Părinții Apostolici – Martiri, mărturisitori și apologeți

[Părinții Apostolici – Martiri, mărturisitori și apologeți.pdf]

1. Martiriul ca şi afirmare a libertăţii în Hristos

Propovăduirea şi proclamarea Evangheliei lui Hristos poate însemna și martiriul final, cu care se află într-o relație implicită. Misiunea Sfinților Apostoli şi continuarea ei în dinamica misiunii Bisericii primare rămâne modelul eclezial, fundamental, pentru totdeauna și pentru toate timpurile: o misiune adesea marcată de martiriu, aşa cum demonstrează şi istoria ultimului secol şi chiar începutul noului veac. Calea Bisericii în istorie s-a desfăşurat prin ceea ce numeşte Augustin inter consolationes Dei et persecutiones mundi[1]. Tocmai martiriul dă credibilitate mărturisitorilor credinței creştine, care nu caută slavă sau bunuri materiale, ci îşi dăruiesc din libertate interioară viaţa pentru Hristos-ul inimii. Ei manifestă istoriei şi lumii tăria neînarmată şi plină de jertfă iubitoare faţă de oameni, libertatea, curajul, ataşamentul, fidelitatea și harul care îi sunt dăruite celui care crede şi care-l urmează pe Hristos Domnul, până la dăruirea totală a existenţei sale. Astfel, creştinii, de la începuturile creştinismului până în zilele noastre, au îndurat persecuţii pentru și din cauza Evangheliei, aşa cum prevestise Iisus Hristos: „Dacă M-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta şi pe voi” (Ioan 15, 20). Martirul îl urmează pe Domnul până la capăt, acceptând în mod liber să moară pentru mântuirea lumii, într-o dovadă desăvârşită de credință, fidelitate, devotament și de iubire.

Demnitatea de a fi şi de a rămâne creştin, curajul sfânt și tăria neclintită pentru a înfrunta moartea martirică izvorăște din profunda unire personală cu Hristos, Mântuitorul, întrucât martiriul și vocația mucenicească nu sunt rezultatul unui efort subiectiv sau antropocentric, ci sunt răspunsul liber la o inițiativă și la o chemare a lui Dumnezeu, sunt binecuvântarea și darul Său, Care-i face pe mărturisitori capabili de aș-i oferi propria viață din iubire față de Hristos și față de comunitatea bisericească din care fac parte, și astfel față de lume în dimensiunea ei tis oikoumene. Mucenicul este o persoană liberă, liberă față de orice fel de determinări, liberă faţă de constrângere, față de puterea lumii, chiar față de lume, o persoană liberă ce a depășit egoismul, care printr-o atitudine definitivă îi dăruiește lui Dumnezeu toată viața sa și printr-o faptă de dragoste desăvârşită se abandonează în brațele părintești ale Mântuitorului său, întru nădejdea Învierii. Martiri dovedesc adevărul exprimat de Augustin, că Învierea Domnului este nădejdea noastră (Resurrectio Domini, spes nostra). Martirul jertfește propria viață pentru a fi asociat în mod desăvârșit cu jertfa dătătoare de viață a lui Iisus Hristos pe Cruce.

Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei, de pildă, este descris de Actele martirice ca o impresionantă jertfă liturghică: „Legat cu mâinile la spate, ca un miel ales dintr-o mare turmă pentru a fi sacrificat, jert­fă de ardere de tot plăcută lui Dumnezeu”. Ridicându-şi ochii spre cer, Policarp, în faţa mulţimii, care amuţise pe neaşteptate, ca şi cum ar fi fost la altar pentru a celebra ultima Liturghie, a făcut această rugăciune: „Doamne Dumnezeule atotţiitorule, Tată al iubitului şi slăvitului Tău slujitor Iisus Hristos, Te binecuvântez, pentru că m-ai făcut vrednic de această zi şi de acest ceas, pentru a lua parte, alături de martirii Tăi, la potirul lui Hristos întru învierea sufletului şi a trupului la viaţa cea veşnică, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Primeşte-mă astăzi în prezenţa Ta, ca jertfă plăcută Ţie, aşa cum ai voit, ai revelat şi împlineşti acum Tu, adevăratul şi atotputernicul Dumnezeu. Amin”[2].

