Duh și libertate în literatura Pustiului

[Duh și libertate în literatura Pustiului.pdf]

Una dintre caracteristicile Spiritualităţii pustiului era supleţea spiritului care frânge barierele rigide ale voinţei şi ale mulţumirii de sine, făcând sufletul agil şi flexibil să primească aşa-zisa pecete a Duhului precum o primeşte ceara. Una din căile de a testa continuitatea acestui proces era ucenicul să-l aceepte pe părinte ca pe cel care discerne realitatea, în pofida evidenţei simţurilor; ca pe cel care ştie ce este de făcut, în pofida înţelegerii limitate a sarcinilor comunitare; ca pe cel care ştie ce este posibil, în pofida principiilor raţiunii. Binecunoscuta poveste a ucenicului căruia i s-a spus să planteze un băţ uscat şi să-l ude trebuie văzută în acest sens; este spusă în mai multe versiuni, unele dintre ele cu imagini pitoreşti ale băţului care înfloreşte; însă în forma ei cea mai de început era doar o simplă ilustrare a cât de flexibil şi de ascultător a devenit ucenicul pentru a îndeplini o astfel de poruncă. Cuvintele, faptele, părerile nu contau în sine; ceea ce îl preocupa pe ucenic era abilitatea sa de a asculta. Astfel, când un bătrân îi spunea ucenicului său „Uite, un bizon”, ucenicul privea şi răspundea „Da, părinte”, chiar dacă ochii îi arătau altceva[1]. Cea mai mare lucrare în viaţa monahală este de a se dărui voii lui Dumnezeu prin ascultare[2].

Ucenicul îl întâlneşte pe Dumnezeu pe calea renunţării de sine, prin paradoxul supunerii faţă de un îndrumător spiritual. „Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi”[3]. Creştinul trăieşte în lumina acestei zile. Omul se abandonează înaintea lui Dumnezeu, se lasă în mâinele Lui şi învaţă să facă acest lucru printr-o relaţie cu părintele său. Atunci Domnul va da ceea ce nu cunoaşte niciun studiu – rugăciunea curată. Viaţa lui devine simplă, însă necontenită în Dumnezeu.

Totuşi, ascultarea faţă de părintele spiritual nu este asemănătoare supunerii cu care se confruntă omul în lume. Ascultarea faţă de părintele spiritual există, se manifestă şi se dovedeşte în contextul iubirii[4]. Varsanufie, „marele avvă”, observă că părintele şi copilul spiritual sunt „unul şi acelaşi suflet” în iubirea veşnică ce ţine toate. Varsanufie îşi duce şi mai departe înţelegerea, afirmând că îndrumătorul face mai multe pentru noi decât facem noi înşine. El este persoana căruia omul trebuie să îi poată încredinţa totul, fără ruşine. A încredinţa înseamnă a mărturisi, a înlătura orice mască în căutarea adevărului despre sine. Astfel se produc curăţarea şi purificarea, de fapt orice înaintare duhovnicească.

S-a sugerat de la început că apoftegmele despre ascultare se aplică în primul rând începătorului, ucenicului care are nevoie să înveţe cum să trăiască în chip de călugăr. Trebuie menţionat totuşi că mai multe apoftegme prezintă ascultarea ca pe un mod de viaţă permanent, superior altor practici spirituale sau ascetice. Părinţii au semnalat cu insistenţă pericolul propriei voinţe. În Pateric, i se spune lui Avva Pimen că „voinţa e un zid între om şi Dumnezeu”[5]. E o stâncă, atâta timp cât ea se opune voinţei lui Dumnezeu. Dacă un om renunţă la ea poate şi el să afirme: „În Dumnezeul meu voi trece zidul, Dumnezeul meu, a cărui voce este inconfundabilă”[6]. Potrivit Sfântului Marcu Ascetul, „numai când renunţăm la propria voinţă vedem fără ocolişuri calea lui Dumnezeu”[7].

Supunerea voinţei este văzută ca ceva valoros în sine şi nu numai ca o cale de a obţine ceva care poate fi dat la o parte odată ce formarea în viaţa duhovnicească a fost „terminată”. De exemplu, patru călugări care au urmat moduri diferite de viaţă i-au vorbit lui Pamvo despre virtuţile lor diferite. Cei patru erau, respectiv, unul care a postit foarte mult, unul sărac, unul foarte milostiv şi unul care trăise în ascultare către un bătrân timp de douăzeci şi doi de ani.[8] Avva Pamvo le-a răspuns că a acestuia din urmă era cea mai mare:

„Căci fiecare dintre voi a ajuns la virtutea la care a dorit prin propria voinţă, dar acesta şi-a abandonat propria voinţă pentru a îndeplini voia altcuiva. Astfel de oameni sunt mucenici (ομολογηταί) dacă îndură până la capăt”.

Aici nu pare să fie vreo îndoială că ascultarea figurează ca un mod special de viaţă alături de alte virtuţi pe care un monah ar dori să le cultive sau să le practice în funcţie de darurile sau energiile particulare pe care le deţine[9]. Hyperechius probabil că arată înspre aceeaşi direcţie prin cuvintele sale:

„Ascultarea este comoara călugărului. Acela care are această calitate, va fi ascultat de Dumnezeu şi va sta în faţa celor răstigniţi cu încredere, căci Domnul răstignit a fost ascultător până la moarte”[10].

