Cuvinte ca îndrumare în Apophthegmata Patrum

[Cuvinte ca îndrumare în Apophthegmata Patrum.pdf]

Principala iniţiativă în vederea mântuirii şi răscumpărării i-a aparţinut lui Dumnezeu, prin Hristos, dar extinderea jertfei mântuitoare a lui Hristos în vieţile noastre depinde de răspunsul nostru. Deschiderea către Dumnezeu este o condiţie primordială pentru ca El să locuiască în noi. O asemenea deschidere este semnul prezenţei noastre benevole în faţa Domnului, în bogăţia milei Sale dumnezeieşti şi totodată semnul prezenţei binevoitoare a lui Dumnezeu în faţa noastră, în adâncul iubirii Lui. O inimă deschisă către Dumnezeu poate glăsui, alături de Psalmist: „Aşează-ţi mila deasupra nedreptăţilor săvârşite de noi şi măreţia bunătăţii Tale pline de iubire deasupra păcatelor noastre”[1].

Ceea ce este important este trăirea în şi pentru Dumnezeu. Scopul monahului în viaţă nu e progresul sau integrarea sa individuală. Scopul său e să slujească întrega taină a mântuirii, trăind nu pentru sine, ci pentru Cel Care a murit şi a înviat pentru noi toţi. Şi acest lucru este posibil deoarece el nu trăieşte după propria voinţă, ci după voinţa catolică a Bisericii Ortodoxe. Biserica este locul întâlnirii şi convorbirii omului cu Dumnezeu, locul curăţirii şi al pocăinţei, al luminării şi intrării omului în viaţa veşnică.

Problema ascultării, alături de chestiunile înrudite ale autorităţii şi iertării, ale liberei voinţe şi ale îndărătniciei sunt preocupări esenţiale în îndrumarea spirituală a fiinţei umane. Se mizează în problema ascultării pe capacitatea unei persoane de a trăi experienţa libertăţii în comuniunea cu Dumnezeu prin opoziţie cu existenţa în izolare, autonomă, departe de comunitatea Bisericii. În tradiţia Patericului, ascetul este un solitar, dar singurătatea sa este caracterizată de o comuniune duhovnicească ascendentă, de împlinire lăuntrică, nu de o cădere în gol şi în izolarea exterioară plină de sciziuni interioare. Tot ceea ce este mai frumos îşi doreşte omul lui Dumnezeu. Aşa se învredniceşte de dobândirea unor noi simţuri ale comuniunii cu Dumnezeu. Şi în acest mod, Dumnezeu devine o prezenţă lucrătoare şi transfiguratoare. Dumnezeu devine un Tu Care i se adresează, îl întăreşte, îl mângâie, îl luminează. Iar viaţa lui devine simplă, însă necontenită în Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Apoftegmele Părinţilor Pustiului ne vorbesc din experienţa vie, personală şi directă, mai degrabă decât din teorie. Aceste texte sunt mai mult practice decât intelectuale. Apoftegmele nu sunt simple maxime, ci au drept conţinut duhul de sfinţenie al vieţii neptice. Tema centrală este următoarea: a oferi altei persoane secretele inimii, pentru discernământ. Această practică a deschiderii personale şi sincere a fost sensul şi fructul creşterii spirituale a ascetului prin sinceritatea şi curăţenia inimii. Practica se fundamenta pe faptul că începătorul era încrezător că mila lui Dumnezeu lucra prin bătrân (Avva). În Ortodoxie, până în zilele noastre, „omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”[2].

Care era scopul esenţial pe care Părinţii îl atribuiau relaţiei de povăţuire între părinte şi ucenic? Este clar că pentru un începător, primul scop al vieţii duhovniceşti cu sau pe lângă un avva este acela de a învăţa, de la un bătrân experimentat, temeiurile vieţii duhovniceşti cum ar fi postul, smerenia, rugăciunea, lupta cu gândurile pătimaşe. Apoi să deprindă cum să-şi petreacă timpul singur în chilia proprie[3] şi cum să îşi desfăşoare lucrul manual[4]. El trebuie să trăiască după poruncile lui Dumnezeu şi prin această aşezare şi stăruinţă de a trăi după porunci, el renaşte duhovniceşte. El devine simţitor faţă de atmosfera duhovnicească, preocupat fiind numai de cele ale duhovniciei. Caută să cunoască, să împlinească voia lui Dumnezeu. În Apophthegmata, acest lucru era considerat într-adevăr important, iar ziceri care dezbat rolul relaţiei duhovniceşti dintre ucenic şi părinte se referă mereu la mult mai multe lucruri decât aceste aspecte pur practice ale povăţuirii. Relaţia este văzută ca o formă de exerciţiu prin ascultare de care depinde în mod direct, dacă ucenicul dobândeşte virtuţile ce reprezintă unul din scopurile vieţii duhovniceşti, exerciţiu care afectează felul în care se situează în faţa lui Dumnezeu. Astfel,

„Bătrânii spuneau că dacă cineva are încredere într-o altă persoană şi se supune ei, nu mai are nevoie să se dedice ascultării poruncilor lui Dumnezeu, ci trebuie doar să renunţe la propria voinţă în favoarea celei a părintelui său, şi astfel nu va primi niciun reproş din partea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu nu cere de la începători mai mult decât truda care vine din ascultare”[5].

„Nu va primi niciun reproş” şi „Dumnezeu cere” sunt expresii ce trebuie luate ca atare în calitate de indicatori ai felului în care Părinţii Pustiului înţeleg relaţia de povăţuire: nu ca pe o chestiune de convenienţă practică, ci ca pe o modalitate garantată prin care ascetul creşte, ascultând şi având încredere[6] în ceea ce părintele său îi spune să facă, încredere în acceptabilitatea sa faţă de Dumnezeu.

„Acela care are un părinte duhovnicesc, îi înmânează acestuia fiece grijă pe care o are, şi nu se preocupă de nimic, şi nu mai este judecat de Dumnezeu”[7].