Credinţa creştină înseamnă prezență: urmarea pașilor lui Hristos cel Răstignit. Crucea este izvor de viaţă creştină, nu este un simbol particular de devoțiune, nu este un semn distinctiv de apartenență la vreun grup oarecare în interiorul societății, ci ea ne vorbește despre nădejdea ce depășește neputințele lumii noastre căzute. Crucea este o proclamare a iubirii ce ne vorbește despre biruința binelui în lume, ce ne arată un Dumnezeu Care îi ridică pe cei smeriți, Care dă curaj celor slabi, Care face să fie înlăturate diviziunile, iar ura să fie învinsă de iubire. Mărturisirea credinţei creştine este mărturisirea lui Hristos răstignit, existența autentică a creştinului fiind cea sub Cruce, sub imperativul dăruirii ultime, a jertfei totale. Limbajul iubirii este limbajul dăruirii sau al jertfei. Dăruirea de sine este argumentul celei mai puternice iubirii. Cea mai mare iubire, iubirea desăvârşită, îşi găseşte argumentul în dăruirea vieţii. Mucenicul se încredințează liber lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat, iar astfel el se plasează veşnic pe sine în acel „astăzi” etern al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul este acesta: a fi cu Iisus, a fi cu Dumnezeu. Pe când Policarp era încă tânăr episcop, sfântul Ignatie Teoforul îi scrisese: „Fii tare cum este nicovala sub lovituri”[3]. El însuşi i-a îndemnat pe filipeni: „Să rămânem tari în nădejdea noastră şi ataşaţi de chezaşul dreptăţii noastre, Iisus Hristos… El a suferit pentru noi, pentru ca şi noi să trăim în El. Trebuie deci să-i imităm răb­darea (puterea sa de a suferi)… Cel care ne-a lăsat ca şi model persoana Sa”[4].

Simpla supraviețuire biologică (Cf. Filip. 2, 24 ) nu este prima valoare pentru un martir. Prima valoare pentru el este să realizeze chemarea sa de a fi creştin şi să desăvârșească vocația sa, aceea de a slujii Evanghelia lui Hristos. Într-un cuvânt, mucenicia este o faptă unică de dăruire liberă şi eliberatoare, demnă şi iubitoare ca răspuns la iubirea fără margini a lui Dumnezeu. Iubirea este firul de aur, care leagă viaţa martiriului de Dumnezeu, astfel încât inima sa este cuprinsă de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză, unica raţiune de a fi. Iubirea dumnezeiască este cea care dă viaţă.

Mucenicia este apoi o faptă ce presupune afirmarea unei libertăţi în Hristos. În schimb, o libertate cumpărată cu renunțarea la calea către Dumnezeu nu ar mai fi libertate în adevăratul sens al cuvântului. Omul de astăzi vrea un singur lucru, să fie liber; nu vrea nimic altceva. Dar această autonomie de sine, îngustă şi relativizantă, este la o analiză profundă o minciună, o minciună ontologică, pentru că omul nu există de la sine însuși și pentru sine însuși; dar este și o minciună ideologică și practică, pentru că colaborarea, împărtășirea libertății autentice este vitală și necesară. Și dacă Dumnezeu nu există, dacă Dumnezeu nu este o instanță accesibilă omului, rămâne ca și supremă instanță numai consensul majorității umane. Nimic nu afirmă libertatea umană mai mult decât căutarea binelui şi a adevărului lui Dumnezeu, solicitând-o la o atare adeziune încât să implice aspectele fundamentale ale vieţii umane. Acesta este în mod deosebit cazul adevărului mântuitor, care nu este numai obiect al reflecției, ci și un fapt holistic care cuprinde întreaga persoană – minte, voinţă, sentimente, atitudini, fapte – atunci când ea aderă la Iisus Hristos. Împărăţia lui Dumnezeu se fundamentează numai pe adeziunea liberă a iubririi, o iubire care, la rândul ei, răspunde la iubirea lui Iisus Hristos, care S-a dăruit pentru toţi, o iubire universală. În această căutare a binelui şi a adevărului este deja în lucrare Duhul Sfânt care transformă și afirmă libertatea umană, care deschide şi dispune sufletele la primirea adevărului evanghelic mântuitor[5]. Datorită Duhului Sfânt, experienţa celui Înviat poate fi trăită continuu, întrucât este transmisă şi actualizată în credinţă, în cultul liturgic şi în comuniunea poporului lui Dumnezeu pelerin în timp.

