Cuvinte ca sacrament în Apophthegmata Patrum

[Cuvinte ca sacrament în Apophthegmata Patrum.pdf]

Cea mai frecventă cerere a unui ucenic către un avvă era „spune-mi un cuvânt”, prin care nu se referea la o simplă informaţie sau instrucţiune. El cerea un sacrament. „Cuvântul” nu trebuia discutat, analizat sau disputat în vreun fel; trebuia memorizat şi integrat în viaţă, ca o cale sigură spre Dumnezeu. Pahomie spunea că dacă cineva îţi cere să-i spui un cuvânt şi nu ştii despre ce să-i vorbeşti, nu este nevoie decât de o parabolă, iar Dumnezeu tot va veni în ajutorul său.

Avva nu caută să dea nimic dintr-însul, căci în el trăieşte Hristos[1]. Avva este numit printr-o desemnare divină, prin harul Sfântului Duh, prin starea unui „teodidact”, învăţat direct al lui Dumnezeu. „Eu dau numai ceea ce Dumnezeu îmi spune să dau”, spune Sfântul Serafim din Sarov, un avva iubit al Bisericii. Avva este o persoană care posedă darul profeţiei şi care şi-a primit harisma de la Duhul lui Dumnezeu. Vârsta şi funcţia nu au nicio importanţă. Din Apophthegmata aflăm că Avva Moise i-a spus într-o zi fratelui Zaharia:

„«Zi-mi ce trebuie să fac». La aceste cuvinte, Zaharia s-a aruncat la picioarele bătrânului şi i-a spus: «Pe mine mă întrebi, Părinte?». Bătrânul i-a răspuns: «Crede-mă, Zaharia, am văzut Sfântul Duh coborând asupra ta şi de atunci sunt obligat să te întreb»…”

Nu există niciun act formal de numire a îndrumătorului spiritual. Deşi el caută binecuvântarea Episcopului, ucenicii săi sunt cei care demonstrează şi revelează faptul că avva este o fiinţă umană care Îl poartă pe Dumnezeu. Dialectica sau tensiunea între numire şi harismă, între funcţia de preot şi cea de prooroc nu a fost niciodată anulată, ci a caracterizat viaţa Bisericii. Chiar dacă nu a fost mereu simplă sau armonioasă, această tensiune a fost o forţă creativă.

Relaţia de povăţuire se stabileşte prin supunerea voinţei ucenicului povăţuirii unui avva; dar ce ne spun Părinţii Pustiului despre natura acestei povăţuiri? Scrierile arată că sfaturile unui avva se bucură de o autoritate specială care impune respect, atenţie şi ascultare, atât din partea ucenicilor imediaţi ai săi, cât şi din partea vizitatorilor sau a altora care îl consultau cu diferite ocazii. Dacă la Sfântul Ioan Scărarul trezvia minţii şi discernământul se compară cu un înger care supraveghează poarta paradisului, adică a inimii, la Avva Dorotei acest heruvim este părintele duhovnicesc, iar discernământul acestuia este şi virtutea proprie a fiului său spiritual. Acest lucru este cel mai bine ilustrat de perseverenţa cu care, în diferite circumstanţe, ucenicii căutau sfatul unui avva, un cuvânt de folos. Unii fraţi aşteptau timp de patru zile ca să audă un cuvânt de pe buzele lui Pamvo, atunci când acesta nu dorea să vorbească[2].

„Un alt grup de fraţi veniţi în vizită la Antonie, l-au rugat astfel «Spune-ne doar un cuvânt; cum putem să ne mântuim?», «Ai încercat să te apropii de Scriptură? Îţi face bine», a răspuns Antonie, dar fraţii au continuat să îi ceară să le spună o vorbă de duh: «Vrem să auzim şi ceva de la tine, părinte». Le-a îndeplinit cererea, însă n-a făcut decât să repete cuvintele Scripturii” [3].