Prin ascultare devine slobod lucrării harului lui Dumnezeu asupra vieţii lui, nimic nu-şi atribuie sine însuşi, ci pe toate le primeşte, le păzeşte ca pe un dar de sus. Pentru el „virtutea conţine libertatea”[8]. Această apoftegmă este una dintre cele mai explicite în a atribui progresul în virtute al unui ucenic dependenţei sale faţă de avva; însă şi altele ilustrează aceeaşi idee:

„Avva Pimen spunea că odată cineva l-a întrebat pe Avva Paisie «Ce ar trebui să fac pentru sufletul meu, căci este lipsit de simţire şi de frică faţă de Dumnezeu?» El i-a răspuns: «Du-te şi te alătură cuiva cu frică de Dumnezeu şi stând aproape de el, vei învăţa şi tu ce înseamnă frica de Dumnezeu»”[9].

Avva Pimen a spus: „Nu te estima pe tine însuţi, ci alătură-te de cineva care trăieşte bine”[10]. Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a spus: „Ce să fac?” Bătrânul i-a zis: „Du-te şi trăieşte alături de cineva care se întreabă «Ce vreau de fapt?» şi îţi vei găsi liniştea”[11].

Calea Părinţilor este calea ştiinţei despre veşnicie, calea ascultării înnoitoare. În toate aceste trei ziceri aparţinând lui Pimen sau relatate de el, accentul cade pe o calitate particulară a vieţii părintelui. Această calitate este fie ceva ce ucenicul speră să înveţe, fie este o trăsătură a propriei experienţe şi a cunoaşterii de sine a părintelui – un semn al abilităţii sale de a oferi îndrumare, care îi va uşura pe cei care au mai puţină conştiinţă de sine şi mai puţină experienţă în ceea ce priveşte dorinţa arzătoare de a-şi măsura sau estima propriile progrese şi realizări[12]. Astfel, în această ultimă apoftegmă citată, fratele este într-o stare de tulburare, nesigur de ce fel de viaţă ar trebui să adopte:

„Îmi irosesc zilele, Părinte”[13].

Răspunsul Avvei Pimen se referă la faptul că fratele ar trebui să trăiască alături de cineva care a învăţat deja cum să se trateze cu aceste îndoieli şi frustrări printr-o cântărire atentă a propriilor nevoi sau dorinţe. Monahul mărturisea la „lumina zilei” problemele ce-l frământau şi nu le ascundea în cutele încrezătoare ale inimii. Apoi, foarte important este faptul că mărturisirea nu era o introspecţie obsesivă sau o analiză scrupuloasă sufletească. Punctul central al acestei descoperiri consta în prevenirea obsesiilor, iluziilor, părerilor de sine şi admiraţiei propriilor virtuţi. Calea spre pace şi eliberare de aceste griji pentru sine, calea înspre virtuţi precum frica de Dumnezeu se află în ascultarea ucenicului faţă de autoritatea şi învăţătura unei persoane mai înţelepte şi mai experimentate, care are un mod de relaţie cu Dumnezeu pe care şi-o doreşte şi ucenicul, dar de care acesta este despărţit din cauza propriilor inabilităţi şi păcate:

„Un bătrân spunea odată «Fii asemenea unei cămile, poartă-ţi păcatele, urmând înhămat pe cineva care cunoaşte calea spre Dumnezeu»”[14].

Cei care nu au părinte duhovnicesc şi urmează calea propriei voinţe urmează în fapt o cale periculoasă:

„Pentru că acela care este de sine stătător şi urmează propriul său mod de viaţă, şi umblă fără o cunoaştere evanghelică şi fără îndrumare, se poticneşte des şi cade în gropile şi cursele vicleanului, se rătăceşte, se află în multe pericole şi nu cunoaşte ce sfârşit va avea”[15].

Aceste ziceri nu pun la îndoială faptul că începătorul, άρχάριος, este cel care trebuie să se supună în acest fel pentru a învăţa ce implică viaţa duhovnicească:

„El (Avva Isaia) le spunea celor care puneau început bun (καλώς άρχομένους) şi se supuneau Sfinţilor Părinţi: «Prima vopsire nu trece, ca şi în cazul materialului de culoare purpurie» şi «Începătorii care trăiesc în ascultare sunt asemenea vlăstarelor uşor de răsucit şi de modelat»”[16].

Prin ascultarea faţă de părinte, viaţa începătorului capătă forma şi culoarea care îl vor caracteriza ca şi părinte. Discuţia despre importanţa formării şi povăţuirii începătorilor este un avertisment susţinut cu tărie în două relatări anonime şi adresat celor care cred că se pot descurca fără ajutorul bătrânilor:

„Un frate, după ce s-a izolat de lume şi s-a dedicat vieţii monahale, s-a închis imediat în sine, spunând: «Sunt un pustnic». Când cei bătrâni au auzit, l-au dat afară din chilia sa şi l-au pus să treacă pe la toate chiliile fraţilor, făcând pocăinţă şi zicând «Iertaţi-mă, căci nu sunt un pustnic, ci un începător»[17]. Bătrânul a spus: «Dacă vezi un tânăr urcând la ceruri din proprie voinţă, apucă-l de picior şi trage-l în jos, căci îi va prinde bine»”[18].

Mesajul acestor două istorisiri este foarte clar: în primul caz, fratele trebuie să-şi dea seama că are nevoie de sfat pentru a deveni un adevărat monah şi că nu poate să înveţe şi să înţeleagă tot ceea ce trebuie să ştie de unul singur. Nimeni nu se naşte învăţat. De fapt, are nevoie să se supună unor sfaturi, îndrumări, asemenea fraţilor care au primit sfatul lui Pimen de a trăi alături de oameni vrednici să-i îndrume prin pericolele inutilei griji de sine. Greşeala lui datorează scuze faţă de fraţii care (presupunem) au fost mai realişti în legătură cu propriile lor limite. În cel de-al doilea caz, problema se află în faptul că fratele are o încredere neclintită, deşi probabil nu exagerată, în sine şi în propria voinţă, şi nu în ceilalţi.

Problema fundamentală este aceea că un frate care se bazează numai pe judecata şi cunoştinţele sale şi nu pe părintele său, poate să se înşele în legătură cu viaţa sa şi să cadă în păcat sau să nu împlinească nimic, să se autoamăgească.

„Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem nicidecum încredere în inima noastră, căci un îndrumător strâmb face strâmb chiar şi ceea ce este drept”[19].