Calea martirilor constă în nu-ul lor concret spus falsei libertăţi, în nu-ul lor spus nedreptăţii: respingând participarea la necredinţe, au refuzat să se plece în faţa falsităţii, în faţa adorării persoanelor umane şi a puterii lor, şi, în acest mod, au înălţat puterea credinţei lui Hristos şi a iubirii de adevăr. Sf. Iustin martirul şi filososful, şi cu el ceilalţi apologeţi, au iniţiat luarea de poziţie clară a credinţei creştine în Dumnezeul filozofilor împotriva falşilor zei ai religiei păgâne. Era, de fapt, alegerea pentru adevărul fiinţei împotriva mitului deprinderii sau obişnuinţei, promovat de mentalul păgân al vremii. Câteva decenii după Sf. Iustin, Tertulian a definit aceeaşi alegere personală a creştinilor printr-o propoziţie concisă şi încă pertinentă: “Dominus noster Christus veritatem se, non consuetudinem, cognominavit – Hristos a afirmat că este adevărul, nu obişnuinţa”[6]. De remarcat că termenul obişnuinţă folosit aici de Tertulian pentru a indica religia păgână, poate fi tradus în limbile moderne prin expresiile „moda vremii”, „moda timpului”. Într-un timp ca al nostru, în care spiritul post-modern este definit de relativismul valorilor şi al credinţelor acesta este o lecţie ce nu trebuie uitată.

Credinţa martirilor este nădejde: certitudinea că are un viitor mare în Dumnezeu. Când Dumnezeu devine mare pentru martir, acesta nu devine mic: devine mai mare şi martirul, iar lumea se umple de lumină, bucurie şi nădejde. Mucenicul îl află veşnic pe Dumnezeu, dobândind astfel orice lucru, iar cine Îl pierde pe Dumnezeu, pierde orice lucru. Hristos este pentru mucenici medicamentul universal și finalul a toate cele ce sunt: Hristos înainte de toate, Hristos în centrul inimii, în centrul istoriei şi al universului.