Întrebarea „Cum aş putea să mă mântuiesc?”[4] este cea mai potrivită pentru un frate care încearcă să stabilească o relaţie permanentă cu un avva.

Combinarea atenţiei îndreptate spre Dumnezeu cu stabilitatea chiliei şi cu meditarea la Scripturi se găseşte într-un aforism al lui Avva Antonie:

„Să-L ai mereu pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice ai face, fă după mărturia Sfintelor Scripturi; oriunde ai trăi, nu trăi cu uşurinţă. Păstrează aceste trei precepte şi vei fi mântuit”[5].

Numeroase sunt relatările despre călugări care se duceau să trăiască alături de un avva şi îşi dădeau seama că acesta nu le dădea niciodată vreun sfat sau vreo poruncă; erau liberi să-l urmeze dacă vroiau, iar dacă el le vorbea, cuvintele nu erau pentru a fi interpretate, ci practicate de către ei. Când în sufletul omului se află năzuinţa de a înceta de a păcătui, el va afla cale înspre Dumnezeu prin cuvânt. Însă cuvântul prin excelenţă este Logosul întrupat al Tatălui, Iisus Hristos[6]. Cuvintele lui Hristos din Evanghelie ne cheamă să trăim continuu cu El, prin numele Lui şi prin cuvintele Lui[7]. Astfel preocuparea fraţilor era să-şi zidească mântuirea prin împlinirea cuvintelor Lui lucrătoare în avvă. Un frate a întrebat odată ce ar trebui să facă, pentru că uita tot ce i se spunea, iar avva s-a folosit de imaginea unui vas care este frecvent umplut cu ulei şi apoi golit:

„Aşa este şi cu sufletul; căci cu toate că nu reţine nimic din ceea ce i s-a spus, este totuşi… curăţit”[8].

Preocuparea unui avva pentru ca cei care îi cer sfatul să fie persistenţi este ilustrată de o apoftegmă despre Avva Ioan. Un bătrân „foarte harnic în treburile lumeşti, dar cu gândurile împrăştiate” a venit să-l vadă din cauză că uita mereu, dar a uitat ce îi spusese Ioan şi a continuat tot aşa, chiar şi după mai multe vizite. În cele din urmă, a încetat să-i mai ceară sfatul, însă Ioan i-a spus să vină cu încredere şi s-a folosit de o ilustrare ca să-i arate că bătrânii nu pierd nimic, chiar dacă sunt cercetaţi foarte des.[9] În academia duhovnicească a Pustiului, părinţii nu numai că îşi însuşesc poruncile lui Dumnezeu, ci le trăiesc şi suferă pentru ele. Nu sunt pur şi simplu dascăli, ci ei sunt liberi, adevăraţi, autentici: sunt îndumnezeiţi. Se mişcă firesc, se exprimă sincer, iubesc smerenia. S-au umplut de înţelepciune. S-a luminat din interior viaţa lor cu ajutorul harului. Nu au memorat pur şi simplu cuvintele Scripturii, ci au pătimit cele dumnezeieşti. Nu îşi epuizează doar trupul şi mintea, ci îşi sacrifică întreaga fiinţă. „Până nu am distrus totul, nu voi fi în stare să mă construiesc”, aşa cum spune un alt avvă în Pateric. De aceea, ei împărtăşesc pururea sfat, cuvânt şi mângâiere.

