Avva, icoană a iubirii în spiritualitatea Patericului

[Avva, icoană a iubirii în spiritualitatea Patericului.pdf]

Recunoaşterea flexibilităţii în relaţia îndrumător-ucenic are o importanţă aparte. Unii părinţi sunt înzestraţi cu haruri rare ale Duhului, în vreme ce alţii sunt doar capabili de a oferi îndrumarea esenţială care li se cere. Un avva chemat să asculte mărturisiri „judecă în acord cu Duhul Domnului care sălăşluieşte în el”. „Părinte, spune-mi ce îţi va revela Duhul Prea Sfânt şi vindecă-mi sufletul”[1] sunt cuvintele cu care un frate care se căieşte i se adresează Avvei. Harul Duhului Sfânt este puterea care îi conferă unui părinte autoritatea interioară de a asculta mărturisirea gândurilor şi de a le vindeca.

Unii ucenici pot să aibă nevoie de contactul frecvent cu îndrumătorul lor spiritual, în timp ce alţii pot să fie inspiraţi de întâlniri rare cu acesta. Nimeni nu trebuie să uite niciodată particularitatea şi dinamismul fiecărei întâlniri personale: Simeon cel Bătrân nu L-a ţinut decât o singură dată pe Hristos în braţele sale; Sfântul Ioan Botezătorul L-a întâlnit pe Hristos o dată, iar Maria Egipteanca s-a împărtăşit doar o dată în viaţă[2]. Punctul crucial este întotdeauna să priveşti în afară şi dincolo de sine, să te deschizi spre ceilalţi şi să începi să ai încredere în ei. Vindecarea apare numai atunci când înveţi să iubeşti şi să fii iubit, când eşti dornic să porţi poverile altora şi să îţi asumi responsabilitatea pentru aceştia. Printr-o asemenea deschidere către iubire, creştinul primeşte puterea de a schimba întreaga lume.

În rândurile cititorilor şi admiratorilor contemporani, există tendinţa de a transforma vieţile şi stilul de viaţă al asceţilor într-o istorie cu caracter ideal. Este importantă evitarea acestei tendinţe, pentru că a idealiza înseamnă a idolatriza şi atât tradiţia Scripturilor, cât şi cea Patristică interzic ridicarea de idoli[3]. Se pune întrebarea: voinţa proprie, judecata propie – ambele bazate pe experienţă şi pe cunoaştere – ar putea substitui discernământul şi înţelepciunea unui Părinte? Cu certitudine nu! Pentru Pateric, iluzia suficienţei de sine şi a judecăţii subiective are drept consecinţă amăgirea de sine. Avva nu a fost un fel de guru, ucenicii nu au stat să asculte cuvintele unei gnoze. Bătrânii nu au fost nici magicieni ai filmelor moderne. În nevoinţa ascetică a fost într-adevăr multă treabă de făcut şi în mare parte şi de către ucenici. Alte imagini medicale, legaliste, care au început să se creeze în jurul marilor figuri ale Părinţilor, pot întuneca înţelegerea actuală a relaţiei Părinţilor cu ucenicii lor. Avva nu a fost o sursă de putere magică şi nici un distribuitor de îndrumări pentru autoperfecţionare. A fost uneori numit „vindecător”, dar a fost în realitate mai mult un fel de mărturisitor, încurajator, decât un suficient de sine din punct de vedere profesional preocupat să câştige din pastoraţie. Şi dacă a avut vreo putere nu a fost a lui, ci a harului. Avva a fost certificat de experienţa despătimirii mai mult decât de promisiuni, laude, de o diplomă. Această experienţă se întemeia pe faptul înţelegerii personale că el este un păcătos şi prin acceptarea că numai mila lui Hristos poate aduce nădejdea iertării. Acceptarea nu era una pur teoretică, ci presupunea recunoaşterea păcatelor proprii şi mai ales a iertării fraţilor care au greşit. „Dumnezeule, mântuieşte-mă pe mine păcătosul!”, spune Avva Varsanufie[4]. Rolul Avvei ca încurajator şi martor mai mult decât ca judecător infailibil este clar în multe dintre sfaturile pe care le-au dat Părinţii.