2. Martiriul, formă de iubire desăvârşită faţă de Hristos

Martiriul se întemeiază pe moartea lui Iisus Hristos, pe jertfa Sa desăvârşită de iubire, care a avut loc pe Cruce pentru ca noi să putem avea viaţa din belşug (cf. Ioan 10,10). Hristos ne arată calea aspre iubire, ni-l arată pe Dumnezeu, ne spune cine este Dumnzeu. Dumnezeu este iubire şi se cunoaşte prin iubire întrupată, răstignită. Slujitorul suferind despre care vorbeşte profetul Isaia (cf. Is. 50,4-7), ne invită să-i urmăm exemplul de credinţă, ca şi în noi să apară chipul lui Mesia, Fiul omului credincios purtător de mântuire. În cele din urmă, Crucea este expresia a ceea ce însemană iubirea : numai cel care se pierde pe sine însuşi, se găseşte. El îi îndeamnă pe ucenicii Săi, pe fiecare dintre noi, să-şi asume permanent propria cruce şi să-L urmeze pe calea iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu Tatăl şi faţă de omenire: «cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează – ne spune El – nu este vrednic de mine. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va afla” (Mat. 10,38-39). Este logica bobului de grâu care moare pentru a încolţi şi a aduce viaţă în mod desăvârşit (cf. Ioan 12,24). Hristos în persoană este bobul de grâu dumnezeiesc, care se lasă căzut pe pământ, care se lasă frânt, sfărmat în moarte şi îngropat şi, în acest mod, se deschide, inrupe şi aduce sămânţă înfinită, de viaţă făcătoare, ce curpinde întrega umanitate. Doar sacrificiul, doar dăruirea nasc viaţă, iar aceasta nu trebuie făcută cu măsură, ci până la capăt. De fapt, Paştile este sărbătoarea Aceluia care dă totul, nu a unui Dumnezeu de departe sau abstract. Martirul îl urmează pe Domnul în această logică a bobului de grâu, acceptând să se jertfească din iubire şi pentru iubire, acceptând să moară pentru mântuirea sa şi a celorlalţi, într-o mărturie desăvârşită de credinţă, nădejde şi de iubire.

Cea mai cunoscută lucrare a lui Tertulian este Apologetica, în care scriitorul african denunţă comportamentul nedrept al autorităţilor politice faţă de Biserică; explică şi apără învăţăturile şi practicile creştinilor; specifică diferenţele dintre noua religie şi principalele curente filosofice ale timpului; arată lucrarea şi biruinţa Duhului, care opune violenţei persecutorilor sângele, suferinţa, răbdarea şi nădejdea martirilor: „Oricât de rafinată ar fi – scrie Tertualian – cruzimea voastră nu foloseşte la nimic: ba chiar, pentru comunitatea noastră, ea este o invitaţie. La orice lovitură de sabie a voastră devenim mai numeroşi: sângele creştinilor este o sămânţă roditoare! (semen est sanquis christianorum!)”[7]. Martiriul, suferinţa şi răbdarea pentru adevăr, este biruinţă în cele din urmă, mult mai eficiente decât cruzimea şi violenţa oricăror regimuri anticreştine şi totalitare. Însă Tertulian, ca orice bun apologet, atrage atenţia în acelaşi timp asupra datoriei şi modului de a comunica autentic esenţa creştinismului. Pentru a realiza aceasta el adoptă metoda speculativă pentru a arăta fundamentele raţionale ale dogmei creştine. Le aprofundează în manieră sistematică, folosind termeni antinomici, şi chiar apofatici, începând de la descrierea „Dumnezeului creştinilor”: „Cel la care noi ne închinăm este un Dumnezeu unic”. Şi continuă, folosind antitezele şi paradoxurile specifice limbajului său: „El este invizibil, chiar dacă se vede; insesizabil, chiar dacă este prezent prin har; de neconceput, chiar dacă simţurile umane îl pot concepe; de aceea este adevărat şi mare!”[8].

Încă o dată, de unde se naşte tăria şi curajul sfânt pentru a înfrunta suferinţa şi martiriul? Din relaţia de comuniune cu Hristos, deoarece martiriul şi darul de a fi martir nu sunt efectul unui reuşite individuale, ci sunt răspunsul la o lucrare şi la o chemare tainică a lui Dumnezeu. Tăria de a suporta suferinţa sunt un dar dumnezeiesc, care-i face capabili pe martiri de jertfa ultimă, oferiundu-şi viaţa din iubire faţă de Hristos, în nădejdea învierii cu Hristos. Martiriul este un act sinergic dintre Dumnezeu şi om. Dacă citim vieţile martirilor rămânem impresionaţi de seninătatea, tăria şi curajul în înfruntarea suferinţei, durerii şi morţii: harul lui Dumnezeu se manifestă şi prisoseşte pe deplin în slăbiciunea umană, recunoscută, în smerenia asumată a celui care se încrede numai în Dumnezeu şi-şi pune propria nădejde mântuitoare numai în Dumnezeu (cf. 2Cor. 12,9).