Despre cum „va fi ascultat de Dumnezeu” vorbeşte şi Avva Mius:

„Dacă cineva ascultă de Dumnezeu, şi Dumnezeu ascultă de el”[11].

Prin ascultare omul devine slobod lucrării harului lui Dumnezeu asupra inimii lui. Nimic nu-şi atribuie lui însuşi, ci pe toate le primeşte şi le păzeşte ca pe un dar de sus. Trece cu mintea la cele plăcute lui Dumnezeu şi pentru că Îl iubeşte pe Dumnezeu, pomenirea Lui rămâne statornică în el. De aceea, Avva Dorotei declară cu convingere că „nimic nu este mai periculos decât să te conduci pe tine însuţi, nimic nu este mai grav”[12], „pentru că o regulă greşită poate să-l aplece chiar şi pe acela care este drept”[13] şi, prin urmare, „nu trebuie să ne urmăm propriul raţionament”[14]. A-ţi tăia propria voinţă înseamnă a imita, în mod perfect, moartea Mântuitorului. Sfântul Teodor Studitul o numeşte „martiriul ascultării”[15].

În ciuda acestor apoftegme, care prezintă ascultarea în termeni generali ca un mod de viaţă, şi a altora care se referă la ascultare ca la o virtute care este deosebit de necesară într-un cenobiu[16], majoritatea scrierilor despre ascultare din Apophthegmata se referă în primul rând la datoria unui ucenic ca persoană individuală în contextul relaţiei sale cu povăţuitorul său. Practicarea ascultării în acest context este evident legată de teme care au fost discutate mai devreme în acest capitol, un corolar la supunerea propriei voinţe şi voinţa de a fi povăţuit, care sunt necesare începătorului, şi un răspuns la învăţătura plină de discernământ pe care părintele o oferă. Scopul acestei secţiuni este să analizeze şi alte apoftegme care ilustrează ascultarea ucenicului.

Ascultarea exactă a ucenicului, determinarea lui de a face ceea ce i-a spus părintele său fără să îşi exprime propriile judecăţi sunt lăudate în numeroase apoftegme. Marcu şi-a părăsit chilia imediat ce Avva Silvan l-a chemat, oprindu-se din scrierea unei litere dintr-o scrisoare[17]. Avva Arsenie a fost suprins de exactitatea ascultării ucenicului Alexandru, care nu a mâncat cu el până seara târziu, deoarece asculta de sfaturile lui Arsenie de a-şi termina mai întâi lucrul manual[18].

În aceste exemple, scopul ascultării nu este spus în mod explicit, dar este clar că ceea ce se ia în considerare este gradul de devotament al ucenicului în renunţarea la propria voinţă şi în acceptarea autorităţii părintelui său ca povăţuitor al vieţii duhovniceşti. Determinarea de a asculta este un semn al pregătirii şi abilităţii ucenicului de a învăţa cum ar trebui să trăiască. Acest lucru ar putea fi ilustrat de o întâmplare cu un frate care l-a întrebat pe un avva cum ar trebui să se comporte când lucrează la recoltă[19]. Bătrânul nu îi răspunde imediat la întrebare, ci îl întreabă mai degrabă cât este de dispus să asculte de el: „Dacă îţi spun ceva, vei avea încredere în mine?” Fratele răspunde că da, iar bătrânul îi spune să lase recoltatul şi să i se alăture, pentru a primi povaţa sa. (Trebuie probabil să credem că bătrânul are un motiv anume să nu îl lase pe frate să meargă la recoltă, dar nu ni se spune care este acesta.) Fratele face întocmai, iar bătrânul îi spune să petreacă cincizeci de zile în chilie, mâncând doar pâine şi sare. Avva a testat într-adevăr de trei ori ascultarea fratelui cerându-i să asculte, spunându-i să facă ceva neaşteptat şi impunându-i o nevoinţă ascetică foarte dură. După ce au trecut cele cincizeci de zile, bătrânul îşi dă seama că fratele este sârguincios, râvnitor şi îi spune „cum să trăiască în chilie”, ceea ce aici înseamnă cum să lupte împotriva demonilor, deoarece în părţile care au fost omise din text, se vorbeşte despre cum a reuşit fratele să depăşească ispitele mândriei şi ale deznădejdii. Renunţând la propria voinţă şi acceptând autoritatea părintelui, fratele progresează în viaţa duhovnicească[20].

O altă apoftegmă despre Avvii Mark şi Silvan ilustrează gradul de renunţare şi acceptare care se cere:

„S-a spus despre Avva Silvan că mergea odată în Sketis cu bătrânii şi a dorit să le arate cât de ascultător este ucenicul său Mark, fapt pentru care îl iubea. A văzut un mistreţ şi i-a spus lui Mark: «Vezi antilopa aceea, fiul meu?» El a răspuns «Da, părinte». «Şi coarnele, ce frumoase sunt!» El a spus «Da, părinte». Bătrânii au rămas uimiţi de răspunsurile lui şi s-au convins de cât este de ascultător”[21].