Discernământul – o virtute foarte apreciată de Părinţii Pustiului – trebuie să îi caracterizeze şi pe creştinii din contemporaneitate, astfel încât să poată ieşi la iveală adevăratul înţeles lăuntric al autorităţii şi al îndrumătorului spiritual[5]. „Trebuie să ne îndreptăm sufletele cu discernământ”[6] . Odată ce excentricitatea este dezvăluită şi iluziile sunt demascate, Părinţii Pustiului rămân întotdeauna în totalitate foarte umani. Ei sunt povăţuitori trimişi de Dumnezeu pentru a vindeca, a mângâia, a ierta, a iubi. În istoriile şi în aforismele lor, intensitatea nevoinţei demonstrează iubirea pentru semeni ca parte esenţială a sufletului lor şi iubirea pentru Dumnezeu ca scop al vieţii lor.

„Avva Pafnutie, cercetând un bătrân, era povăţuit de fiecare dată: «Oriunde ai merge, să nu te judeci pe tine şi vei fi în pace»”[7].

Este foarte important de observat că deschiderea inimii, încredinţarea gândurilor sau a tainelor proprii aduce vindecare şi lumină şi nu un comentariu auxiliar al Avvei. Să nu te judeci pe tine înseamnă să nu te vezi pe tine mai bun ca alţii. Să nu îţi conferi tu atributul vredniciei sau al sfinţeniei. Astfel, pentru Părinţii Pustiului nu contează atât de mult nevoinţele lor mari şi faptele lor impresionante, cât principiul iubirii[8]. Orice asceză lipsită de milostenie, orice asceză care nu este „sacramentul fratelui” este deşartă. Un duhovnic, spune Sfântul Grigorie Teologul, este „depozitarul filantropiei dumnezeieşti”[9]. „Inima sa se înflăcărează de iubire pentru orice creatură”, este „tandreţea ontologică”, iubirea cosmică a sfinţilor. Acest principiu este de o importanţă supremă pentru evaluarea autorităţii spirituale şi pentru evitarea situaţiilor în care se abuzează de ea. Asceţii nu sunt idolii puterii absolute, ci icoane ale iubirii sublime:

„Se spunea că Avva Macarie devenise, conform izvoarelor, un dumnezeu pe pământ, deoarece, precum Dumnezeu protejează lumea, la fel şi Avva Macarie ascundea greşelile pe care le vedea, de parcă nu le-ar fi văzut; la fel, pe cele pe care le auzea le ascundea de parcă nu le-ar fi auzit”[10].

Avva Paisie se ruga pentru ucenicul său care îl tăgăduise pe Hristos, iar în timp ce se ruga, Domnul a apărut şi i-a spus:

„«Paisie, de ce te rogi? Nu ştii tu că m-a renegat?» Însă Sfântul nu înceta să aibă milă şi să se roage pentru ucenicul său şi atunci Domnul i-a zis: «Paisie, te-ai apropiat de mine prin iubirea ta»”[11].

Fiind întru totul conştienţi de limitele lor, Părinţii Pustiului demonstrau o mare putere de înţelegere pentru slăbiciunile altora. Astfel, senzaţia de ameţeală spirituală pe care o resimţim atunci când le citim „Zicerile” se combină cu virtutea înţelegerii smerite. Învăţătura prin exemplu este o modalitate prin care integritatea şi eficienţa învăţăturii unui părinte se menţine şi se intensifică, dar nu e singura modalitate. În secţiuni anterioare am discutat deja istorisiri în care procesul de a răspunde la nevoile unui ucenic implică un element de dezvăluire de sine şi deschidere din partea părintelui.[12] Avva Macarie[13] îl convinge pe frate să recunoască faptul că anumite gânduri îl neliniştesc, mărturisind că până şi el este atacat de asemenea gânduri:

„Priveşte câţi ani am trudit şi sunt vrednic de toţi aceştia, şi totuşi duhul păcatului trupesc mă tulbură, om bătrân ce sunt”[14].