Nici un părinte al Bisericii nu a exprimat cu intensitatea lui Ignatie Teoforul dorinţa arzătoare după unirea cu Hristos prin martiriu şi după viaţa în El. De fapt, în gândirea lui Ignatie Teoforul se întrepătrund două “curente” spirituale: acela al lui Pavel, orientat întru totul spre unirea cu Hristos, spre acel dat luminos, paulin, a fi cu Hristos, şi cel al lui Ioan evanghelistul, concentrat asupra realismului vieţii în El. La rândul lor, aceste date ale teologiei şi spiritualităţii biblice, vii în gândirea lui Ignatie, se întrepătrund cu elemente ca acelea ale asemănării lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, de mai multe ori proclamat de Ignatie drept „Dumnezeul meu” sau „al nostru”. Astfel Ignatie îi imploră pe creştinii din Roma să nu împiedice martiriul său, pentru că este nerăbdător să se „unească cu Iisus Hristos”. Şi explică „Este frumos pentru mine să mor, mergând spre Iisus Hristos, mai degrabă decât să domnesc pe tot pământul. Îl caut pe El, Care a murit pentru mine, îl vreau pe El, Care a înviat pentru noi… Lăsaţi-mă să fiu asemenea Pătimirii Dumnezeului meu!”[9]. Se poate observa, în aceste expresii arzătoare de iubire, deosebitul „realism” hristologic tipic Bisericii din Antiohia, atent mai ales la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi la adevărata şi concreta Sa umanitate: Iisus Hristos, scrie Ignatie celor din Smirna, „este cu adevărat din neamul lui David”, „cu adevărat S-a născut dintr-o fecioară”. „Cu adevărat a fost răstignit pentru noi”[10]. Năzuinţa irezistibilă a lui Ignatie spre unirea cu Hristos pune bazele unei adevărate şi proprii „mistice a comuniunii”. El însuşi se defineşte „un om căruia i-a fost încredinţată datoria unităţii (comuniunii)”[11]. Pentru Ignatie Teoforul unitatea sau comuniunea este înainte de toate o însuşire a lui Dumnezeu, Care, existând în trei Persoane, este Unul în comuniune desăvârşită. El repetă adesea că Dumnezeu este comuniune şi că doar în Dumnezeu ea se găseşte în starea curată şi autentică. Comuniunea ce trebuie realizată pe acest pământ de către creştini nu este altceva decât o reflectare a modelului sau arhetipului divin.

Martiriul este fără noimă şi fără o raţiune finală, creştină, dacă este lipsit de esenţiala raportare la persoana lui Iisus Hristos şi la Evanghelia Sa. Clement Alexandrinul ne oferă indicii foarte preţioase în acest sens. În lucrarea sa, Stromata, Clement răspunde simultan atât gnosticilor( care dezaprobau cinic martiriul cu preţul vieţii, susţinând că nu există decât o singură şi unică formă de martiriu veritabil, şi anume, „cunoaşterea/gnoza adevăratului Dumnezeu”, cu alte cuvinte „mărturia interioară”), cât şi falşilor martiri (care printr-o atitudine iraţională se predau singuri autorităţilor provocându-şi moartea). Clement Alexandrinul descrie : „Să nu provocăm persecuţia, să nu fim noi cauza persecuţiei noastre şi nici complici ai persecutorului şi călăului. Într-un anume fel Domnul ne porunceşte să ocolim persecuţia, iar cel care nu ascultă de această poruncă este un îndrăzneţ, un om care se aruncă singur în primejdie. Dacă cel care omoară un om al lui Dumnezeu păcătuieşte faţă de Dumnezeu, atunci cel care se duce singur înaintea tribunalului s-a pus pe sine însuşi în slujba ucigaşului”[12].