Astfel de incidente nu par de fapt foarte edificatoare. Mirarea sinceră a lui Arsenie la disciplina de sine şi devotamentul lui Alexandru faţă de munca sa pare a fi preferabilă pretextului adus de Avva Silvan pentru a demonstra ascultarea lui Mark. Dar trebuie să acceptăm că Părinţii Pustiului au preţuit într-adevăr acest mod voit de încercare a ascultării unui ucenic. Într-o apoftegmă un părinte testează ascultarea unui posibil ucenic cerându-i să-şi bage mâna în foc; el face întocmai şi, după cum îşi aminteşte ucenicul, „dacă nu o retrăgea, nu aş mai fi avut-o”. Scrieri despre Avvii Ioan şi Sisoe ilustrează de asemenea acest fel de test deliberat. Ioan este încredinţat de către părintele său să ude un băţ uscat până ce va da roade[22]. Sisoe este subiectul a una sau două istorisiri în care pentru testarea ascultării cuiva, un bătrân îi spune cum să-şi omoare fiul: o procedură şocantă şi periculoasă, deşi nici una dintre povestiri nu se termină cu moartea copilului[23]. Pe lângă simplul test de ascultare, ceea ce contează cu adevărat este dispoziţia ucenicului de a renunţa la toate legăturile de dinainte cu viaţa lumească şi familia[24].

Un exemplu poate mai acceptabil de testare a ascultării, care ilustrează de altfel şi capacitatea Părinţilor Pustiului de a glumi, vizează un părinte care îi cere ucenicului său să culeagă excrementele pe care le-a zărit lângă culcuşul unei hiene. Fratele îl întrebă ce să facă cu hiena. Bătrânul a spus în glumă: „Dacă vine după tine, leag-o şi adu-o aici”. Seara, fratele s-a dus la locul indicat. Hiena a venit după el şi, vrând să respecte vorbele bătrânului, a încercat să o prindă. Hiena a luat-o la goană, iar el a urmărit-o spunând: „Părintele meu a spus că trebuie să te leg” şi a prins-o şi a legat-o. Bătrânul era îngrijorat şi aştepta. Fratele s-a întors cu hiena legată, iar părintele a rămas uimit. Dar vroia să-l smerească, aşa că l-a lovit şi i-a spus: „Nerodule, mi-ai adus un câine netrebnic?” Apoi i-a dat drumul hienei[25].

Aici părintele probabil că nu intenţionează ca porunca să fie un test, dar când descoperă până unde ajunge ascultarea ucenicului continuă, pentru ca să se asigure că incidentul va servi şi ca dovadă a smereniei ucenicului şi îndurarea lui în faţa observaţiilor şi dojenirilor. Alte exemple de comportamente aparent capricioase din partea unui părinte servesc acelaşi scop şi nu trebuie văzute ca dovezi ale unor relaţii proaste.

Un părinte a dorit să-l pună la încercare (δοκιμάσαι) pe un frate, aşa că sosind la chilia sa, a început să lovească în legumele lui cu un băţ. Când a văzut ce face părintele, fratele s-a ascuns. După ce n-a mai rămas decât o tulpină, i-a spus bătrânului:

„«Părinte, dacă doreşti, las-o pe aceasta, ca să o pot găti şi să mâncăm împreună». Bătrânul s-a înclinat înaintea fratelui, spunând: «Datorită îndurării tale, Duhul Sfânt sălăşluieşte asupra ta, frate»”[26].

O încercare de acest fel pare să fi fost o parte acceptată a relaţiei de povăţuire, la care fratele ştie cum trebuie să răspundă. Îndurarea în faţa ispitei, truda şi dojana sunt printre cele mai esenţiale virtuţi care sunt testate de către părinţi în astfel de situaţii[27]. Într-un alt exemplu, Avva Antonie l-a ţinut pe Macarie să aştepte în afara chiliei sale până s-a convins de răbdarea sa, iar după ce l-a lăsat să intre şi a făcut rucodelie alături de el toată noaptea vorbindu-i de „mântuirea sufletului”, l-a lăudat pentru lucrarea pe care a depus-o: „Mare putere au mâinile acestea”[28]. Comportamentul lui Macarie i-a dovedit lui Antonie că este în stare să depăşească orice greutate a vieţii duhovniceşti.

Uneori, un părinte nu îşi testa ucenicul cu scopul prestabilit de a-i recunoaşte virtuţile într-un incident anume. Când era tânăr, Pimen s-a dus să consulte un bătrân cu privire la trei gânduri, dar a uitat unul dintre ele. Şi-a adus aminte în drum spre casă, aşa că s-a întors imediat la bătrân[29]. Bătrânul i-a spus „Păstor al turmei, numele tău va fi rostit în Egipt”. Într-o altă povestire, ascultarea ucenicului este dovedită de încăpăţânarea sa de a-şi părăsi părintele fără ca acesta să-i ceară să o facă, deoarece părintele adormise în timp ce vorbea cu el[30].

În concluzie, ar mai trebui poate adăugat că părintele trebuie să fie sigur că dezvăluirea de sine şi ascultarea, care sunt îndatoririle ucenicului în relaţia de povăţuire, să dea roade în dezvoltarea abilităţii lui de a rezista la ispite şi a virtuţilor necesare în viaţa duhovnicească[31]. Rousseau vorbeşte despre „credinţa docilă” a „ucenicului adevărat”[32], dar nu acesta este mesajul textelor citate; acestea văd ascultarea şi dezvăluirea gândurilor ca fapte eroice în vederea dezvoltării personale în virtuţile vieţii duhovniceşti, nu ca ceva pasiv sau care înseamnă imaturitate sau lipsă de personalitate[33]. Ascultarea de un Avva nu are caracterul şi semnificaţia pe care o dă sau o înţelege lumea, ci ea este ascultare de Hristos.[34] Fie printr-un test deliberat sau doar prin observarea răspunsului dat de un ucenic la o întâmplare obişnuită sau întâmplătoare, părintele măsoară progresul ucenicului său în virtuţi ca smerenie şi răbdare şi îl instruieşte în practicarea acestora, chiar şi prin critică (în cazul hienei) sau supărare aparentă (ca în cazul cu legumele).