La fel,[15] Avva Zeno îl face pe frate să-şi dezvăluie gândurile prin cuvintele „Şi eu sunt om”, ceea ce înseamnă că în calitate de om, supus ispitei ca şi fratele, nu va fi şocat de ceea ce are acesta de spus, ci dimpotrivă, va putea să aibă înţelegere şi să-l ajute cu mai multă uşurinţă. Avva Pimen[16] îi câştigă încrederea fratelui stabilind o legătură de experienţă comună: „şi tu, şi eu, suntem supuşi păcatului trupesc”.

Aceste apoftegme îndrumă la reflecţia asupra acestui fel de destăinuire ca fiind o componentă a practicării povăţuirii şi vom găsi câteva exemple în care se scrie despre mărturisirea făcută de părinte, mărturisire fie a unui păcat, fie a unor slăbiciuni. Avva Sisoe a fost vizitat de trei bătrâni care vroiau să-l întrebe despre teama de iad şi de osânda la care sunt supuşi[17]. Răspunsul iniţial al lui Sisoe este destul de concis („Nu-mi amintesc de aceste lucruri, căci Dumnezeu este milostiv, şi nădăjduiesc că se va milostivi de mine”), iar bătrânii se simt jigniţi. Aşa că îi abordează altfel şi le arată că din cauză că sunt tot timpul conştienţi de osândă,

„E imposibil să păcătuiţi. Dar ce să fac, căci am inima împietrită, şi nu îmi este dat nici măcar să ştiu dacă există vreo osândă pentru oameni, fapt pentru care păcătuiesc tot timpul?”

Apoi vizitatorii pleacă, asigurându-l că acum ştiu adevărul despre ceea ce se spunea despre el. Răspunsul lui Sisoe este marcat de practica discernământului şi a flexibilităţii ca învăţător: primul său răspuns le aminteşte bătrânilor că teama de osândă nu trebuie să fie elementul central al credinţei în Dumnezeu; cel de-al doilea îi ajută să-şi vadă temerile într-un mod diferit, într-o lumină pozitivă, poate chiar ca pe o sursă de credinţă şi nădejde, ceea ce probabil că ajută într-un fel la uşurarea necazului lor. Ceea ce este important de reţinut este că Avva Sisoe îşi exercită discernământul expunându-şi propria viaţă interioară la critică şi îşi linişteşte interlocutorii punându-se pe sine într-o poziţie inferioară lor. Conştientizarea păcatului este la Sisoe o atitudine faţă de el însuşi care se găseşte şi în alte apoftegme[18]. Şi chiar acestei smerenii şi acestei dezvăluiri de sine, cât şi discernământului său, îi răspund vizitatorii cu mulţumiri.

Alţi părinţi răspund şi ei cu acelaşi discernământ şi aceeaşi smerenie. Avva Matoe a răspuns la o întrebare despre iubirea duşmanilor zicând că nici el nu ştia cum să-i iubească nici măcar pe cei care îl iubeau, în timp ce Avva Ammona, întrebat fiind de un frate, a tăcut timp de şapte zile până să-i spună pur şi simplu:

„Fii atent la tine însuţi; cât despre mine, păcatele mele au devenit un zid întunecat între mine şi Dumnezeu”[19].

O relatare despre Avva Agathon ne prezintă nişte fraţi care l-au încercat dinadins, pentru că auziseră de discernământul său[20]. Răspunzând la întrebările lor, el recunoaşte (din smerenie şi nu din sinceritate) că este vinovat de păcate trupeşti, de mândrie, de inepţii, de calomnii, dar neagă acuzaţiile lor cum că ar fi eretic:

„Primele acuzaţii mi le însuşesc, căci este bine pentru sufletul meu să fac aşa, dar erezia este separare de Dumnezeu, iar eu nu vreau să mă separ de Dumnezeu.”

