celorlalţi autori din Noul Testament. În prima scrisoare către Biserică la Corint, scrisă în timpul generaţiei crucificării lui Iisus, Apostolul Pavel arăta că „De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! – tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt.” (1 Cor. 12:3). În scrisoarea sa către Filipeni, scrie că „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu”(Fil. 2:6). Dorinţa Fiului de a deveni om va duce în mod paradoxal la confesiunea universală „Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Fil 2:11). Prima scrisoare către fiul său mai mic întru credinţă, Timotei, conţine declaraţia emfatică potrivit căreia „Pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, 16. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea veşnică! Amin” (1 Tim 6:15-16).

Ultima carte din Biblie, Cartea Revelaţiilor sau Apocalipsa îl prezintă pe Iisus ca fiind Impăratul şi Mântuitorul etern, cuceritor şi înviat – un alt strigăt de la un „profet muritor”. Când Ioan îl vede pe Iisus, îi cade „la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Ap. 1:17). Titulatura „cel dintâi şi cel de pe urmă” este unul dintre cele mai folosite titulaturi descrise în Vechiul Testament pentru a descrie Yahweh, unicul Dumnezeu adevărat: „Aşa zise Domnul, Regele lui Israel şi Izbăvitorul său, Domnul Savaot: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!” (Is. 44:6, vezi Is. 41:41, 48:12). Această denumire îi este dată lui Iisus încă de două ori în Cartea Revelaţiilor, inclusiv 2:8 şi 22:12-13. Ultimul pasaj, ca şi concluzie a cărţii, îl identifică pe Iisus ca şi „Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Ap. 22:13). Este vorba de acelaşi limbaj folosit de Dumnezeu Domnul în începutul Cărţii (Ap. 1:8), făcând o legătură deschisă şi intenţionată între Dumnezeu şi divinitatea lui Iisus Hristos[4].

B. Mărturia scriitorilor creştini de la începuturi

 Mărturia doar a cărţilor Noului Testament – toate fiind scrise cel mai târziu în sec. al II-lea[5]– respinge în mod clar afirmaţia lui Teabing că înainte de Constantin şi Conciliul de la Niceea niciunul dintre discipolii lui Iisus nu au crezut că ar fi mai mult decât un simplu muritor. Dar mai este şi mărturia mai multor scriitori creştini dintre 100 d.Hr şi sec. al IV-lea care cred în divinitatea lui Hristos. Pe lângă faptul de a proba ce credeau creştinii cu adevărat despre Iisus în primele trei secole ale creştinităţii, aceste scrieri furnizau şi un context bun pentru aspectele teologice şi luptele care trebuiau abordate până la urmă, cel puţin parţial, de Sinodul de la Niceea.

Sf. Ignatie din Antiohia (ca. 50-ca.11) a fost episcopul Antiohiei; s-a speculat că, la fel ca Apostolul Pavel, a fost un persecutor al creştinilor înainte de convertirea sa.[6] Capturat de armata romană şi aflat pe drumul spre Roma pentru a fi executat, a scris un set de şapte scrisori către bisericile din Efes, Magnesia, Tralles, Roma, Filadelfia şi Smirna, iar una către Policarp (ca.69-ca.155), episcopul din Smirna. În epistola către Efeseni, scrie că „există un singur fizician care a avut atât trup, cât şi spirit; unul creat şi necreat; Dumnezeu întrupat; adevărata viaţă în moarte; atât din Maria cât şi din Dumnezeu; prima dată posibil, apoi imposibil, Iisus Hristos Domnul nostru.”[7] 

Mai târziu, în aceeaşi scrisoare, le spune cititorilor că trebuie „să facă totul ca şi cum Iisus ar sălăşlui în noi. Astfel vom fi templele lui, iar El va fi în noi ca şi Dumnezeul nostru – aşa cum este El de fapt.”[8] Apoi arată că, „Pentru Dumnezeu, Iisus Hristos a fost, după asemnarea lui Dumnezeu, conceput în pântecul Mariei, din semninţia lui David, dar de Sfântul Duh. A fost născut şi botezat, pentru ca prin Patima Sa să purifice apa.” Mai departe, în scrisoarea sa către smirnieni, Ignatius se referă la Iisus ca „Hristos Dumnezeul”.[9]

Sf. Iustin Martirul (ca.100-ca.165) s-a născut într-o familie păgână şi a devenit creştin în jurul vârstei de 30 de ani. A fost un filosof creştin care a predat în Efes şi mai târziu în Roma, unde a avut o şcoală. Iustin a fost unul dintre apologiştii de căpătâi a credinţei creştine în sec. al II-lea; a apărat învăţăturile creştine – inclusiv credinţa că Iisus era divin- împotriva filosofilor creştini. El şi câţiva dintre ucenicii săi au fost arestaţi, bătuţi şi apoi decapitaţi de romani din cauza refuzului de a venera zeii păgâni. În Prima sa Apologie, el scrie că „Iisus Hristos este singurul Fiu potrivit care din Tatăl purcede, fiind Cuvântul Său şi primul ce purcede şi puterea; şi devenind om după Voinţa sa, ne-a învăţat astfel de lucruri pentru convertirea şi reistaurarea rasei umane.”[10] În Dialogul cu Tryphon, Iustin oferă o apărare a credinţei că Iisus este Dumnezeu:

„’Dar dacă ai ştiut, Tryphon’, am continuat eu, ‚cine este El cel care este numit o dată Îngerul de mare sfat şi un Om de Ezechiel, şi asemenea Fiului omului de David, un Copil de Isaia, Hristos şi Dumnezeu de venerat de David, Hristos şi Piatra de alţii, Intelepciunea de Solomon, Iosif şi Iuda şi o Stea de Moise, Răsăritul de Zacarias, cel care suferă şi Iacob şi Israel din nou de Isaia, o Nuia, o Floare şi o Piatră şi Fiul lui Dumnezeu, nu ai spune blasfemii despre El cel care a venit, s-a născut, a suferit şi s-a urcat la ceruri; care va veni din nou, iar apoi cle 12 triburi ale tale te vor plânge. Căci dacă ai fi înţeles ce a fost scris de profeţi, nu ai fi negat că El este Dumnezeu, Fiul singurului Dumnezeu.”[11]

Meliton din Sardis (d. ca. 190), a fost episcopul din Sardis; nu se ştiu prea multe lucruri despre el, iar mare parte din lucrările sale s-au păstrat în fragmente sau ca citate în lucrările altor scriitori creştini. Meliton afirmă că Iisus a fost atât Dumnezeu cât şi om:

„Nu este necesar atunci când sunt abordate persoane inteligente să se discute acţiunile lui Hristos după botezul Său ca dovadă că trupul şi sufletul Său,  natura sa umană, sunt ca ale noastre, reale şi nu fantasmagorice. Activitaţile lui Hristos după botezul Său şi mai ales minunile Sale dau indicaţii şi asigură lumea de divinitatea ascunsă in trup. Fiind Dumnezeu şi om perfect deopotrivă a dat indicaţii preţioase despre cele două naturi: a divinitaţii Sale prin minunile facute in cei trei ani după botez, a umanitaţii Sale în cei treizeci de ani de dinainte de botez in timpul cărora şi-a ascuns semnele divinităţii din cauza condiţiei date de trupul Său, deşi era adevăratul Dumnezeu ce a existat înainte de vreme.”[12]

Sf. Irineu (ca.130- ca. 200), episcopul din Lyons, a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori creştini pre-niceeni şi un oponent fervent al teologului gnostic Valentius (ca. 165). Opera sa majoră a fost Adversus haereses. Argumentând impotriva dualismului gnostic a valentinienilor, Irineu pierde mult timp dezvoltând o explicaţie amănunţită despre credinţa creştină potrivit căreia Iisus este Dumnezeu. Aceasta include paragrafe cuprinzătoare la fel ca cel de mai jos prin care ii condamnă pe cei care cred ca Iisus a fost doar muritor:

„Dar din nou, cei care afirmă că El a fost doar un om din seminţia lui Iosif, rămânând în linia vechii nesupuneri, se gasesc într-o stare ca de moarte nefiind alăturaţi încă Lumii lui Dumnezeu Tatăl şi fără a fi primit libertatea prin Fiul… Acum, Scripturile mărturisesc aceste lucruri despre El. Dar faptul că El a avut, printre altele, întru sine însuşi acea naştere extraordinară care vine de la Tatăl cel Mai Înalt şi a trăit acea strălucită venire în lume care este de la Fecioara Maria, Scripturile divine mărturisesc în ambele sensuri despre El: de asemenea că El a fost un om predispus la suferinţă; că a stat călare pe un măgar; că a primit să bea oţet şi fiere; că a fost dispreţuit de oameni şi s-a umilit până la moarte şi că El este Domnul cel sfânt, minunatul, Sfătuitorul şi Frumosul în postură şi Atotputernicul Dumnezeu, venind din ceruri ca Judecător al tuturor oamenilor; – toate aceste lucruri au fost prezise despre El de Scripturi.”[13]