Răspunsul bătrânului la „parabola practică”[10] de care se foloseşte Ioan pentru a arăta că nu este deranjat de vizitele repetate este în sine o ilustrare a cât de multă consideraţie avea un frate pentru vorbele de duh ale unui avva. Ioan îi spune bătrânului să aprindă o lampă şi să o folosească pentru a lumina cât mai mult, apoi îi arată că lampa nu s-a stricat fiindcă a fost folosită pentru a-i lumina şi pe alţii. Tot aşa, bătrânii nu sunt deranjaţi să le împărtăşească şi altora din înţelepciunea lor dată de Dumnezeu. Dăruiesc din abundenţa harului, din comoara unei pocăinţe transfigurate. Au misiunea sfântă de a celebra, în mijlocul Bisericii, mântuirea tuturor lucrurilor create. Parabola este una simplă, dar râvna cu care ascetul este dispus să asculte de sfaturile de încercare ilustrează grija Părinţilor Pustiului pentru ascultarea şi împlinirea exactă a cuvintelor unui avva. O întâmplare cu Macarie reprezintă un alt exemplu: el îi spune unui frate „să meargă în cimitir şi să ponegrească morţii”[11]. Fratele îndeplineşte întocmai această cerere bizară, fiind determinat, ca şi bătrânul cu care a vorbit Ioan, să arate prin făptuire o pildă care l-a învăţat apoi o lecţie importantă despre natura vieţii duhovniceşti.

Istorisirea despre Pamvo citată mai sus conţine o explicaţie dată vizitatorilor de către οί κληρικοί[12], în legătură cu tăcerea bătrânului:

„Nu te necăji, frate… căci acesta este obiceiul bătrânului. Nu vorbeşte decât dacă Dumnezeu îl inspiră”[13].

Acest comentariu implică faptul că pentru un ucenic, cuvântul unui avva poate fi văzut ca posedând o calitate inspirată sau harismatică, o autoritate venită direct de la Dumnezeu şi dependentă de voia lui Dumnezeu pentru a putea fi exercitată[14]. Ortodoxia dă naştere în sânul ei autorităţii harismatice. Atmosfera harismatică predomină mai ales în pustiu, unde ascultarea personală faţă de un avva este pusă înaintea oricărei relaţii formale care implică puterea. Autoritatea avvei este legitimă de vreme ce el însuşi se supune tradiţiei spirituale a Bisericii în totalitatea ei şi o întruchipează.

În legătură cu acest aspect s-a observat că „există un singur lucru care este mai important decât toate cărţile şi ideile posibile şi acesta este exemplul unui stareţ ortodox, înaintea căruia poţi să îţi aşterni toate gândurile şi de la care poţi să auzi nu o părere personală, mai mult sau mai puţin preţioasă, ci însăşi judecata Sfinţilor Părinţi”[15]. Viaţa creştină nu este după chipul din afară, ci după conştiinţa noastră lăuntrică care ni se dă după harul Sfântului Duh. Viaţa creştină are drept principiu insuflarea de sus, de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt înseamnă în noi chipul lui Hristos şi ne face liberi, duhovniceşti. Primind pecetea chipului lui Hristos în noi, cunoaştem raţiunea cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru om. Duhul vorbeşte aceleaşi ce a grăit Hristos şi cunoaştem că Hristos prin Duhul ne vorbeşte nouă. Ceea ce îi caracterizează pe Părinţi este flexibilitatea care se răsfrânge în Duhul Domnului, care „suflă unde voieşte”[16].

O astfel de părere precisă a naturii inspirate a cuvântului unui avva nu este dezvoltată foarte mult în Apophthegmata[17], dar este important să acordăm atenţie acelor apoftegme care într-adevăr descriu cuvântul părintelui în acest fel. Cea mai explicită dintre acestea este o relatare despre Avva Efrem. „Un sfânt” a avut o viziune în care un grup de îngeri discuta cine era vrednic să primească o κεφαλίδα (definită ca „o carte scrisă pe ambele părţi”) pe care o aduseseră din ceruri, ajungând la concluzia că numai lui Efrem îi putea fi încredinţată:

„Atunci bătrânul i-a văzut dând sulul lui Efrem. Trezindu-se devreme, l-a auzit pe Efrem învăţând de parcă îi ieşea un izvor din gură şi a ştiut că ceea ce venea de pe buzele lui Efrem era de la Duhul Sfânt”[18].