Fraţii pleacă, uimiţi de discernământul său, dar iarăşi e important de menţionat că pentru a da acest cuvânt de folos atât despre smerenie, cât şi despre importanţa covârşitoare a relaţiei sale cu Dumnezeu, Agathon şi-a riscat propriul renume. Ce s-ar fi întâmplat dacă fraţii ar fi plecat fără să-l întrebe şi despre cea din urmă acuzaţie? Lui T. Špidlík îi place să citeze „cuvântul adevărat al bătrânului Paladie despre eretici” înregistrat în Limonariul avvei Ioan Moschos: „Credeţi‑mă, fiilor, că nimic altceva n‑au făcut schismele şi ereziile în Biserică decât faptul de a nu mai iubi pe Dumnezeu şi a nu ne mai iubi unii pe alţii”[21]. Evoluţiile dogmatice diferite ale Bisericilor creştine separate prin schisme n‑au împiedicat însă preluarea de către ele a valorilor spirituale apărute în alte Biserici, semn că „zidurile dintre Biserici nu ajung până la cer”.

Un alt fel de expunere la pericolul pierderii reputaţiei este ilustrat de Avva Silvan. Ucenicul său, Zaharia, împreună cu alţi fraţi, au mutat gardul grădinii pentru a mări suprafaţa ei:

„Când bătrânul a aflat, şi-a luat pielea de oaie şi le-a spus fraţilor «Rugaţi-vă pentru mine». Când aceştia l-au văzut, au căzut la picioarele lui zicând «Spune-ne, ce s-a întâmplat, părinte». El i-a răspuns: «Nu voi intra şi nici nu voi lua pielea de oaie de pe mine, până ce nu puneţi gardul în locul unde era înainte.» Apoi au mutat gardul la loc, şi l-au lăsat cum era înainte. Aşa că bătrânul s-a întors în chilia sa”[22].

Aici, comportamentul lui Silvan este un răspuns la purtarea necugetată şi lumească a ucenicilor săi. Dar el nu reacţionează doar prin critică şi mustrare, ci chiar ameninţă că-şi va părăsi ucenicii, că va pune capăt relaţiei dintre ei. Fără îndoială, ameninţarea este serioasă, dar trebuie văzută şi ca o pedagogie care are scopul de a atrage atenţia în modul cel mai realist asupra faptului că ceva nu este în ordine şi de a reprezenta o demonstraţie în sine a detaşării faţă de posesiuni, detaşare la care un călugăr trebuie să aspire[23]. Purtarea lui Silvan, prin ameninţarea relaţiei, îl expune pe el la acuzaţia de a fi reacţionat exagerat la problemă; îl pune chiar şi în situaţia de a se justifica în faţa unui ucenic care s-ar putea să nu recunoască greşeala. De fapt, ucenicii îşi recunosc imediat greşeala, poate chiar mai repede decât în cazul în care bătrânul i-ar fi mustrat pur şi simplu.

Metoda de învăţare practicată de Avvii Macarie, Pimen, Sisoe şi alţii implică expresia unei experienţe comune sau a unei solidarităţi cu ucenicul aflat în ispită.[24] În aceste cazuri solidaritatea este generalizată; părintele afirmă că este supus la acelaşi fel de ispite sau, în cazul lui Sisoe, unei probleme spirituale diferite dar care ajută la clarificarea experienţei interlocutorului. În alte cazuri totuşi, implicarea părintelui este încă şi mai mare, exprimându-şi solidaritatea cu ucenicul său în păcatul sau ispita care îl tulbură atunci şi astfel ia parte la povara penitenţei sau în lupta împotriva păcatului. Într-un pasaj unic şi plin de prospeţime, Sfântul Ioan Scărarul îl descrie pe conducătorul spiritual ca anadochos, termen utilizat pentru naş la Botez şi care îl desemnează pe cel care îşi asumă responsabilitatea pentru altul. Sursa acestei doctrine este regăsibilă în Apostolul Pavel: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi.”[25] Varsanufie îi scrie unui ucenic: „Te adopt şi te port, dar cu următoarea condiţie: ca tu să-mi promiţi că îmi vei respecta cuvintele şi poruncile”[26].

Îndrumătorul spiritual îşi asumă nici mai mult nici mai puţin decât întreaga responsabilitate pentru sufletele celorlalţi, scrie autorul lucrării „Scara Dumnezeiescului urcuş”: „Apare astfel asumarea responsabilităţii duhovniceşti (anadoche), în sensul propriu, ceea ce înseamnă abandonarea propriului suflet pentru sufletul seamănului, în toate aspectele”[27].