Ascultarea e o relaţie foarte personală cu o persoană aleasă, anume părintele spiritual, prin care omul nu se mai scufundă în sine însuşi. Aspectul cel mai profund al păcatului este că acesta îl conduce pe om să aleagă în mod eronat o faptă în izolare, departe de sursa lui adevărată şi autentică a fiinţei şi vieţii – Dumnezeu. Acest lucru este clar exprimat într-o istorisire despre un ucenic care a găsit „un loc retras şi liniştit” în pustiu, unde a dorit să trăiască şi i-a cerut părintelui său să-i dea voie să meargă în acel loc;

„Şi îmi pun credinţa în Dumnezeu şi în rugăciunile voastre că voi putea să mă nevoiesc din greu acolo”[20].

Totuşi, bâtrânul nu i-a dat voie:

„Ştiu bine că vei munci din greu, dar pentru că nu ai un bătrân alături de tine, vei ajunge să ai încredere că munca ta este plăcută lui Dumnezeu şi din cauza încrederii că vei fi îndeplinit întreaga muncă a unui călugăr, îţi vei pierde rodul muncii şi înţelepciunea (φρένας)”.

Problema nu este că fratele va fi neglijent în ascultarea sa, ci că va ajunge să creadă că a făcut deja progrese în viaţa duhovnicească şi că nu mai are nimic de învăţat sau de realizat. Abilitatea sa de a gândi obiectiv (oare la aceasta se referă cuvântul φρένας?) despre propria viaţă va fi diminuată de lipsa lui de experienţă sau de lipsa de îndrumare. Compania „unui bătrân” i-ar arăta, poate spre surprinderea sa, unde anume încă nu a ajuns la virtuţile de frică de Dumnezeu şi de cunoaştere de sine la care se referă sfaturile lui Pimen. Pentru a ne regăsi pe noi înşine, trebuie să ne abandonăm pe noi înşine, iar părintele duhovnic ne poate ajuta în acest sens. Numai un smerit poate să găsească odihnă în voinţa celuilalt. Sfântul Antonie exprimă o părere asemănătoare despre necesitatea povăţuirii, folosind aceiaşi termeni:

„Am auzit de călugări care au căzut după multă trudă şi şi-au pierdut înţelepciunea (φρένας) prin încrederea în faptele lor şi neascultând de porunca ce spune astfel: «Întreabă-l pe părintele tău, iar el îţi va spune»”[21].

A „cădea după multă trudă” şi „a-ţi pierde lucrarea” exprimă nerodnicia unei vieţi duhovniceşti lipsite de conştiinţa propriilor nevoi şi de suficienţa de sine amăgitoare.[22] De asemenea, „Cel care doreşte să trăiască în pustiu trebuie să fie capabil să înveţe, nu să aibă nevoie să înveţe, altfel va suferi pierdere (ζημιοΰτα)”[23]. Acest lucru îi permite ascetului să progreseze suficient ca să poată trăi fără povăţuirea altuia, deşi a face acest pas mult prea repede poate fi periculos. Evident, fiecare părinte a fost cândva un începător şi a parcurs drumul spre maturitate duhovnicească, de-a lungul căruia primul pas îl reprezintă viaţa alături de unul dintre cei sporiţi duhovniceşte, dar pe care mulţi fraţi au pornit înainte de a fi pregătiţi, din dorinţa de a trăi singuri. Sfatul unui Părinte dat fiului său spiritual rămâne valabil şi-n ziua de azi pentru toţi creştinii, călugări sau nu. Astfel, Marcu Ascetul îl sfătuieşte pe fiul său spiritual, Nicolae:

„Fă un efort să fii împreună cu şi sub îndrumarea părinţilor duhovniceşti experimentaţi, pentru că este periculos să trăieşti singur, după tine, fără îndrumare sau cu persoane fără experienţă în lupta spirituală… pentru că viclenia şi înşelarea păcatului este mare”[24].

Importanţa pentru un începător de a se lăsa în grija unui părinte este subliniată de ziceri care insistă pe necesitatea împărtăşirii „gândurilor”[25]. Avva Dorotei consideră această practică indispensabilă mântuirii:

„Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem nicidecum încredere în inima noastră, căci un îndrumător strâmb face strâmb chiar şi ceea ce este drept”[26].

Un frate a fost ispitit la păcat trupesc şi a mers la un bătrân ca să-i spună despre gândul său (λογισμός). Acesta l-a liniştit şi când fratele a continuat să vină la el, încă ispitit, bătrânul i-a spus să facă la fel de fiecare dată când se simte ispitit de un demon:

„Îl vei învinge… căci nimic nu-l slăbeşte pe demonul păcatului trupesc ca dezvăluirea lucrării sale, şi nimic nu-l face mai fericit ca ascunderea gândurilor”[27].

Nu e deloc surprinzător faptul că unii ucenici au găsit acest sfat potenţial umilitor ca fiind greu de pus în aplicare. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen de ce nu era în stare să „fie liber cu bătrânii în gândurile mele” – adică de ce îi era greu să le vorbească despre ele, să le mărturisească[28]. Pimen i-a dat drept răspuns ceva ce pare să fie o povăţuire comună, dar care în acest context îl avertizează numai pe frate asupra pericolului, fără să-i răspundă cu adevărat la întrebare:

„De nimic nu se bucură mai mult duşmanul decât de cei care nu îşi dezvăluie gândurile”.

Câţiva fraţi l-au întrebat odată pe un avva dacă cineva suferă din cauza unui λογισμός (gând pătimaş) şi au citit despre ceea ce cred părinţii privitor la acest subiect: ar trebui să „fie râvnitor în sinea lui şi să se foloseacă de ceea ce a citit, mulţumindu-se în conştiinţa sa” sau ar trebui să dezvăluie gândul unui părinte[29]. Părintele răspunde că gândul trebuie dezvăluit, „căci nimeni nu se poate ajuta pe sine, mai ales când se luptă cu patimile”.

Există însă căi ale minciunii şi falsei spiritualităţi, iar Părinţii Pustiului au arătat aceste pericole în mod clar. Nu este de mirare că discernământul şi rugăciunea au un rol cheie. Noi trebuie să cunoaştem lucrurile aşa cum sunt, adevărate, care ne conduc către cunoaşterea lui Dumnezeu. A vedea lucrurile aşa cum sunt, a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum poate fi văzut sau înţeles El, fără masca fanteziilor, depinde, întâi de toate, de moartea tainică a minţii. Iluzia suficienţei de sine, o atitudine care încurajează iubirea de sine, poate conduce la o „conştiinţă patogenă”, după cuvintele Avvei Pimen[30].