Scopul părintelui spiritual nu este acela de a impune reguli şi pedepse, nici chiar în contextul rolului său de sfătuitor. Prin ascultarea de Hristos, se face primitor a tot ce se întâmplă în sfera omenească. Deşi este numit „un bun conducător”, el este mai presus de toate pentru ucenicul său „o icoană arhetipală” şi „o lege”: el nu prescrie reguli, ci devine el însuşi un model viu, nu atât prin cuvintele sale, cât prin puterea exemplului personal. Avva Pimen sfătuieşte:

„Fii exemplul lor, nu legiuitorul lor”[35].

Iar Avva Varsanufie îi scrie unui ucenic:

„Eu nu te-am obligat, frate, nici nu ţi-am dat vreo poruncă, ci un sfat; aşa că faci precum doreşti”[36].

Această libertate îl caracterizează pe avvă, care nu trebuie să fie neapărat bătrân, dacă atitudinea lui dovedeşte că „orice spune şi orice face este ca o lege şi ca o regulă pentru fraţii săi”[37].

În mod evident, „ascultarea” este extrem de importantă pentru Părinţii Pustiului[38]. Ascultând, Ioan cel scurt a udat o bucată de lemn uscat timp de trei ani şi aceasta a rodit. Să repetăm doar faptul că omul nu trebuie să renunţe la libera sa voinţă, ci la autodeterminare. Ascetul trebuie să meargă uneori până la limite în renunţarea la voinţa căzută, individuală şi în acceptarea voinţei lui Dumnezeu. Actele ascetic‑duhovniceşti esenţiale ale creştinului nu sunt pur subiective, ci ele relevă o participare progresivă obiectivă la acte dumnezeieşti treimice, eterne. Măsurile limită reflectă pur şi simplu gradul extrem al înstrăinării noastre de Dumnezeu. Renunţarea la voinţa căzută este fără îndoială un proces lent şi dureros. El este asemănat cu purtarea crucii fiecăruia[39]. El poate fi asociat de asemenea cu purtarea unui copil în pântec, căci „moartea voinţei omului” este primul pas înspre înviere şi viaţă nouă.[40] Voinţa nu este omorâtă, ci doar îngropată – îngropată de vie, ar spune unii – iar mormântul este condiţia esenţială şi precursorul matricei care este sursa vieţii şi a luminii. Singura preocupare a părinţilor în pustiu era primenirea întregii fiinţe ca să devină creştini adevăraţi, chiar printr-un martir al conştiinţei. Ascultarea (=smerenia) creştinului nu este altceva decât o participare treptată prin har la actul dumnezeiesc al kenozei şi smereniei intratreimice a Fiului, mod de existenţă filial devenit accesibil, prin Întruparea Lui extinsă în Biserică, fiecărui creştin, căruia îi oferă temeiul şi modelul îndumnezeirii.

Fireşte, trebuie să ne eliberăm de noţiunea modernă, de esenţă occidentală, a „individului liber”, aşa cum s-a dezvoltat ea în ultimul secol. Pentru Părinţii Pustiului egiptean, noţiunea de „voinţă liberă” era legată în mod absolut de sentimentul de interdependenţă care apare atunci când aparţii unei comunităţi. În evlavia ascetică, distincţia clară între convingerile personale şi legăturile din comunitate este greu de făcut. Desigur, după respingerea dogmelor lui Origen şi a moştenirii sale intelectualiste de către tradiţia monahală din deşertul egiptean, ideea voinţei individuale libere şi-a pierdut o parte din dinamism şi din farmec. În cadrul Conciliului de la Niceea (325) s-a adoptat din punct de vedere teologic această nouă direcţie, făcându-se o distincţie netă între Creator şi creaţie. Începând din acel moment, s-a considerat că harul se transmite mai degrabă pe cale bisericească (dar, din păcate, a fost înţeles apoi în istorie ca instituţionalism) decât individuală. Astfel, dacă numele Părinţilor Pustiului nu sunt asociate cu „legile” sau „regulile” formale monahale, acest lucru nu este valabil şi pentru întemeietorii monahismului chinovial răsăritean: Pahomie şi Vasile al Cezareei Capadociei. Poate chiar şi cei care au redactat Apophthegmata au fost derutaţi de schimbările instituţionale care aveau loc în acea epocă. Cu toate acestea, Părinţii acelor mari perioade nu susţin acceptarea legilor, regulilor şi reglementărilor exterioare. De fapt, ei nu menţionează niciodată cuvântul „lege” sau „rânduială” în legătură cu aceste aspecte, deşi vorbesc despre ascultare ca fiind o relaţie cu o persoană duhovnicească aleasă, prin care ucenicul se îmbogăţeşte în mod incontestabil.

Porunca biblică rămâne valabilă pentru Părinţii Pustiului: „Nu vă faceţi robi oamenilor”[41]. Nu urmăm reguli, ci pe Dumnezeu. Teama de a nu deforma integritatea persoanei explică jertfa totală a sinelui către un părinte. Un tânăr a venit odată să găsească un avvă pentru a fi instruit în calea desăvârşirii, însă bătrânul nu scotea un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace.