Această apoftegmă are un loc destul de sigur printre primele texte legate de acest subiect.[19] Istorisirea apare şi în tradiţii despre Efrem Sirul şi ar trebui poate privită mai degrabă ca o importare în Apophthegmata dintr-o sursă exterioară, decât ca provenind din tradiţia orală a deşertului egiptean.[20]

Un astfel de avva merită titlul de pneumatophoros sau „purtătorul Duhului”, pentru că face eforturi de a se lăsa condus într-un mod cât se poate de total, prin îndrumarea Sfântului Duh şi nu prin puterile sale personale[21]. Autoritatea lui a fost promisă de Însuşi Domnul, care a spus: „se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi.”[22] Adevăratul avva devine la rândul lui un îndrumător duhovnicesc, ajutând la renaşterea şi înnoirea celorlalţi în viaţa Duhului. Ca un ascet, ca un martir, el îşi dă „propriul sânge şi primeşte în el Duhul”.

Tradiţia ortodoxă recunoaşte un singur Avva, „Cel din ceruri”[23], „din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”[24]. Ea consfinţeşte de asemenea legătura de solidaritate, frăţietate şi de dăruire care se creează atunci când îi zămisleşti pe alţii în Trupul lui Hristos, Biserica. Arsenie, ucenicul sfântului Simeon Noul Teolog, descrie relaţia cu părintele său duhovnic ca fiind o legătură dătătoare de viaţă: „Am murit pentru lumea dindărătul meu. Cum aş putea să mă mai întorc? Am un părinte în Duh, de la care primesc în fiecare zi laptele pur al harului dumnezeiesc. Mă refer la părintele meu întru Dumnezeu. El este şi mama mea, de vreme ce m-a zămislit în Duh şi mă încălzeşte cu îmbrăţişarea sa de parcă aş fi un copil nou-născut”[25].

Avva le dă naştere fiilor săi spirituali prin şi în Duhul Sfânt. În acest fel, el este slujitorul Duhului Sfânt pe care îl invocă şi îl aşteaptă mereu. „Fără Sfântul Duh, păstorii şi învăţătorii nu ar exista în Biserică”[26], afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru că Duhul Sfânt este cel care certifică vrednicia, autoritatea îndrumătorului sau, mai degrabă, îi revelează autenticitatea ca iubire – piatra unghiulară a întregii teologii şi spiritualităţi creştine. Duhul este dătător de viaţă sub toate formele ei: personală, interpersonală, comunitară, ecleziastică, ierarhică. „Dumnezeu este iubire”[27] şi se dezvăluie pe Sine Însuşi ca fiind o comuniune personală într-o relaţie de la persoană la persoană. Duhul lui Dumnezeu face posibilă adevărata unitate în diversitate, reconciliind libertatea şi autoritatea în Biserică. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul[28], criteriul ultim al Revelaţiei dumnezeieşti adevărate, al credinţei adevărate a omului, al sănătăţii mântuirii, al prezenţei Duhului Sfânt în om este, pe lângă smerenie, iubirea. Iubirea este semnul care ne arată că suntem sau nu în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. Iar cine iubeşte a ajuns în Hristos, poartă chipul lui Hristos şi trăieşte viaţa lui Hristos, fiindcă în afara relaţiei cu Dumnezeul adevărat care este Iubire desăvârşită, iubirea de oameni este cu neputinţă.

Avva, fiind purtătorul unei asemenea iubiri, s‑a făcut sălaş al Duhului Sfânt; în Duhul Sfânt cunoaşte pe Hristos şi devine asemenea lui Hristos şi ca Hristos cunoaşte şi intră la Tatăl, Izvorul ultim al bunătăţii, iertării, milei, iubirii, luminii şi vieţii atât în cer sus, cât şi aici jos, pe pământ. Intră astfel în comuniunea de iubire desăvârşită a Sfintei Treimi ajungând prin „nepătimire”, „înfiere”, „înduhovnicire” şi „sfinţire” un „dumnezeu după har” (după Sf. Ioan Scărarul aceste daruri sunt realităţi sinonime), iubind pe toţi şi pe toate la modul chemării vocaţiei creştine, adică desăvârşit, dumnezeiesc, adică iubind cu o iubire smerită şi răstignită. Inima sa aprinsă de iubirea kenotică pentru oameni e o inimă rănită, o inimă ce arde pentru toţi, în care bucuria şi fericirea rămânerii în Dumnezeu se împleteşte cu suferinţa cea mai chinuitoare provocată de mila pentru toată durerea făpturii.