Nu se poate creşte în desăvârşire prin izolare, prin efort izolat: harul este mediat printr-un Avvă. Dezvăluirea gândurilor are ca principal scop primirea de sfaturi şi ajutor în lupta împotriva ispitei[31]. Însă părintele continuă cu povestirea propriei experienţe a ispitei demonice de a nu-şi dezvălui gândurile. S-a dus să-l vadă pe Avva Zeno ca să-i spună că îl supără un anume gând, „Dar Satana m-a oprit, sugerând‚ «Ştii ce trebuie să faci, fă întocmai cum ai citit: de ce să-l deranjezi pe bătrân?»” Doar ceva mai târziu s-a hotărât să-şi împărtăşească gândul cu Zeno şi chiar şi atunci a fost nevoie ca bătrânul să-şi dea seama că ceva nu era în regulă, pentru ca să poată mărturisi:

„Văzându-mă tulburat de gândurile mele, m-a bătut pe piept şi mi-a spus «Ce s-a întâmplat? Şi eu sunt tot om». Când a rosit aceste cuvinte, am simţit că inima mi se deschide în faţa lui. Am căzut cu faţa la picioarele lui, implorându-l cu lacrimi în ochi şi zicând «Fie-ţi milă de mine». Dar bătrânul m-a întrebat «Ce s-a întâmplat?», iar eu am răspuns «Nu ştii despre ce este vorba?» Mi-a spus «Tu trebuie să îmi spui». Atunci, cu mare ruşine, i-am spus de patima mea. A zis «De ce te-ai ruşinat să-mi vorbeşti mai devreme? Eu nu sunt oare tot om? Vrei să îţi spun ce ştiu? Nu eşti aici deja de trei zile cu aceste gânduri, fără să le fi împărtăşit?»”

Dezvăluirea făcută de frate despre patima sa marchează un punct de cotitură. Nu ni se spune care era această patimă, iar sfatul Avvei Zeno nu este foarte precis („Du-te, nu-ţi neglija rugăciunile şi nu vorbi de rău pe nimeni”); dar după ce a reuşit în cele din urmă să-i spună lui Zeno ce nu era în regulă, „prin harul lui Hristos şi prin rugăciunile bătrânului, nu am mai fost tulburat de acea patimă”. În mod cert, simplul fapt că tentaţia demonică este depăşită şi că patima este mărturisită unui avva care poate să se roage pentru frate[32] este în sine cel mai important argument pentru vindecare. Aceasta este o constantă a unei alte învăţături a lui Zeno[33]. Sfatul lui Zeno nu este de fapt mai precis decât învăţătura despre „mântuirea sufletului şi despre cum ne curăţăm de gândurile necurate”, pe care se spune că îl dă vorbitorului „după obicei” înainte de a-şi da seama că vizitatorul are ceva anume de mărturisit. Mai târziu, după un an liber de patimă, fratele începe să se întrebe dacă „Dumnezeu s-a milostivit de el, şi nu datorită bătrânului”. Se duce să-l vadă pe Zeno, să-l testeze şi îi cere să se roage pentru el în legătură cu acea patimă.

„Însă m-a lăsat să stau la picioarele sale şi după ce a tăcut o vreme, a spus: «Ridică-te şi ai credinţă». La auzul acestor cuvinte, aş fi vrut să mă înghită pământul. M-am ridicat, incapabil să-l privesc pe bătrân şi m-am întors la chilia mea, uimit şi înfricoşat.”

Vorbele bătrânului au probabil intenţia să arate că este conştient de ispita fratelui de a se îndoi de valoarea ajutorului oferit de bătrân. Fratele din această istorisire nu se înşală în legătură cu viaţa lui: ştie că este un păcătos, dar îi este greu să facă ceea ce trebuie pentru a se ajuta. Prin paşi mărunţi ne punem pe calea dragostei lui Hristos. Mare lucru este sfinţenia. Iar noi ne deprindem a ne simţi păcătoşi, ceea ce este bine. Într-o apoftegmă atribuită Avvei Antonie, dezvăluirea nu se limitează la gânduri sau patimi care trebuie vindecate, ci se extinde la cel mai mic detaliu practic din viaţa călugărului:

„Dacă se poate, un călugăr trebuie să aibă încredere în bătrân când e vorba de fiecare pas pe care îl face sau fiecare strop pe care îl bea în chilia sa, pentru a nu face vreo greşeală în aceste privinţe”[34].

Cu alte cuvinte, un ucenic trebuie să se supună unui avva şi să-şi dezvăluie gândurile pentru a evita greşelile şi încrederea în propriile fapte sau, dimpotrivă, pentru a evita îngrijorarea şi îndoiala în legătură cu viaţa duhovnicească. Renunţarea la propria voinţă este piatra de căpătâi a adevăratului progres în viaţa duhovnicească. Un ucenic ar trebui să renunţe la propria voinţă în favoarea sfaturilor părintelui său chiar cu riscul de a înceta să se mai îngrijească de ascultarea sa de poruncile lui Dumnezeu;[35] şi ar trebui reţinut fratele care, contrar acestei învăţături, vrea să ajungă în ceruri prin propria voinţă[36]. Practica mărturisirii gândurilor era descrisă ca fiind o manifestare a gândirii şi a atitudinilor; valorile dominante aici sunt smerenia şi ascultarea. Păcatul trebuia descoperit şi biruit chiar din faşă, pentru că un păcat, odată lucrător, începe să se amplifice, devenind o capcană pentru ucenic. Sfântul Ioan Casian îl citează pe Teonas, care a spus unui frate după ce acesta şi-a descoperit gândurile:

„Fără nici un fel de cuvinte de-ale mele, mărturisirea ta te face liber din această sclavie a păcatului”[37].

Acolo unde păcatul biruie, puterea lui cu greu va fi înlăturată, viaţa devenind obsesivă, neliniştitoare. Avva Isaia descrie foarte plastic acest proces:

„Aşa cum planta căţărătoare care înconjoară arborele îi sufocă fructele, aşa cum viermele mănâncă lemnul, iar molia devorează hainele şi rugina roade fierul, tot aşa păcatul consumă şi usucă pe cel care nu-l mărturiseşte”[38].