O astfel de anadoche poate fi completă, după cum sugerează Sfinţii Varsanufie şi Ioan Scărarul, dar ea poate fi şi parţială. Îndrumătorul spiritual poate opta să îşi asume responsabilitatea numai pentru păcatele trecute sau pentru cele prezente[28]. Un frate a venit la Părintele Lot şi după lungi ezitări („era agitat, umblând de colo-colo, neputând să se aşeze”) a spus părintelui că el comisese un mare păcat[29]. Avva Lot a spus:

„Mărturiseşte-l mie şi îl voi purta eu”.

Iar după ce fratele s-a mărturisit, Avva Lot i-a spus: „Ai încredere că e cu putinţă căinţa” şi l-a îndemnat să postească, „iar eu voi purta jumătate din păcatul tău”. Aici se pare că Lot intenţionează să se supună aceleiaşi penitenţe canonice ca şi fratele, iar rezultatul este acela că „după trei săptămâni, bătrânul era convins că Dumnezeu acceptase căinţa fratelui”. Astfel, părintele spiritual îi uşurează pe ceilalţi de poveri, purtându-le, de parcă ar fi ale lui. Acest fapt este ilustrat cu claritate în următoarea anecdotă povestită în Scară:

„Bătrânul o citi, zâmbi, îl ridică pe frate de la pământ şi îi spuse: «Fiule, pune-ţi mâna pe gâtul meu». Fratele făcu întocmai. Apoi, marele virtuos spuse: «Foarte bine, frate. Acum lasă acest păcat să apese pe gâtul meu atâţia ani câţi a clocotit sau va mai clocoti în tine. Dar de acum înainte, ignoră-l»”[30].

O altă relatare despre reacţia unui părinte la ispitele ucenicului său ilustrează cât este de dispus să se expună pe sine la o posibilă ispită sau critică. Un bătrân şi-a încurajat ucenicul să reziste ispitei păcatului trupesc, dar când ucenicul îi răspunde „Nu voi fi în stare să suport, Părinte, decât dacă înfăptuiesc păcatul”, părintele îşi schimbă atitudinea de la încurajare la implicare: „Şi eu sunt copleşit, fiule, aşa că înfăptuim amândoi păcatul şi să ne întoarcem la chiliile noastre”[31]. Când ajung la locuinţa unei desfrânate, bătrânul intră sub pretextul că va fi el primul, dar îi cere acesteia să-şi dea cuvântul că nu-l va pângări pe ucenic. Când fratele (crezând pentru moment că bătrânul păcătuise deja) intră, desfrânata îl convinge să se roage înainte de a comite păcatul, iar după „douăzeci sau treizeci de închinăciuni”, fratele este cuprins de vinovăţie şi iese de acolo curat.

Astfel, judecând de departe, s-ar părea că intervenţia părintelui nu e decât o mutare inteligentă prin care să-l scape pe ucenicul său, dar Părinţii Pustiului au văzut altfel problema. Concluzia istorisirii este cea care ilustrează de fapt adevărata semnificaţie a purtării părintelui:

„Dumnezeu, văzând fapta bătrânului, l-a eliberat pe frate de ispită, şi cei doi s-au întors astfel la chiliile lor lăudându-l pe Dumnezeu.”

Departe de a recurge pur şi simplu la un subterfugiu, părintele s-a angajat pe un drum periculos al implicării personale, iar Dumnezeu a răspuns prompt acţiunii sale. Această trudă sau implicare, urmată de intervenţia lui Dumnezeu, se regăseşte şi în alte exemple. Un frate s-a arătat dispus să recunoască un păcat pe care nu îl comisese numai pentru a-l convinge pe însoţitorul său (care păcătuise) să nu renunţe la viaţa monahală, ci să accepte o penitenţă de la bătrânii călugări şi s-o împlinească. Cei doi încep să facă penitenţă împreună, iar:

„Dumnezeu, văzând tăria iubirii fratelui, a dezvăluit unuia dintre bătrâni că «Datorită iubirii celui care nu a păcătuit, l-am iertat pe cel care a comis păcătul»”[32].