„«Sunt eu cumva un superior pentru a-ţi da ordine?» îi răspunse bătrânul. «Nu-ţi voi spune nimic. Dacă vrei, fă şi tu ceea ce mă vezi pe mine făcând»”.

De atunci încolo, ucenicul îl imita în toate pe avvă şi a învăţat înţelesul tăcerii şi al ascultării libere. Ascultarea, aşadar, nu este nici robie, nici slugărnicie, cel puţin nu într-un fel unilateral, căci şi îndrumătorul trebuie să se supună la rândul său, nu numai regulilor teoretice, ci unei alte anumite persoane duhovniceşti. Un părinte duhovnicesc nu este deloc un „îndrumător de conştiinţă”, spune P. Evdokimov. Nu îl formează pur şi simplu pe fiul său duhovnicesc, ci dă naştere unui fiu al lui Dumnezeu, adult şi liber. Amândoi sunt implicaţi în şcoala adevărului. Ucenicul primeşte harisma atenţiei spirituale, iar părintele primeşte harisma de a fi organ al Duhului Sfânt. Aici orice ascultare este ascultare de voia Tatălui ceresc, prin participare la lucrarea lui Hristos Celui smerit.

Epitrahilul sau omoforul nu se poate dezlega pe sine. Acest lucru s-a uitat astăzi, în contextul în care tindem să devenim ca preoţi sau episcopi lideri, conducători, stăpâni şi nu persoane duhovniceşti. Şi aşa se stinge duhul şi iubirea. Biserica nu este instituţie, ci este trupul lui Hristos. Episcopul nu este lider al Bisericii, ci este persoană duhovnicească. Biserica are cap al ei pe Hristos, iar noi toţi suntem mădulare ale lui Hristos, iconomi ai lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Orice în această viaţă este „de la Hristos Cel Răstignit” şi aparţine lui „Hristos cel Înviat”. Preoţia nu este o anumită autoritate legalistă. Tradiţia Bisericii Ortodoxe scoate în evidenţă Preoţia ca autoritate harismatică. Biserica nu cunoaşte preoţie „mistică” sau „castă”. Episcopul, preotul şi diaconul au numai harisme liturgice pe care nu le pot activa în afara trupului comun al Bisericii. Centrul autorităţii şi structura trupului bisericesc este preoţimea lui Hristos, taina jertfei şi învierii naturii corupte de păcat a fiinţelor create şi a întregii creaţii. Deci preoţia este o putere autoritară harismatică ce striveşte puterile corupătoare ale stricăciunii şi reînnoieşte omul. Această autoritate harismatică este cea care întemeiază slujirile celorlalte Taine pentru a se realiza renaşterea, creşterea, hrana şi, treptat, înaintarea plenară spre mântuire. Prin urmare, împreună cu preoţii lui Hristos participă toţi membrii trupului Bisericii la toate darurile slavei Dumnezeieşti, la adevăr şi la tot binele. Preoţia constituie harisma îndrumării pe care o dă Hristos membrilor comunităţii Lui ecleziale.

Noi înşine, din păcate, am falsificat acest duh al tradiţiei Părinţilor atunci când vorbim de ascultare formală, legalistă. Este iarăşi vorba în acest caz de tradiţia autorităţii spirituale la care ne-am referit anterior. Avva Mios afirmă cu precizie: „Ascultarea răspunde ascultării şi nu tradiţiei”[42]. Duhovnicia, spune părintele Sofronie, nu se supune lucrării administrative a ierarhiei. Duhovnicul este un om care cu frică a trăit mulţi ani în poruncile lui Dumnezeu: el poate vorbi altora aşa cum înţelege. Şi este bine. Insă cei ce nu demult au simţit harul lui Dumnezeu ar trebui să se poarte cu luare aminte – câtă vreme nu au trecut „prin mijlocul umbrei morţii” (Ps. 22,4) încercărilor ispitelor[43]. Rusia stareţilor confruntaţi cu provocarea crizei transmiterii predaniei duhovniceşti, într‑un context istoric ce aluneca galopant spre ideologii şi practici totalitare, presimţea împreună cu Dostoievski apariţia apocalipsei Demonilor şi triumful inevitabil în istorie al spiritului Marelui Inchizitor, nu numai în societatea teocratică medievală a trecutului, ci şi în societăţile secularizate moderne ale viitorului: peste tot hipertrofierea instituţionalismului ducea la stingerea duhului, la negarea iubirii şi libertăţii în numele eficienţei birocraţiei şi facilităţilor servituţii voluntare. Aşa se face că, „în ciuda fidelităţii lor totale şi a ataşamentului lipsit de orice echivoc faţă de instituţiile şi formele Bisericii, aceşti oameni duhovniceşti nu aşteptau salvarea de la instituţiile sociale şi nu identificau biruinţa Mielului cu noţiunea de civilizaţie creştină… De aici tema săracului lui Dumnezeu şi a pelerinului, temă constitutivă pentru tradiţia isihastă şi care renaşte în secolul XIX”[44].