Un avva de demult exprima în următoarele cuvinte starea de bucurie sfântă resimţită de un om după revelarea gândurilor sale:

„Eram plin de o bucurie inefabilă, îmi simţeam mintea purificată de orice dorinţe necurate. Mă bucuram de o puritate pe care nu o pot descrie. Adevărul e martorul acestor lucruri; mă simţeam întărit de credinţa în Dumnezeu şi de marea Lui dragoste… Am devenit liber faţă de patimi şi lipsit de trup, înfăşurat în iluminarea lui Dumnezeu, fiind creat prin voia Lui”[39].

Multe ziceri confirmă sau elaborează aceste puncte de vedere esenţiale, inclusiv unele care arată că învăţătura despre necesitatea de a-şi depăşi propria voinţă este o trăsătură generală la Părinţii Pustiului, nu ceva restrâns la relaţia de povăţuire sau la comportamentul începătorilor. Dorotei din Gaza merge atât de departe că afirmă că „acela care doreşte să fie salvat trebuie să nu aibă deloc voinţă, în nicio chestiune”[40]. „Calea cea îngustă şi dificilă”[41] a renunţării începe ca un proces lent şi dureros, asemănător purtării unei cruci;[42] dar, stând alături de Cel care a fost răstignit, „ştim că vom fi înviaţi”[43]. În Vechiul Testament, neascultarea este echivalentă cu moartea;[44] Părinţii cunoşteau acest lucru şi vorbeau adesea despre „moartea voinţei unui om” ca remediu pentru moartea datorată neascultării. Totuşi, aşezându-ne voinţa la picioarele părintelui nostru spiritual, noi nu o omorâm, ci o îngropăm, după cum şi Hristos a fost îngropat; de asemenea, noi ştim că voinţa noastră va fi înviată, după cum şi Hristos a Înviat. Îngroparea ei este „o pedeapsă de bună-voie”. În viziunea lui Ioan Scărarul, „mormântul voinţei” şi „mormântul învierii” sunt strâns legate[45]. Astfel, anularea autodeterminării, care pare negativă la prima vedere, este de fapt un eveniment pozitiv şi dătător de viaţă. În calitatea noastră de ucenici ai lui Hristos, scopul nostru este să căutăm voinţa Domnului şi să o urmăm în tot ce facem[46].

„Prin fiecare faptă, vorbă, gând, pas şi mişcare, trebuie să fim în conformitate cu Domnul”[47]. Această conformitate nu poate apărea decât dacă ne-am abandonat înainte autodeterminarea, scuturându-ne de ea ca de o haină şi apropiindu-ne de Dumnezeu în toată goliciunea noastră sau, după cum spune Avva Varsanufie, în goliciunea „rece” a unui om care nu are altceva decât pe Dumnezeu:

„Un astfel de om renunţă la autodeterminarea sa şi lasă totul în seama voinţei lui Dumnezeu”[48].

Depăşirea autodeterminării este un proces care se derulează continuu de-a lungul întregii vieţi spirituale. Această practică a descoperirii secretelor inimii altei persoane pentru discernământ indică şi presupune o creştere în smerenie. Smerenia este calitatea cuiva care a început să vadă aşa cum Dumnezeu vede. „Nimic nu e mai apăsător decât a te conduce pe tine însuţi, nimic nu este mai fatal”[49]. Unii trebuie să fie foarte atenţi în acest proces de renunţare la sine pentru a ajunge la înţelegerea voinţei lui Dumnezeu; dimpotrivă, cei desăvârşiţi ajung să îi cunoască voinţa în mod direct, prin întâlnirea personală obţinută prin rugăciune.

Aceste ziceri despre voinţă merită şi o scurtă discuţie, trei dintre cele aparţinând Avvei Pimen aducând o ilustrare potrivită:

„Să se arunce înaintea lui Dumnezeu, să nu se estimeze şi să-şi alunge propria voinţă: acestea sunt uneltele sufletului”[50].

„Voinţa unui om este un perete din bronz între el şi Dumnezeu şi o piatră care îi blochează calea. Când un om renunţă la ea, va spune aşa: «Cu ajutorul lui Dumnezeu voi trece peste acest zid». Dacă voinţa sa este dreaptă, atunci omul va munci din greu”[51].

„Nu îţi împlini propria voinţă; trebuie mai degrabă să te smereşti înaintea fratelui tău”[52].

Două dintre aceste ziceri se referă la relaţia de dependenţă şi de ascultare a ascetului faţă de Dumnezeu şi de separarea de Dumnezeu pe care o cauzează urmarea propriei voinţe. A treia zicere se referă la necesitatea renunţării la propria voinţă în contextul relaţiei cu ceilalţi (nu în contextul specific al relaţiei de povăţuire). Paralelă cu acestea în tonalitate şi mesaj este o apoftegmă aparţinând lui Sisoe, care implică o atitudine similară de renunţare de sine în relaţia cu ceilalţi:

 „Fii dispreţuit, alungă-ţi propria voinţă şi nu te îngrijora, şi vei avea parte de linişte”[53].

A „fi dispreţuit” înseamnă a nu fi luat în seamă, a-i laşi pe alţii să se poarte urât cu tine sau cel puţin a-ţi imagina că meriţi ca ei să se poarte astfel cu tine – o frază mai expresivă decât cea a lui Pimen „smereşte-te”; în timp ce „nu te îngrijora” probabil implică acelaşi punct de vedere ca şi expresia lui Pimen „nu te estima”[54].

Aceste apoftegme generale despre necesitatea renunţării la voinţa proprie întăresc punctul de vedere de mai devreme, din discuţia despre cealaltă instanţă a expresiei „nu te estima”[55], unde contextul este relaţia dintre avva şi ucenic. Supunându-se părintelui spiritual sau lui Dumnezeu[56], un frate poate să evite ispita de a-şi estima în mod continuu propriul progres în viaţa duhovnicească, ca şi cum el singur ar fi responsabil de acesta şi nu Dumnezeu sau părintele său. Aşa cum afirmă Pimen, este necesară încredinţarea acestei libertăţi pentru ca un frate să treacă de la grija de sine la grija de „ce am de făcut”:

„Dacă Dumnezeu ne veghează, de ce ar trebui să ne mai îngrijim?”[57]

În alte scrieri, problema voinţei, pe care aceste apoftegme o identifică în termeni generali, este mai direct legată de necesitatea ascultării faţă de un cunoscător al vieţii duhovniceşti:

„Trebuie să ne conducem sufletul cu discernământ (διακρίσει), iar dacă trăim într-o comunitate, să nu căutăm binele nostru şi să nu ascultăm de voinţa noastră, ci de părintele nostru întru credinţă”[58].