Se spune că doar în acest moment şi-au dat seama bătrânii care dăduseră penitenţa că fratele acţionase din solidaritate cu fratele său şi nu din cauza unui păcat. De fapt, există o serie de dovezi care să sugereze faptul că Părinţii Pustiului vedeau această formă de solidaritate şi de împărtăşire a trudei în ispita sau în penitenţa altuia ca un element vital nu numai pentru relaţia dintre părinte şi ucenic, ci şi în general, pentru relaţia dintre fraţi, ca parte a datoriei comunităţii ca întreg faţă de membrii săi[33].

Evaluând importanţa acestui aspect în practica Părinţilor Pustiului ca un element al relaţiei dintre părinte şi ucenicul său, este interesant de remarcat faptul că un frate putea privi dorinţa unui părinte de a fi părtaş la penitenţa sa ca pe un semn că găsise un bun învăţător. Se spune că un avva, care a dorit ca un anume frate să trăiască alături de el, „era curat, şi nu voia să audă că vreun călugăr se gândeşte la păcate trupeşti”[34]. Fratele avea îndoieli în privinţa traiului alături de avvă. Probabil se temea, asemenea lui Ivistion[35], că părintele nu va fi în stare să-i înţeleagă problemele sau nu vrea să-l forţeze pe părinte să asculte probleme care ar putea să-i ameninţe propria puritate a gândului. În orice caz, el răspunde că „Sunt un păcătos, Părinte, şi nu pot să rămân alături de tine.” Însă bătrânul insistă, aşa că fratele îi cere să aştepte o săptămână până îi va da un răspuns. La sfârşitul săptămânii, fratele îl pune la încercare pe avvă, spunându-i că în timpul săptămânii păcătuise trupeşte în sat. „Te căieşti?”, l-a întrebat bătrânul, iar când fratele îi răspunde afirmativ, bătrânul recurge la ceea ce Părinţii Pustiului numesc un răspuns potrivit pentru acest tip de mărturie, după cum putem afla din povestea Părintelui Lot: „Voi purta jumătate din povara păcatului tău”. Răspunsul bătrânului (poate neaşteptat în contextul în care se afirma că nu este dispus să asculte problemele altora) învinge îndoilelile fratelui care decide să trăiască alături de bătrân.

Gestul evocat s-ar putea referi la un ritual de practicare a penitenţei în Biserica timpurie, păstrat în obiceiul actual al preotului de a-şi pune mâna pe gâtul penitentului în timpul spovedaniei. Acest act implică iubirea şi solidaritatea umană, căci îndrumătorul preia suferinţa altora şi astfel „poartă crucea”[36] lui Hristos. Calea crucii Sale e cea a dăruirii de Sine. Biruinţa Sa se întemeiază pe paradoxul unei înfrângeri umane, fiind tocmai biruinţa iubirii infinite a lui Dumnezeu împlinite în kenoza Fiului Său. E izbitor să vedem cum experienţa la marii părinţi este legată de crucea şi kenoza lui Hristos[37].

Totuşi, îndrumătorul spiritual nu ar trebui să poarte poveri peste puterile lui. El va trebui să dea socoteală pentru toţi copiii lui spirituali la Judecata de Apoi[38]. „Este o sarcină dificilă să dai socoteală pentru tine, citim în Viaţa Sfântului Pahomie, dar cu cât este mai dificil să dai socoteală pentru atât de mulţi?”[39] Totuşi, părintele spiritual ar prefera osândirea lui decât cea a ucenicilor săi. Deşi Sfântul Ioan Scărarul însuşi nu dezvoltă această idee, ea este implicită în Scară şi poate fi găsită în mod explicit atât în tradiţia Patristică timpurie, cât şi în cea mai recentă.

Ceea ce precedă Vechiul Testament este cerinţa lui Moise către Dumnezeu din partea poporului lui Israel: „Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris”[40]. Într-un fel asemănător, Apostolul Pavel scrie Bisericii din Roma: „Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei”[41]. Reproducând ca un ecou acest sentiment, Avva Varsanufie se roagă la Dumnezeu:

„Stăpâne, fie ia-mă în Împărăţia Ta împreună cu copiii mei, fie şterge-mă şi pe mine din cartea ta”[42].