Existenţa unei credinţe în inspiraţie sub o formă mai puţin precisă este ilustrată de alte trei istorisiri în afară de cele despre Avva Pamvo.

„Se spunea că oricine venea la Avva Pimen, acesta îl trimitea la Avva Anoub mai întâi, deoarece era mai vârstnic. Dar Avva Anoub le zicea: «Duceţi-vă la fratele meu Pimen, căci el el are darul cuvântului (τοΰ λόγου τό χάρισμα)». Iar dacă Avva Anoub stătea lângă Avva Pimen, acesta din urmă nu vorbea în prezenţa celui dintâi”[29].

Anoub vede în Pimen un dar al învăţării. Apoftegma nu dă totuşi un răspuns întrebării dacă inspiraţia era văzută ca fiind specifică tuturor sau multor părinţi sau, mai degrabă, ca un dar deosebit al unor persoane. Cuvintele lui Anoub nu implică absolut această ultimă posibilitate, deoarece vorbele sale pot fi văzute ca având intenţia de a răspunde în acelaşi fel la smerenia lui Pimen faţă de el, prin negarea oricărui dar special de învăţător pe care l-ar avea el însuşi[30].

„Un frate a venit la Avva Ares şi l-a întrebat: «Spune-mi ce ar trebui să fac ca să mă mântuiesc». Părintele l-a trimis îndemnându-i ca timp de un an să mănânce seara pâine şi sare, iar când fratele s-a întors după un an, i-a impus o rânduială ascetică încă şi mai severă. Când fratele plecase, Avva Avraam l-a întrebat pe Ares de ce i-a impus fratelui o astfel de sarcină atât de grea, spre deosebire de alţii. Bătrânul i-a spus: «Orice ar căuta un frate, el pleacă de aici dobândind acel lucru. Acesta vine să audă o vorbă în numele lui Dumnezeu, căci este râvnitor. Orice i-aş spune, el va face cu mult zel. În consecinţă, pentru el, eu rostesc cuvântul lui Dumnezeu»”[31].

Istorisirea nu afirmă în mod explicit inspiraţia cuvintelor părintelui, ci numai faptul că el învaţă ceva ce este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu şi este potrivit pentru un frate care vrea să fie ascultător şi să trăiască „în numele lui Dumnezeu”. Mai puţin reticent în a revendica inspiraţia pentru cuvintele unui părinte este Felix:

„Nişte fraţi au venit la Avva Felix, aducând cu ei nişte laici şi l-au rugat cu insistenţă să le adreseze o vorbă. Însă bătrânul tăcu. După ce l-au implorat de mai multe ori, el le-a zis: «Vreţi să auziţi o vorbă?» Ei au răspuns: «Da, părinte». Bătrânul le-a spus: «Nu am cuvinte acum. Atunci când fraţii îi întrebau pe bătrâni şi făceau întocmai cum li se spunea, Dumnezeu îi îndruma pe bătrâni cum să vorbească. Dar aici, din cauză că ei întreabă, dar nu fac ce au auzit că trebuie să facă, Dumnezeu a luat harul cuvântului (τήν χάριν τοΰ λόγου) de la bătrâni iar aceştia nu ştiu ce să spună acum, pentru că nimeni nu-l lucrează în ei». Când au auzit acestea, fraţii au plâns şi au zis: «Părinte, roagă-te pentru noi»”[32].