Deşi această apoftegmă se referă la un „cenobiu”, ceea ce implică o comunitate diferită de monahismul semi-anahoretic de la Nitria şi Sketis, comentariile sale despre voinţă şi ascultarea faţă de cineva mai în vârstă sunt în aceeaşi linie cu cele ale lui Pimen. În final, alte două apoftegme despre voinţă merită să fie citate ca nişte ilustrări mai complexe ale acestei probleme şi a altor aspecte duhovniceşti:

„Un frate i-a zis unui bătrân: «Fac tot ceea ce trebuie în chilia mea şi tot nu găsesc mângâiere de la Dumnezeu». Bătrânul i-a răspuns: «Asta pentru că trăieşti alături de cineva care este îngăduitor şi vrei să îţi impui propria voinţă». Fratele i-a spus atunci bătrânului: «Ce îmi porunceşti să fac, Părinte?» Batrânul a răspuns: «Du-te şi te alătură cuiva care se teme de Dumnezeu şi smereşte-te înaintea lui, renunţând la propria ta voinţă. Şi atunci vei găsi mângâiere la Dumnezeu»”[59].

Ca şi într-o altă apoftegmă[60] – povestea fratelui pe care părintele nu l-a lăsat să trăiască de unul singur – problema nu constă în neglijenţa fratelui şi nici în credinţa lui în propriul progres. Ştie că ceva nu este în regulă, că „nu găseşte mângâiere de la Dumnezeu”, iar răspunsul este faptul că nu a deprins lecţia importantă a renunţării la propria voinţă, lecţie pe care ascultarea de un avva trebuie să o transmită[61]. În celălalt caz, fratele este la început mai puţin conştient de faptul că ceva nu e în regulă:

„Un frate i-a spus unui bătrân înţelept: «Avva, aş vrea să găsesc un părinte după aşteptările mele şi să mor alături de el»[62]. Bătrânul i-a răspuns: «Cauţi un lucru bun, Domnul meu». Însă fratele era convins în sinea lui că asta trebuie să facă şi nu a luat în seamă vorbele bătrânului. Când bătrânul a văzut că fratele nu a înţeles bine cuvintele sale, l-a întrebat: «Dacă vei găsi un părinte după aşteptările tale, vrei să rămâi alături de el?» El a spus «Da, mai ales dacă găsesc ceea ce caut». Atunci bătrânul i-a spus: «Nu cumva vrei să găseşti linişte nu prin conformarea la voinţa unui bătrân, ci prin conformarea lui la voinţa ta?» Fratele şi-a dat seama de ceea ce spusese, s-a ridicat, apoi s-a închinat adânc spunând: «Iartă-mă, am făcut mare caz, crezând că am vorbit bine, pe când nu înţelesesem nimic»”[63].

Sarcasmul părintelui („Domnul meu”) are intenţia de a atrage atenţia asupra greşelii fratelui de a dori să găsească pe cineva potrivit lui sau chiar de a-şi impune voinţa faţă de el, în loc să se gândească la ceea ce ar putea învăţa de la un avva cu experienţă de viaţă.[64] Cam acest lucru se întâmplă şi în viaţa duhovnicească astăzi, când ne căutăm părinţi după mintea noastră lumească, care să ne confirme nouă imaginea pe care o avem despre noi înşine. De fapt vrem o confirmare, o înţelegere faţă de noi şi păcatele noastre şi nu o îndrumare şi vindecare reală. De la început pornim cu compromis în acest demers foarte serios şi responsabil. De obicei când unii duhovnici nu confirmă aceste lucruri, acel fiu spiritual pleacă, întorcând spatele, acuzând…

Părintele vrea să spună că fratele nu îşi va găsi liniştea căutând să-şi satisfacă propriile dorinţe (aşa cum ne spun învăţăturile lui Pimen, Sisoe şi Syncletica), ci renunţând la aceste griji şi conformându-se voinţei unei alte persoane, cineva care, după spusele lui Pimen, cunoaşte cu adevărat ceea ce sunt şi mai ales „ceea ce caut”[65]. A găsi linişte şi „mângâiere de la Dumnezeu” în grija pentru propria condiţie duhovnicească şi a depăşi nevoia de a se ghida după propria voinţă sunt două motive principale pentru care un ucenic ar trebui să accepte formarea duhovnicească de la un avva[66]. Monahul locuieşte în libertate prin dăruirea sa totală lui Dumnezeu, păstrează liniştea şi mângâierea. El trăieşte bucuria unică. „Cel ce îşi va pierde viaţa în lumea aceasta, o va salva”. Viaţa lui este astfel o pierdere şi o găsire. Minunată este calea duhovniciei: ea ne depăşeşte mintea şi duhul nostru se vede neputincios a urma „pildei lui Hristos”[67] care a adus pe pământ iubirea Tatălui[68].

[1] Prima Rugăciune…, Vecernia Cincizecimii.

[2] I Cor. 2, 15.

[3] N 291. Cf. Avva Pimen 168.

[4] Αποφθέγματα των αιγών Γερόντων, Avva Teodor al Phermei 21. Despre aceste chestiuni practice, a se vedea în special Regnault, La Vie quotidienne, p. 75-124. Φώτιος Ν. Παπανικλάου, Η έρημος και η πόλη στην ασητική γραματεία των πρώτων αιώνων, p. 33 şi urm.

[5] N 290. Concluzia se repetă şi în 292.

[6] Cf. Rousseau, Ascetics, Authority, and the Church, p. 19-21.

[7] On How to Live in the Cel and on the Contemplation, ed. J.-C. Guy, „Un Entretien monastique sur la contemplation”, recherche de science religieuse, 50 (1962), p. 230-41, qu. 8.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, La Matei, Omilia 32, 8, PG 57, 387.

[9] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 65.

[10] Avva Pimen 73. Pentru „a estima” (μετρεί), cf. Avva Pimen 36 şi 79.