Aidoma, Simeon Noul Teolog le garantează ucenicilor săi că „Voi muri dacă Dumnezeu vă va scăpa din vedere, (copilul meu). Mă voi arunca în focul veşnic în locul tău, dacă El te părăseşte”[43]. Desigur că astfel de afirmaţii nu numai că se aseamănă răspunsului pe care Dumnezeu i l-a dat lui Moise, în Ieşire[44], ci subliniază în mod special puterea rugăciunii pline de iubire a unei persoane drepte, precum ar trebui să fie părintele spiritual. Astfel, rugăciunea îndrumătorului „mult poate”[45]. În mod special, aceste pasaje reflectă iubirea capabilă de izbăvire a Celui desăvârşit, „căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu”[46].

Un ascet, după patruzeci de ani trăiţi în pustiu, afirma: „soarele nu m-a prins niciodată mâncând”, iar un altul îl corectează imediat: „cât despre mine, nu m-a prins niciodată mânios”. Avva Pimen refuză pedepsele şi dă dovadă de o tandreţe maternă:

 „Dacă văd un frate care a aţipit, îi aşez capul pe genunchii mei şi îl las să se odihnească”[47].

Părinţii au înţeles că unica bucurie, singura fericire este iubirea: slujirea celorlalţi. Ei ne îndeamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca Iubire în viaţa noastră.

[1] Patericon Palestinian.

[2] John Cryssavgis, Soul Mending, The art of Spiritual Direction, p. 57.

[3] Cf. Ex. 20; Deut. 4 şi 5. Vezi Sf. Grigore de Nyssa, Viaţa lui Moise PG 44, 397-405.

[4] Avva Varsanufie, Patrologia Orientalis 31, 3, Paris, 1966.

[5] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Antonie 8, Avva Agathon 5, Avva Ioan cel scund 34.

[6] Amma Synclectica 16.

[7] Avva Pafnutie 3, PG 65, 380.

[8] Avva Moise 2, Avva Pimen 92, 109. Cf. D. Burton-Christie, „The Call of the Desert: Purity of heart and power in early Christian monasticism”, in Pro Ecclesia VII, 2 (1998), p. 216-405.

[9] Sf. Grigore Teologul, Cuvântarea a 4-a, Contra Julianum, I.

[10] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Macarie, 32.

[11] Avva Paisie, 5.

[12] N 509, Avva Macarie 3, Avva Pimen 62.

[13] Avva Macarie 3.

[14] Avva Macarie 31 îşi explică purtarea motivând că prefera să vorbească cu cineva care îl trata ca pe un păcătos decât cu cineva care se apropia de el „cu teamă, ca faţă de bătrân sfânt”. El prefera, adică, să sublinieze solidaritatea faţă de alţii decât propriile succese.

[15] N 509.

[16] Avva Pimen, 62.

[17] Avva Sisoe 19.

[18] Vezi Avva Sisoe 5; despre boala şi moartea sa în 14, 49; şi 35-6 (unde textul admite existenţa a doi Sisoe).

[19] Avva Matoe 5; Avva Ammoe 4 (Eth. Coll. 13.83 e o versiune mai circumstanţială). Şi Avva Achilla 4 ilustrează un părinte dornic să îşi recunoască păcatul pentru a da o învăţătură importantă; Avva Teodor 22 demonstrează dezvăluirea de sine a părintelui în două moduri: prin acceptarea de a fi învinuit pentru greşeala ucenicului său şi prin recunoaşterea de către ucenic a propriului păcat, folosind întâmplarea ca exemplu în povăţuirea altora. Vezi de asemenea strategia folosită de părinte în N 66.

[20] Avva Agathon 5.

[21] Pratum spirituale 74, PG 87, 2926D.

[22] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Silvan 8.

[23] Despre părăsirea chiliei ca semn al detaşării faţă de lucrurile materiale, vezi Avva Agathon 6 (şi implicit 7), Avva Ammoe 5, Avva Megethie 1, despre detaşare vezi Avva Silvan 4 (ultima propoziţie din 2) şi Avva Ioan Kolovos 10 (un exemplu în care părintele este pus la încercare de ucenicii săi). Sau I (ca şi Agathon 6) se referă la construirea unei noi chilii (cf. N 361) şi arată că până şi această misiune necesară poate fi văzută ca o diversiune de la dependenţa de Dumnezeu la ataşamentul faţă de posesiuni: „Şi-au spus unul altuia Ce ne-am face dacă Dumnezeu ne-ar fi vizitat? Şi au lăsat lutul plângând, şi fiecare s-a retras în chilia sa.”