Tradiţia Pustiului accentuează importanţa evitării ambiţiilor preoţeşti. Acest accent se pune pentru a ocoli pericolul unei autorităţi unilaterale, dezechilibrate.[45] În cazul în care superiorul se raliază personal legii, principiul ascultării funcţionează ca principiu unificator în comunitatea mai largă a Bisericii. Virtutea ascultării era concepută aşadar circular, adică în mod comunitar şi nu linear sau în mod instituţional. Ea presupunea ca cei implicaţi să îşi răspundă şi să se înţeleagă reciproc, şi nu ca unul dintre membri să îi adreseze reproşuri celuilalt sub forma unui monolog. Căutarea unei autorităţi şi a ascultării formale este o ispită. Paternitatea, ca şi Adevărul, nu are niciun criteriu formal. În opinia Avvei Antonie, un îndrumător este părinte atunci când „judecă după Sfântul Duh dinlăuntrul său”. Nu e vorba de niciun automatism; un frate îi spune lui Antonie: „Roagă-te pentru mine”. Acesta îi răspunde: „Nici eu şi nici Dumnezeu nu ne vom îndura pentru tine dacă nu te dedici tu însuţi, de unul singur şi cu seriozitate rugăciunii”[46].

Principiul fundamental permanent este că atât îndrumătorul, cât şi ucenicul sunt supuşi aceloraşi condiţii şi porunci şi că amândoi trebuie să dea socoteală înaintea Dumnezeului viu. Cei doi străbat drumul împreună, deşi s-ar putea să nu se afle pe poziţii egale. Din nefericire, literatura Pustiului oferă din nou prea puţine sfaturi explicite, utile atunci când apar asemenea probleme.

Ultimul cuvânt pe care îl are de spus filiaţiunea spirituală se află dincolo de ascultare. Începătorul trebuie să asculte şi să se supună ca şi acela care face ascultare faţă de Hristos, pentru a se conforma cu Hristos Cel smerit[47]. Supunerea constituie o profedeutică, o iniţiere progresivă într-o pace de origine dumnezeiască: „lucrarea isihiei constă în a nu te îngriji de niciun lucru”[48]. Depăşirea ascultării are ca rezultat înlocuirea totală a voinţei divine de către voinţa umană şi găsim aici esenţa paternităţii spirituale: nu are altă menire decât de a conduce starea de sclavie la libertatea copiilor lui Dumnezeu.

„Isihie” înseamnă ad litteram pacea sufletului, dar nu o pace a detaşării, a indiferenţei şi pasivităţii, adică o repliere pe sine, atinsă pe neştiute de dispreţ faţă de ceilalţi sau pentru materie. Viaţa în linişte nu este un turn de fildeş şi vederea luminii îndumnezeitoare a unor elite nu e răsplata unei nevoinţe individuale sau rezultatul aplicării unei „metode” a celor dotaţi, aleşi; pacea dumnezeiască este în însăşi inima Evangheliei. Spre această pace trebuie să tindă scopul şi natura ascultării. În ascultare nu există har, nu există pace a sufletului, fără compasiune, fără iubirea cea cuprinzătoare. Nu există mântuire, nu există har, fără răstignire.

În convertirea ce durează o viaţă, părinţii au considerat că aveau nevoie de sprijinul celorlalţi nu numai în chestiunile practice ale vieţii în pustiu, deşi erau foarte importante pentru ei, ci şi în căile lăuntrice ale inimii. Orice ajutor pe care l-au cerut sau primit unii de la alţii a avut următorul gând:

„trebuie să trăim ca şi cum am da socoteală lui Dumnezeu pentru tot ceea ce facem în fiecare zi”[49].

Ei sunt asemenea câinilor care vânează iepuri; cel care a zărit iepurele

„îl urmăreşte până îl prinde, fără să se îngrijească de orice altceva… deci alături de el îl caută pe Hristos ca stăpân: mereu cu gândul la cruce, nu îi pasă de umilinţe, până ce ajunge la Cel Răstignit”[50].

Nevoinţa lor duhovnicească este un proces de întoarcere de la legăturile şi limitările sinelui înspre libertatea fiilor lui Dumnezeu şi orice cuvânt rostit sau auzit are ca scop dobândirea acelei linişti mângâietoare în care Duhul lui Dumnezeu singur îi ghidează pe călugări. Din acest motiv ei sunt foarte cumpătaţi în privinţa cuvintelor şi nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de faptul că sfaturile pustiului ne-au parvenit în primul rând sub formă de conversaţii. Se găsesc notate pe o pagină şi avem impresia că au fost spuse una după alta, într-un fel de dialog încărcat, când de fapt sunt propoziţii amintite în decursul a mulţi ani, păstrate prin evlavia repetării şi grupate apoi din perioade şi locuri diferite. Unele sunt atât de schimbate încât contextul şi o parte din înţelesul lor s-au pierdut. Tocmai aceste cuvinte fragmentare ne introduc în atmosfera pustiului mai mult decât construcţiile literare create mai târziu. Mai reprezentativă pentru pustiu decât acele reminiscenţe elegante de mai târziu este, spre exemplu, istoria lui Avva Macarie şi a celor doi tineri străini care au venit la el pentru îndrumare: el le-a arătat unde să trăiască şi i-a lăsat singuri timp de trei ani până să afle ceva despre de ei; sau cea a lui Avva Sisoe care a ajuns la concluzia că partea unde locuia el în pustiu devenise prea aglomerată şi s-a dus să trăiască pe muntele lui Antonie; acolo, i-a spus unui frate că a trăit în linişte „o bucată de vreme”, iar când fratele l-a întrebat cât de mult din această „bucată” a petrecut-o în linişte şi singurătate deplină, el a răspuns „şaptezeci şi doi de ani”[51].