[11] Avva Pimen 143. Despre linişte, a se vedea Avva Sisoe 43.

[12] Cf. P. Rousseau, „The Desert Fathers, Antony and Pachomius”, în C. Jones, G. Wainwright şi E. Yarnold (eds.), The Study of Spirituality (London, 1986), p. 124, care se referă la evitarea „sterilei estimări de sine” apropo de Avva Pimen 65.

[13] A se vedea şi Avva Sisoe 3, Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, (Guy, Recherches, 33).

[14] N, 436. Ediţia lui F. Nau a textelor greceşti a Αποφθέγματα se opreşte la numărul 392, deşi a adăugat câteva ziceri de mai târziu în manuscript, dintre care aceasta (numerotată de el 399). În legătură cu texte apărute mai târziu în seria N, pe care Nau nu le-a publicat, poate fi consultată traducerea lui Regnault, Les Sentences des Pères du désert: Série des anonymes. Ediţiile lui Regnault sunt cele mai complete, curprinzând apoftegmele Părinţilor din greacă, latină, siriană şi armeană. Les Sentences des Pères du désert cuprinde 5 volume: Recueil de Pélage et Jean (1966), Nouveau Recueil (1970), Troisiéme Recuil et Tables (1976), Collection Alphabétique (1981), Série des anonymes (1985). Unele texte ale seriei anonime au fost incluse în antologia a unsprezecea a lui Paul Evergetinos, Εύεργετινός ήτοι συναγωγή τών θεοφθόγγων ρημάτων καί διδασκαλιών τών θεοφόρων καί άγίων πατέρν, (4 vol., Atena, 1957-66). N 436 = Εύεργετινός vol. I, cap. 19, sub-sect. 7, no. 2. Alte referinţe viitoare vor fi de forma Evergetinos 1.19.7.2. Metoda de numerotare, unităţi individuale în cadrul fiecărui capitol, variază de la ediţie la ediţie (şi cu fiecare reeditare a ediţiei din Atena); o referinţă de patru cifre este necesară, deşi traducerea în franceză foloseşte o referinţă de trei cifre pentru volumele i şi ii (numerotând continuu unităţile de la începutul fiecărui capitol şi nu de la începutul fiecărei sub-secţiuni – ex. pentru N 436, Εύεργετινός 1.19.7.2 = 1.19.7) şi câteodată şi pentru volumele iii şi iv. Când apar dubii, se presupune că referinţa corectă se găseşte în secţiunea fiecărui capitol intitulat εν τώ γεροντικώ. Regnault va publia în 1992 Collection Systematique des Apophtegmes des Pères, ed. Solesmes.

[15] Cf. Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae, Filocalia 1, p. 131.

[16] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Isaia 2. Cf. 1 în legătură cu viziunea lui despre ce este bine pentru începători.

[17] N 243.

[18] N 244 ( = N 111).

[19] Avva Dorotei, Filocalia românească 9, 1980, p. 553.

[20] N 370. Vezi Guy, Recherches, 19, pentru prezenţa în câteva manuscripte a zicerilor lui Antonie.

[21] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Antonie 37; Deut. 32. 7.

[22] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 31.

[23] N 221. Cf. N 668 (Εύεργετινός, 1.38.4.5) şi 669 (Εύεργετινός, 4.38.7.2), (Regnault numerotează acestea J 700 şi 701, deoarece preferă să urmeze un manuscript diferit de acela folosit de Nau pentru această parte a seriei anonime). În Viaţa Sfântului Antonie (Μ. Αθανασίου, Βίος και πολιτεία του οσίου πατρός ημών Αντωνίνου του Μεγάλου, PG 26, 835-976), 3-4, Avva Antonie este descris ca învăţând practicile vieţii monahale de la eremiţi locali înainte de a porni înspre deşert. Viaţa Sfântului Antonie a fost cel mai mare best-seller al lumii antice, datorită ei s-a popularizat pustiul cu monahi de-a lungul primelor secole şi a format un număr de vieţi de sfinţi.

[24] Sf. Marcu Ascetul, Epistole Pros Nicholaon Monazonta, Philokalia 1, ed. gr., p. 136-137.

[25] Cf. Guy, ’Educational Innovation in the Desert Fathers’, p. 49-50.

[26] Avva Dorotei, Filocalia românească 9, 1980, p. 553.

[27] N 164.

[28] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 101.

[29] N 509 (Εύεργετινός, 1.20.3.1). Această poveste face parte din seria anonimă extinsă şi aparţine unei perioade în care scrierile învăţăturilor părinţilor erau deja disponibile. Dar demonstrează faptul că unele materiale în această parte a seriei anonime nu datează cu mult mai târziu decât colecţia alfabetică, deoarece bătrânul care spune această relatare despre Zeno trebuie să-l fi întâlnit înainte de 450 (şi deci a repovestit c. 500 cel mai târziu), căci Zeno a murit cu un an înainte de Calcedon, după afirmaţiile lui Ioan Rufus de Maiuma, Plerophories, 8, ed. F. Nau (Patrologia Orientalis, 8: 1; Paris, 1912), p. 21.

[30] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 99, PG 65, 345.

[31] Φώτιος Ν. Παπανικλάου, Η έρημος και η πόλη στην ασητική γραματεία των πρώτων αιώνων, p. 195 şi urm.

[32] Despre rugăciunea unui avva pentru ucenicul său ca mijloc de salvare din faţa ispitei, vezi exemplele grăitoare în Avva Antonie 14, Avva Amoun 3, Avva Sisoe 12, N 169 (mai jos, n. 57), 293; în N 82 un frate moare când părintele său se roagă pentru salvarea sa de la păcatul trupesc – o poveste şocantă, dar poate un avertisment ca să nu creadă nimeni că rugăciunile sale controlează lucrările lui Dumnezeu.

[33] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Zeno, 164.

[34] Avva Antonie 38. Cf. N 176 pentru un exemplu de dezvăluire a unui incident banal de către un frate. Cf. Eth. Coll 14.67: truda unui călugăr este deşartă dacă nu merge să vadă „un om al Domnului” ca să-i dezvăluie gândurile sale. Şi N 592/50 (Εύεργετινός, 1.20.3.8, conţine numai prima jumătate): nedezvăluirea gândurilor este un semn de lipsă de smerenie; atunci când gândurile sunt dezvăluite cuiva care răspunde, Dumnezeu vorbeşte de fapt prin el. N 215 se referă la cazul unei persoane care nu are cui să-şi mărturisească problema: dacă Îi cere cu sinceritate, Dumnezeu îi va da un răspuns.