[24] „Solidaritatea în experienţă” notează Stewart în „Radical Honesty about the Self”, p. 33, deşi accentuarea acestui aspect creează o insistenţă exagerată asupra înţelegerii cum că părintele a fost mai degrabă martor la truda ucenicilor săi şi nu un sfetnic.

[25] Rom. 15, 1.

[26] Avva Varsanufie, Scrisori, 270.

[27] Scrisoare către Păstor 57 (1189 ab).

[28] Varsanufie, Scrisori, 39 şi 169.

[29] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Lot 2.

[30] Scara, treapta 4, 104 (980 ab).

[31] N 44.

[32] N 179. Cf. N 180 unde un bătrân încurajează un frate să-l „sprijine” pe tovarăşul său, deoarece blândeţea este mai necesară decât asprimea, iar „Dumnezeu, văzând fapta ta, îl va sprijini la rândul Său.” Pentru a-şi ilustra sfatul, bătrânul povesteşte o altă întâmplare despre un frate care şi-a însoţit tovarăşul până într-un sat când acesta din urmă era hotărât să comită păcat trupesc, deoarece i se spusese de către un părinte că „datorită implicării tale, Dumnezeu nu îl va lăsa să cadă în păcat”. În N 255 un frate care a păcătuit îi cere altuia: „trudeşte alături de mine timp de trei săptămâni”, fiind iertat până la urmă. În N 190 un părinte se roagă din partea unui frate care a păcătuit, iar după câteva săptămâni, fratele este asigurat de iertarea lui Dumnezeu printr-o serie de viziuni.

[33] Vezi N 389, care încurajează suferinţa şi plânsul alături de cei care sunt în nevoi, şi N 335: „Du-te şi sprijină-i pe cei vii”. Ambele se pot aplica în practica împărtăşirii penitenţei sau ajutorării celor aflaţi în ispită. Pentru o povestire despre comunitate, vezi N 165, unde un frate îşi mărturiseşte ispita în faţa întregii adunări: „Şi toţi s-au rugat pentru el timp de o săptămână, şi lupta a încetat”. În N 187 un bătrân îi cere adunării să se roage pentru el, atunci când se întoarce la Sketis ca să îşi reia vechiul mod de viaţă, după ce a părăsit deşertul şi a păcătuit trupeşte cu o fecioară care l-a îngrijit cât timp fusese bolnav. În N 64 un frate îşi dezvăluie ispita faţă de toţi ceilalţi şi le cere să se roage pentru el, deşi aici mai degrabă smerenia sa, şi nu solidaritatea fraţilor, stă la baza despovărării de ispită.

[34] N 346.

[35] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 62.

[36] Luc. 14, 24.

[37] Există două smerenii: o „smerenie ascetică”, a omului, izorâtă din conştiinţa păcătoşeniei proprii, şi „smerenia lui Hristos”, iar cea dintâi trebuie să se transforme în cea de‑a doua. „Smerenia lui Hristos” însă nu e altceva decât modul de existenţă veşnic al Fiului în sânul Sfintei Treimi, descoperit în iconomia kenozei, răstignirii, pogorârii şi ascultării Sale mântuitoare pentru noi până la iad. În acelaşi duh cu Sfântul Isaac Sirul, Avva Siluan va scrie: „Smerenia e lumina prin care putem vedea Lumina‑Dumnezeu”.

[38] Cf. Iez., 3, 20.

[39] Greek Life, 132.

[40] Ieş. 32, 31-32.

[41] Rom. 9, 3.

[42] Avva Varsanufie, Scrisori, 110.

[43] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări Catehetice, 30.

[44] Ieş. 32, 33-34.

[45] Iac., 5, 16.

[46] 2 Cor. 5, 21.

[47] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen

(Citit de 110 ori)