Celor care ştiu ce înseamnă smerenia, Theognost le spune astfel: „Cel care s-a supus, a făcut ascultare duhovnicească şi a făcut ca sufletul să-i comande trupului, nu mai are nevoie să i se supună unui om. Este supus Cuvântului lui Dumnezeu şi legii Sale, asemenea unui adevărat smerit”[52]. Chiar mai mult: „Cine vrea să locuiască în pustietate (interioritatea, profunzimea) nu are nevoie să fie învăţat, trebuie să fie el însuşi doctor, altfel va pătimi…”[53]. Însă aceasta se aplică în cazul celor mai tari duhovniceşte. Sfatul explicitează îndată esenţialul: să nu existe ascultare de factorii omeneşti, nici idolatrie a vreunui părinte, fie el şi sfânt. Efortul unui avva constă în a-şi conduce fiul duhovnicesc la o stare de eliberare prosternată înaintea feţei lui Dumnezeu. Adevărata ascultare răstigneşte orice voinţă proprie pentru a învia în liberatea ultimă: duhul supus Duhului.

Smerenia este modul ascetic propriu nu numai ucenicilor, dar şi îndrumătorilor, ea este aceea care i‑a dus la desăvârşire pe marii avvi ai Bisericii. Acum înţelegem de ce Avva Antonie, după ce a parcurs toate nevoinţele ascetice cunoscute, a fost trimis de Dumnezeu la un curelar din Alexandria să înveţe lucrul duhovnicesc al acestuia, iar acesta l‑a învăţat să repete în fiecare clipă: „Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri!” Acesta era „gândul lui Antonie” pe care se întreba Avva Sisoe: „Cine poate să‑l poarte? Cunosc însă un om care poate să o facă”. Şi numai în acest duh putem pricepe şi sensul afirmaţiei repetate ucenicilor săi de Avva Pimen: „Credeţi‑mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvârlit şi eu!” Prin lucrarea Duhului Sfânt, această cale unică de dobândire a smereniei n‑a lipsit niciodată de la Avvii Patericului şi numai ea îi aproprie de nepătimire şi sfinţire. În adâncul smereniei, sufletul se deschide înspre Dumnezeu ajungând să atingă, să cuprindă în acelaşi timp limitele existenţei: iadul şi Împărăţia, părăsirea şi Înălţarea biruitoare, întunericul cel de necuprins şi lumina cea mai strălucitoare, suferinţa extremă şi fericirea, slava ultimă. În Hristos şi în urmarea modului Lui de viaţă fiecare dintre noi experiază maximum de îndumnezeire prin acel sumum de deşertare. Această simetrie a redat-o ca nimeni Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Căci El măsoară, precum singur ştie, îndumnezeirea celor ce se mântuiesc prin har cu măsura golirii Lui…”[54].

[1] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Mark 2.  

[2] Vezi Φώτιος Ν. Παπανικλάου, Η έρημος και η πόλη στην ασητική γραματεία των πρώτων αιώνων, p. 147 şi urm.

[3] Luc. 17, 33.

[4] Fără această relaţie personală specială, omul nu dobândeşte decât un sentiment de vină care provine din ascultare. Un asemenea sentiment de vină contravine scopului ascultării, şi acesta este eliberarea spirituală.

[5] Cf. Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων,, PG 65, 333-336.

[6] Avva Dorotei de Gaza, Învăţăura, 5, 63, p. 253-255.

[7] Sf. Marcu Ascetul, op. cit., 31, PG 65, 909 B.

[8] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pamvo 3.

[9] Renault, ’Obéissance et liberté’, p. 105. Vezi şi Avva Iosif Thebaitul. N 296 înseamnă pur şi simplu „Cel care trăieşte în ascultare faţă de un părinte spiritual are parte de o răsplată decât cel care se retrage singur în deşert”. Acest fapt este repetat şi ilustrat în Avva Rufus 2, unde se fac referiri la patru moduri de viaţă: mulţumirea la Dumnezeu în caz de boală, a-i servi pe alţii prin ospitalitate, viaţa solitară în deşert, traiul în ascultare faţă de un părinte.

[10] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Hyperechius 8 (cele două jumătăţi sunt separate în Hyperechius, Sentences 59, 139).

[11]Avva Mius 1. N 388 este o apoftegmă generală despre necesitatea ascultării de cuvântul Scripturii şi de cel al părinţilor.

[12] Avva Dorotei de Gaza, op. cit., 5, 66, p. 259.

[13] Idem, Sentinţe, 2, 202, p. 257.

[14] Învăţătura 5 (p. 251-267) poartă titlul „Nu trebuie să ne urmăm propriul raţionament”.

[15] Sf. Teodor Studitul, Mică Cateheză, 5, Auvray, p. 35-39.

[16] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 103, Amma Syncletica 16. Ambele se referă în mod explicit la viaţă în κοινόβιον. Cea din urmă aşează ascultarea deasupra ascetismului: despre aceasta cf. N 294 (o apoftegmă explicit cenobitică), în care un frate ascet îl testează pe un frate ascultător şi au loc minuni ca răspuns la ascultarea sa.

[17]Avva Mark 1.