Pentru gânditorul alexandrin, martiriul autentic înseamnă un act sublim, desăvârşit, care se identifică cu iubirea de Dumnezeu : „Cel drept nu va pune pe seama destinului menirea vieţii sale, ci în sine însuşi, de a putea fi fericit şi de a fi prietenul fericit şi împărătesc al lui Dumnezeu. Chiar dacă vin peste el asuprire, prigoană, confiscarea averilor şi, pe lângă toate acestea, moartea, niciodată nu i se va putea lua libertatea şi dragostea lui foarte puternică de Dumnezeu, care „pe toate le îndură şi pe toate le rabdă (1Cor. 4,16). […] Aşadar, prima treaptă a mântuirii este învăţătura unită cu frica, datorită căreia ne abţinem de la orice nedreptate; a doua treaptă este nădejdea, datorită căreia dorim cele ce sunt foarte bune; iar dragostea este cea care desăvârşeşte”[13]. Martiriul este expresia concretă, palpabilă a iubirii credinciosului faţă de Dumnezeu iubirii. Nu există martiriu fără iubire, pentru că martiriul, ca o mărturisire supremă, prin jertfa propriei vieţi, botez al sângelui, este rezultatul şi manifestarea iubirii. Iubirea omului faţă de Dumnezeu, provine ea însăşi din iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Martiriul este iubire de Hristos, ce creează iubire, este extinderea iubirii lui Hristos în martir.

Clement Alexandrinul face distincţia între mărturisirea lui Hristos prin cuvinte, pe care o numeşte „mărturisire parţială”, şi cea prin fapte, pe care o numeşte „completă”. Martirii din faţa tribunalelor îl mărturisesc cu vocea pe Hristos, dar mărturisirea lor totală, cea mai importantă, este aceea a faptelor, care se face în numele iubrii şi se înrădăcinează în iubire. „Toţi cei care în timpul vieţii lor au mărturisit cu fapta, iar la tribunale cu cuvântul, şi aşteaptă împlinirea nădejdei, iar frica nu-i face să dea înapoi, sunt mai buni decât cei care dau mărturie de credinţa lor numai cu gura. Dar dacă cineva depăşeşte totul şi se urcă până la iubire, acela este cu adevărat martir fericit şi autentic; căci prin iubirea lui Dumnezeu a mărturisit în chip desăvârşit[14].

Cu certitudine, nu suntem chemaţi toţi la martiriu, însă niciunul dintre noi nu este exclus de la chemarea la sfinţenie, pe care ne-o face Dumnezeu tuturor. O viaţă creştină autentică implică luarea şi asumarea crucii în fiecare zi, în fiecare moment. Toţi, mai ales în timpul nostru în care par să prevaleze egoismul şi individualismul, trebuie să ne asumăm ca primă şi fundamentală angajare aceea de a creşte în fiecare zi într-o iubire mai mare faţă de Dumnezeu şi faţă semeni, pentru a transforma viaţa noastră şi a transforma astfel şi lumea din jurul nostru. Prin mijlocirea sfinţilor şi a martirilor să-i cerem Domnului să înflăcăreze inima noastră pentru a fi capabili să iubim aşa cum El iubeşte pe fiecare dintre noi: cu o iubire răstignită.

[1] De civitate Dei, Sermon 261:1.

[2] Musurillo, Herbert, The Acts of the Christian Martyrs (London: Clarendon Press, 1972), pp. 74-77.

[3] Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, 3, 1.

[4] Sf. Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, 8, 12.

[5] Duhul Sfânt creează afinitate şi apropie inimile de adevăr, ajutând cunoaşterea umană să crească în înţelepciune şi în abandonarea încrezătoare în adevăr și să-și afirme astfel autentica libertate harică a Evangheliei.

[6] Virginibus velandi 1,1.

[7] Apologeticum 50,13

[8] Ibidem,17,1-2.

[9] Scrisoarea către Romani 5-6.

[10] Ibidem,1,1.

[11] Scrisoarea către cei din Filadelfia, 8,1.

[12] Stromata, IV,10,76.

[13] Stromata, IV, 7,53.

[14] Ibidem.

(Citit de 109 ori)