Două lucruri trebuie remarcate în legătură cu aceste două apoftegme despre inspiraţie. În primul rând, trei dintre ele (exceptând Ares) se referă la întâmplări în care darul părintelui de a povăţui nu a fost exercitat, sau în care era reticent la învăţare sau povăţuire. La acest fenomen ne vom întoarce în ultima parte a acestei analize[33]. În al doilea rând, două dintre apoftegme raportează în mod explicit exercitarea darului părintelui la atitudinea celor care întreabă. Ares face acest lucru anume: vrednicia fratelui atrage după sine cuvântul lui Dumnezeu; Felix este mai general: Dumnezeu i-a luat cuvintele părintelui pentru că ucenicii nu sunt atât de ascultători şi de sârguincioşi pe cum ar trebui să fie. Inspiraţia nu era de fapt un fenomen izolat, ci un răspuns (de la Dumnezeu, prin părinte) către ucenic sau ucenici, la nevoile lor personale, la capacităţile şi atitudinile lor[34].

Ca şi parabolele practice ale lui Ioan şi Macarie, aceste apoftegme atrag atenţia asupra insistenţei Părinţilor Pustiului ca ucenicul să asculte de cuvintele părintelui său, ca să renunţe la propria voinţă şi să ceară cu răbdare sfat în legătură cu nevoile sale (chiar şi fraţii în apoftegma despre Pamvo au fost până la urmă răsplătiţi pentru îndelunga răbdare cu care au aşteptat răspuns la întrebarea lor). Aceste virtuţi de ascultare şi supunere erau văzute, după cum am putut remarca, ca fiind bune în sine pentru a determina capacitatea ucenicului de a progresa în viaţa duhovnicească; importanţa lor a fost fără îndoială întărită prin credinţa în inspiraţia cuvintelor părintelui, chiar dacă această credinţă reiese în puţine momente şi cu o anume reticenţă în textele Apoftegmelor.

Conştiinţa profundă a caracterului sacru al acestei tradiţii a ajutat la menţinerea unui sentiment puternic de responsabilitate şi răspundere din partea părinţilor, dirijat mai ales înspre Dumnezeu şi înspre proprii lor ucenici[35]. Această responsabilitate şi această capacitate de a răspunde nevoilor ucenicului a dat naştere şi unei capacităţi similare de răspuns în ucenic. Îndrumătorii spirituali au înţeles că însuşi Duhul lui Dumnezeu „i-a învăţat chiar în ceasul acela ce trebuie să spună”[36]. În acelaşi timp, ei erau cât de poate de conştienţi de faptul că sunt „pur şi simplu oameni”. Pahomie le reaminteşte ucenicilor săi că:

„atunci când Domnul nu ni se mai arată, suntem nişte simpli oameni, ca orice altă fiinţă umană”[37].

Avva Pahomie atinge miezul problemei: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?” şi tot el ne răspunde că ei nu spun nimic de la ei înşişi, ci numai ce le insuflă Duhul Sfânt. Pentru a se putea însă împărtăşi cu Dumnezeu Cel în Treime, omul trebuie să renunţe la sinele său egoist, la voia sa gnomică, la conceptele sale subiective, la imaginaţia sa ideatică, care toate pot deveni vehicul al înşelării demonice, al autoamăgirii, al autojustificării şi autoedificării omului, ridicând tot atâtea ziduri păcătoase în calea venirii şi sălăşluirii Duhului Sfânt şi a vieţii dumnezeieşti în om. Duhul Sfânt nu vine însă decât acolo unde întâlneşte ascultarea şi smerenia lui Hristos. Iar singurul criteriu autentic al prezenţei Lui, al veridicităţii inspiraţiilor este acela dacă ele nasc în suflet străpungerea inimii, răbdarea, smerenia, iertarea şi iubirea cuprinzătoare. Dacă în urma experienţei sufletul nu simte smerenie, deşertare adâncă de sine, iertare şi milostivire, ci, dimpotrivă, mândrie trufaşă şi indiferenţă faţă de semenii săi, este semn fără îndoială că inspiraţia este o amăgire prăpăstioasă şi este sursa înşelării viclene.