Clement din Alexandria (ca. 150-ca. 215) a fost un teolog grec şi autor al unor lucrări ca şi Exhortație către Greci. În această lucrare el învaţă că „Doar Iisus este atât Dumnezeu cât şi om şi sursa tuturor lucrurilor bune.”[14] El mai afirmă şi că: „În ciuda aparenţei, dar de fapt iubit, Iisus este ispăşitorul, Mântuitorul, alinătorul, Cuvântul divin, El cel care este adevăratul Dumnezeu, El cel care este pus pe acelaşi nivel cu Domnul universului pentru că El este Fiul.”[15] Comentarii similare face şi Tertullian, părintele Bisericii africane (ca. 160-ca.225). El a scris şi că „doar Dumnezeu este fără de păcat. Singurul om care este fără de păcat este Hristos, căci Hristos este şi Dumnezeu.”[16] Într-o altă lucrare discută despre relaţia naturilor divină şi umană a lui Iisus Hristos: „Originea ambelor sale firi îl arată atât ca om cât şi Dumnezeu: cel unul născut şi de la unul nenăscut.”[17] Savantul şi teologul alexandrin Origen (ca. 185-ca.254), care a fost autorul a sute de cărţi, a afirmat în jurul anului 225 d.Hr că „deşi [Fiul] a fost Dumnezeu, s-a întrupat şi a devenit om, a rămas ce a fost: Dumnezeu.”[18] Scriind în aceeaşi perioadă, teologul Hippolyt (ca. 170- ca. 236) scria că „Doar Cuvântul [lui Dumnezeu] este de la El şi este prin urmare şi Dumnezeu, fiind ființa lui Dumnezeu.”[19]

Există multe alte exemple, dar vom concluziona această secţiune cu un pasaj din Grigorie Taumaturgul (ca. 213-ca.270), episcopul din Pont, parţial pentru că se potriveşte cu Sinodul de la Niceea şi crezul niceeno-constantinian. Grigorie a fost un părinte grec al Bisericii care provenea dintr-o familie păgână şi a devenit creştin sub ghidarea lui Origen. În Declaraţia credinţei el arată că:

„Există un singur Dumnezeu, Tatăl Cuvântului viu, care este Întelepciunea, Puterea şi Chipul său Etern: tatăl celui procreat, tatăl singurului fiu creat. Există un singur Domn, doar a unui singur Dumnezeu a lui Dumnezeu, Chip şi Asemănare Divinităţii, Cuvântul Eficient, Inţelepciunea comprehensivă a constituirii tuturor lucrurilor şi Puterea formativă a întregii creaţii, adevăratul Fiu al adevăratului Tată, invizibilul invizibilului, incoruptibilul incourputibilului, nemuritorul nemuritorului şi eternul eternului. Există un singur Sfânt Duh, avându-şi subzistenţa lui Dumnezeu şi fiind făcut evident de Fiul, să fie pentru oameni: Chipul Fiului, Chipul Perfect al perfectului; Viaţa, cauza vieţuitoarelor; Izvorul sfânt; Sanctitatea, Distribuitorul sau Temeiul sfinţeniei; în care se manifestă Dumnezeu Tatăl, care este în toate. Există o Treime perfectă, în slavă, eternitate şi suveranitate, nici divizată, nici înstrăinată… Iar astfel, nici Fiul nu-i lipsea Tatălui, nici Duhul Fiului, ci fără variaţie sau schimbare, aceeaşi Treime sălăşluieşte întotdeauna.”[20]

[1] J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, ed. rev 5., (San Francisco: Harper and Row), 138.

[2] Karl Adam, The Christ of Faith (Pantheon Books: New York, 1957), 59.

[3] Teologul Horst George Pohlaman, citat de William Lane Craig în Will the Real Jesus Please Stand Up? A Debate between William Lane Craig and John Dominic Crossan (Grand Rapids, Mich., Baker Books, 1998), 26.

[4] Printre lucările cunoscute despre dovezile biblice, istorice şi logice ale divinităţii lui Iisus: Karl Adam, The Son of Man, (New York : Image, 1960), Kreeft şi Tacelli, Handbook of Christian Apologetics, Peter Kreeft, Fundamentals of the Faith, (San Francisco: Ignatius Press, 1988), Lewis, Mere Christianity and Miracles, Frank J. Sheed, What Difference Does Jesus Make? (New York, Sheed şi Ward, 1971) şi Stroebel, Case for Christ.

[5] Vezi Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, ed. New Jerome Biblical Commentary (Englewood Cliffs, N.J. Prentice Hall, 1990), 1043-54.

[6] F.L. Cross şi E.A. Livingstone, ed. The Oxford Dictionary of the Christian Church, ed. 3, (New York, Oxford University Press, 1997), 817.

[7] Ignatie din Antiohia, Epistola către Efeseni, cap. 7.

[8] Ibid., 15.

[9] Ignatie din Antiohia, Epistolă către Smirneni, 10.

[10] Iustin Martirul, Prima Apologie par. 23.

[11] Iustin Martirul, Dialogul cu Thryphon, cap. 126.

[12] Meliton din Sardis, fragment din Anastasie din Sinai Îndrumare, 13.

[13] Irineu, Împotirva Ereziilor, bk. 3, cap. 29:I, 2.

[14] Clement din Alexandria, Exhortatie către Greci, 1:7:I.

[15] Ibid., 10:110:1.

[16] Tertullian, Sufletul, 41:3.

[17] Tertullian, Trupul lui Hristos, 5:6-7.

[18] Origen, Fundamentele Dogmei, I, Prefaţă, 4.

[19] Hippolyt, Respingerea tuturor ereziilor, 10:33.

[20] Gregorie Taumaturgul, Mărturisirea Credinței.

(Citit de 44 ori)