[18] Avva Arsenie 24. Arsenie îi spune lui Alexandru să nu postească până târziu, ci să îşi „spună rugăciunile şi să ia nişte apă, sau trupul se va slăbi”. Cf. Avva Agathon 28 pentru o altă referinţă, ascultarea Avvei Alexandru şi lentoarea cu care muncea.

[19] N 291.

[20] În N 17 un alt frate este mai puţin ascultător faţă de părintele său: păstrează o parte din bani, după ce i s-a spus să renunţe la lume şi este prin urmare legat de gânduri materiale. În cele din urmă, reuşeşte să scape de tot, dar e tulburat de gândul de a fi devorat de un leu. Părintele îi spune cum să învingă acest gând şi îl trimite să se roage. În N 46 un bătrân îi impune unui călugăr nou să rămână mut timp de cinci ani; îl trimite la un cenobiu fără să-l dezlege de poruncă, iar fratele rămâne din ascultare mut tot restul vieţii.

[21] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Mark 2. Motivul iubirii lui Silvan faţă de Mark pentru ascultarea lui se regăseşte în 1.

[22]Avva Ioan Kolovos 1. Sf. Ioan Cassian, Aşezăminte, 4.24 conţine aceeaşi întâmplare, dar fără finalul miraculos, arătând că porunca era o încercare a sincerităţii ascultării ucenicului în general.

[23]Avva Sisoe (10) îşi contramandează porunca, în timp ce în cealaltă povestire, N 295, o minune îl salvează pe copil, iar tatăl este comparat cu patriarhul Avraam, datorită acceptării lui de a-şi jertfi fiul. În Saius un bătrân îi spune ucenicului său să fure de la fraţi. El face întocmai, „datorită ascultării lui, dând mulţumire la Dumnezeu în toate”. Aici totuşi apare îndoiala dacă fratele ar fi trebuit să asculte de poruncă, deoarece deşi a fost ascultător, „a fost foarte rigid”.

[24] Cf. N 72, unde părintele îi spune unui călugăr care trăia în aceeaşi mănăstire în care trăia şi fiul său, să-l trateze pe acesta ca pe un străin. Când fiul e pe moarte, părintele îi dă voie tatălui să-i vorbească, dar acesta refuză spunând: „Dacă tu ai dat porunca, nu ar trebui să o îndeplinim până la capăt?”

[25] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Ioan ucenicul lui Avva Paul. Excrementele se foloseau probabil ca şi combustibil. „În glumă” (χαριεντιζόμενος) apare şi în Antonie 13. Se referă la relaxarea disciplinei ascetice obişnuite sau a vigilenţei spirituale.

[26] N 343. Călugării cultivau legume pentru uzul lor (cf. Avva Arsenie 22 pentru o discuţie). Cât de potrivită era cultivarea în scopuri caritabile este un fapt pus la îndoială în Avva Pimen 22 (deşi aceasta este o apoftegmă în care Pimen arată foarte bine abilitatea unui părinte de a se adresa nevoilor personale ale unui frate, şi nu afirmă pur şi simplu un principiu).

[27] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Vezi Avva Antonie 15 şi Avva Isaia 1 pentru importanţa îndurării insultelor. În Avva Agathon 28, smerirea lui Alexandru este explicată ca servind să le dovedească celorlalţi că Alexandru este cu adevărat ascultător, atunci când aceştia se plângeau de el. În N 192 îndurarea unui frate la supărare este testată nu numai de către părinte, ci şi de comunitatea care îl tratează cu răceală.

[28] Avva Macarie 4.

[29] Avva Pimen 1.

[30] N 211. Părintele are o viziune în care apar şapte coroane pregătite pentru ucenicul său. Mesajul este că Dumnezeu răsplăteşte chiar şi cele mai mici eforturi de a lupta împotriva gândurilor noastre, aşa că e bine să „ne facem rău” nouă înşine pentru Dumnezeu.

[31] Φώτιος Ν. Παπανικλάου, Η έρημος και η πόλη στην ασητική γραματεία των πρώτων αιώνων, p. 171.

[32] Ascetics, Authority, and the Church, p. 59.

[33] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 57.

[34] Cf. Βενιζέλου Χ. Χριστοφορίδου, Η Πνευματική Πατρότης κατά Συμεών τον Νέον Θεολόγον, Θεσσαλονίκη 1977, p. 16-19, 32 şi urm.

[35] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen 174.

[36] Avva Varsanufie, Scrisori 270.

[37] Sf. Vasile cel Mare, Cuvântări Ascetice, PG 31, 867 bc.

[38] Cf. Evr. 13, 17.

[39] Cf. Luc. 22, 42.

[40] Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara, treapta 4, 4, PG 88, 680.

[41] 1 Cor. 7, 23.

[42] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Mios 1.Avva Pimen 65, Avva Sisoe 45, Avva Psenthesie 1.

[43] Cuvântări duhovniceşti, p. 315.

[44] K. Ware, „The Spirituality of Philokalia”, Sobornost 13,1 (1991), p. 6-24.

[45] Pachomian Koinonia, Cistercian Publ: Michigan, 1980, p. 28, 52.

[46] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Antonie.

[47] Teodor Studitul, Epistola 43.

[48] Scara, 27.

[49] Systematic Series 4.

[50] Systematic Series, 71.

[51] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Sisoe 28 .

[52] Filocalia, ed. gr. Theognost, Capete.

[53] Vitae Patrum, VIII, 19, 6.

[54] Ambigua 3, PG 90, 1040D.

(Citit de 86 ori)