[1] Cf. Gal. 2:20.

[2] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pamvo 2.

[3] Avva Antonie 19.

[4] Avva Evprepie 7, Avva Macarie 25, N 387. (cf. Gould, ‚A Note on the Apophthegmata Patrum’, p. 134). Însă în Avva Antonie 19 putem vedea că, asemenea întrebării de mai sus, ar putea la fel de bine să fie un mijloc de sfătuire ocazională a diferiţilor părinţi. Istorisiri despre cum relaţiile permanente se stabileau apar într-adevăr în N 17, 46, 190, 291, 346 şi cap. 270, dar sunt destul de diferite în ceea ce priveşte forma; vezi Regnault, La Vie quotidienne, p. 142-4, pentru alte exemple.

[5] Avva Antonie 3.

[6] Cf. Ioan, 14, 6.

[7] Cf. Ioan, 6, 33, 15, 7 ;17, 8 etc.

[8] Systematic Series 91.

[9] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Ioan Kolovos 18. Evident că bătrânul nu era un începător, ci o persoană care încă avea nevoie să fie indrumată în anumite privinţe. N 223 oferă o altă situaţie în care un ucenic exemplifică o parabolă despre uitare: aici totuşi scopul este cel de a ilustra efectul pe care consultarea repetată a unui avva îl are asupra ucenicului şi nu a părintelui. Cf. Eth. Coll. 13.72: ascultarea repetată şi amintirea vorbelor unui avva este benefică, chiar dacă ascultătorul nu le poate pune în pactică.

[10] Cf. Nagel, ‚Action-Parables in Earliest Christian Monasticism’, p. 258-9, care desigur nu are o perspectivă istorică asupra descrierii.

[11] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Macarie 23; cf. Nagel, ‚Action-Parables in Earliest Christian Monasticism’, p. 253-4, în legătură cu alte parabole despre „moarte”.

[12] Probabil preoţii sau clerul monahal care l-au asistat pe Avva Pamvo ca părinte duhovnic în Nitria.

[13] Avva Pamvo, 2, 7.

[14] Rousseau, Ascetics, Authority, and the Church, p. 29, vede „ inspiraţie de la Dumnezeu” ca fiind „baza esenţială de încredere în învăţătura părinţilor”. Despre calitatea harismatică a cuvintelor unui avva, vezi de asemenea Guy, ‚Educational Innovation in the Desert Fathers’, p. 45-6, iar despre autoritatea sa spirituală în termeni mai largi, P. Henry, ‚From Apostle to Abbot: The Legitimation of Spiritual Authority in the Early Church’, SP 17 (Oxford, 1982), p. 491-505.

[15] Kallistos Ware, „The Spiritual Father in Orthodox Christianity”, în Cross Currents, Summer-Fall, 1974, p. 296.

[16] Ioan 3, 8.

[17] Sursele pahomiene ne pun la dispoziţie un pasaj în care rolul autorităţii unui avva este explicat şi justificat mai în detaliu decât oriunde în Apophthegmata. Vezi fragmentul din First Sahidic Life of Pachomius în Sancti Pachomii Vitae Sahidice scripta, ed. L. Th. Lefort (CSCO 99-100; Scriptores Coptici, 9-10; Louvain, 1933-4), vol. 99, 253-4, trans. A. Veilleux, Pachomian Koinonia: the Lives, Rules and other writings of Saint Pachomius (3 vol., CSS 45-7; Kalamazoo, Mich., 1980-82), i, 425-7. Aici autorul explică prima dată de ce a te referi la cineva cu termenul de Avvă – tată este un lucru corect, în ciuda injoncţiunii lui Hristos în Matei 23;9, iar apoi vorbeşte explicit despre prezenţa Sfintei Treimi în aceia care sunt părinţi (spirituali). Avva Antonie 37 este singura apoftegmă care încearcă o susţinere similară a rolului părintelui spiritual.