[35] N 290.

[36] N 244.

[37] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri 2, 11.

[38] Avva Isaia, cf. Byzantion 35, 1965, p. 48.

[39] Patericon Palestinian, II, p. 95-96.

[40] Avva Dorotei de Gaza, Învăţătura 21, 6, PG 88, 1817.

[41] Mat. 7, 14.

[42] Luc. 22, 42.

[43] Scara, treapta 4, 5 (680 ).

[44] Cf. Num. 16 şi Ieş. 14.

[45] Scara, treapta 4, 4 (680).

[46] Cf. Deut. 32, 7.

[47] Scara, Treapta 27, ii, 31 (1188). Cf. Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Antonie 37-38, PG 65, 88. Avva Isaia, Cuvântarea 1, 2 ; 25, 18 ; şi 27, 8.

[48] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Varsanufie, 40.

[49] Avva Dorotei, Discurs 5, 66, 9-10, textul grecesc în: Dorothée de Gazae, Oeuvres spirituelles – Sources Chretiennes 92, Paris 1963, p. 258.

[50] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 36. Despre problema voinţei, vezi mai departe n. 16; şi Regnault, „Obéissance et liberté”, 96-7.

[51] Avva Pimen 54. Ps. 18: 39. Pentru o altă interpretare biblică despre renunţarea la propria voinţă, vezi Avva Ammona 11. N 248 face o diferenţă între cineva care „acţionează după propria voinţă şi nu după voia lui Dumnezeu, dar care este neştiutor” şi cineva care „îşi ia propria voinţă în mâini, împotriva voinţei lui Dumnezeu şi nu vrea să asculte de alţii, crezând că ştie ce e mai bine pentru el”. Cel dintâi „cu siguranţă se va împotrivi lui Dumnezeu”, pe când celălalt „se împotriveşte lui Dumnezeu doar prin trudă”. Vezi Avva Isidor 9 şi Avva Moise 17.  

[52] Avva Pimen 158.

[53] Avva Sisoe 43.

[54] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 34.

[55] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 73.

[56] Avva Pimen 36.

[57] Avva Pimen 162. „De păcatele noastre” a răspuns fratele la întrebarea lui Pimen. Desigur, Pimen nu s-a referit la faptul că un călugăr nu trebuie să se îngrijească de păcatele sale şi răspunde astfel: „Să mergem în chiliile noastre şi să ne amintim de păcatele noastre, iar Domnul va fi cu noi în toate”. Amintirea păcatelor este în sine un mod de pocăinţă faţă de Dumnezeu şi de a avea încredere în El. Cf. Avva Antonie 4.

[58] Amma Syncletica 17.

[59] N 484 (Εύεργετινός, 1.19.7.3). A se observa paralele cu Pimen 65 despre frica de Dumnezeu.

[60] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 36.

[61] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 35.

[62] Adică să trăiască alături de el până la moarte.

[63] N 245.

[64] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 36.

[65] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 143.

[66] Deşi ascultarea unui ucenic faţă de un singur avva ca povăţuitor principal era probabil regulă, a nu se înţelege că se adera cu rigiditate la acest tipar de relaţie sau că a consulta la nevoie şi alţi părinţi era exclus. Cf. Regnault, „Obéissance et liberté”, p. 90-101, despre acest aspect şi p. 97-108 despre flexibilitatea care a fost posibilă în forma relaţiei de formare duhovnicească. Rousseau, Ascetis, Authority, and the Church, p. 36 n. 15, sugereză că unii ucenici au avut mai mulţi părinţi, respingând pe unul sau altul înainte de a se stabili la cineva care le „convenea”. Sursa citată include N 245 (care, după cum am văzut, respinge această idee) şi unde un ucenic întreabă doi părinţi despre acelaşi subiect: Avva Pimen 88-9, 97-8 (cf. Avva Sisoe 35-6), N 216, 217. Însă nu trebuie să credem că aceste întrebări sunt o încercare de a stabili o relaţie permanentă cu un avva; ele reprezintă mai degrabă consultarea mai multor avvi, ca o practică normală. În N 182-3 un frate întreabă trei părinţi, dar nu încearcă să decidă cu cine să formeze o legătură permenentă. La fel, Avva Agathon 28 (citat de Rousseau) nu vrea să spună că aceşti ucenici l-au găsit folositor şi s-au întors spre Arsenie, ci doar că schimbări ocazionale în tiparul relaţiilor erau acceptate. Avva Antonie 27 şi Avva Pafnutie 3 (Avva Isaia, Logos 6, 3a) s-ar putea referi şi la sfătuiri ocazionale, nu la aderenţa exclusivă a unui ucenic la un anume părinte. N 351 arată că un grup de bătrâni ar putea să împartă responsabilitatea de a avea grijă de fraţii care trăiau singuri şi nu alături de vreun bătrân. Afirmaţia lui Ward (‚Spiritual Direction in the Desert Fathers’, p. 66) că „în deşert nu există decât un părinte pentru un ucenic” nu e totdeauna valabilă. Avvii Ares, Dioscor 2, Macarie 33 şi N 291 arată că un avva putea să supravegheze mai bine un frate care nu trăia în aceeaşi chilie (în Avva Macarie 33, supravegherea este mai puţin strictă, doi fraţi rămânând singuri timp de trei ani, dar acest caz este privit ca fiind singular). Problema în N 243 pare să fie nu faptul că fratele doreşte să locuiască singur, ci că se consideră că nu are nevoie de povăţuire. Alte două apoftegme despre aderarea la un avva trebuie luate în seamă: Avva Isaia 3 îi critică pe cei care se mută de la o mânăstire la alta; însă Avva Pimen 14 (Guy, Recherches, 30) accentuează necesitatea încrederii în persoana căreia te alături: „Nu-ţi încredinţa conştiinţa unui om în care inima ta nu are deplină încredere”. Puţină discreţie din partea ucenicului este firească.

[67] Ioan, 13, 15.

[68] Luc. 12, 49.

(Visited 78 times, 1 visits today)