[18] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Efrem 2; 1 conţine şi comentarii despre calitatea sa de povăţuitor, cu o anumită referire la inspiraţie.

[19] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 39.

[20] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Efrem 1 şi 2 apar în PJ 18.5, 5, ceea ce dovedeşte prezenţa lor în primele texte ale Apoftegmelor. Se găsesc de asemenea în varianta latină a Viaţa Sfântului Efrem (PL, lxxiii. 321- 4). Pentru comentarii despre prezenţa lor în surse siriene şi despre posibila lor provenienţă, vezi A. Vööbus, Literary Critical and Historical Studies in Ephrem the Syrian (Papers of the Estonian Theological Society in Exile, 10; Stockholm, 1958), 14, 26 (n. 6), 32-3, 44.

[21] Teologia adevărată se situează dincolo de orice erudiţie şi veleitate culturală intelectuală, identi­ficându‑se cu vorbirea vie despre Dumnezeu Cel Sfânt în Duhul Sfânt, cu mărturia nemijlocită despre realităţile dumnezeieşti cunoscute din experienţă duhovnicească.

[22] Mat. 10, 19-20.

[23] Mat. 23, 9.

[24] Ef. 3, 14.

[25] Cf. G. Maloney, The Elder of the Christian East as Spiritual Leader, în „Studies in Formative Spirituality”, III (1982), p. 78.

[26] PG 50, 463.

[27] I Ioan 4, 16.

[28] Cf. Cuvântul ascetic, “Filocalia română” (FR) 2, 1947, p. 1–35.

[29] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 108.

[30] Unele apoftegme care se referă la diferite χαρίσματα implică faptul că acestea sunt cu adevărat daruri speciale: N 40 vorbeşte despre χαρίσμα τής έλεημούνς; N 287 despre χαρίσμα τής διακονίας: ambele înseamnă că fratele în cauză are un dar special, că e asistat de Dumnezeu atunci când împlineşte o sarcină de care toţi sunt legaţi într-un fel anume. Acelaşi lucru se poate spune şi despre harisma părintelui de a vorbi. În N 380 un avvă se roagă să primească o harismă (nu ni se spune care anume), iar un altul îi spune că trebuie să se roage pentru a-i fi retrasă din nou această harismă: un dar special care în mod evident îl distinge faţă de ceilalţi şi îl poate ispiti la mândrie de sine. Vezi de asemenea N 34 şi N 398 (Εύεργετινός, 4.5.2.21-2). Pentru comentarii despre harisme în Apophthegmata, vezi A. M. Ritter, ‚Statt einer Zusammenfassung: Die Theologie des Basileios im Kontext der Reichskirche am Beispiel seines Charisma-verständnisses’, în P.J. Fedwick (ed.), Basil of Caesarea: Christian, Humanist, Ascetic (2 vol., Toronto, 1981), i. p. 414-17. Philip Rouseau, Basil of Cesarea, Transformation of the Clasical Heritage, University of California Press, 1944. De asemenea K. Holl, Enthusiasm und Bussgewalt beim griechischen Mönchtum (Leipzig, 1898), p. 138-55, p. 148-53.

[31] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Ares.

[32] Avva Felix.

[33] Împotrivirea la a răspunde la întrebări este o trăsătură prezentă în Avva Zaharia 1 şi 3 care, împreună cu 2, implică un dar al cuvântului. În Avva Moise 3 îi spune: „Am văzut pe Duhul Sfânt coborându-se peste tine, aşa că sunt obligat să te întreb”.

[34] Cf. N 592/50: Dumnezeu răspunde prin intermediul unui părinte la dezvăluirea gândurilor unui ucenic.

[35] Φώτιος Ν. Παπανικλάου, Η έρημος και η πόλη στην ασητική γραματεία των πρώτων αιώνων, p. 102 şi urm.

[36] Cf. Luc. 12:12.

[37] Vita Pachomii, First Greek Life, Brussels, 1932, p. 48.

(Visited 61 times, 1 visits today)