Iubire și cunoaștere în tradiția patristică

[Iubire și cunoaștere în tradiția patristică.pdf]

1. Introducere

Astăzi nu este uşor să vorbim despre iubire, adevăr şi despre realităţile veşnice, pentru că logica timpului nostru ne spune că nu există nimic definitiv: totul se schimbă, totul se scurge şi chiar foarte rapid. „A te schimba”, în sensul de a fi modern, a devenit, în multe cazuri, cuvântul de ordine, exerciţiul cel mai exaltant al libertăţii, şi în acest fel şi contemporanii noştri sunt înclinaţi deseori să se gândească că este imposibil să ia decizii definitive, care să-i angajeze pentru toată viaţa, cu implicaţii pentru eternitate. Dar care este modul corect de a folosi libertatea? Este adevărat că pentru a fi fericiţi trebuie să ne mulţumim cu mici şi fugitive bucurii momentane, care, o dată terminate, lasă amărăciunea în inimă? Dar, nu aceasta este libertatea adevărată, fericirea nu se dobândeşte aşa. Fiecare dintre noi este creat nu pentru a înfăptui alegeri provizorii şi revocabile, ci alegeri definitive şi irevocabile, care dau sens deplin existenţei. Vedem aceasta în viaţa noastră: orice experienţă frumoasă, care ne umple de fericire, am vrea să nu se mai termine. Dumnezeu ne-a creat din iubire pentru iubire în vederea veşniciei, a pus în inima fiecăruia dintre noi sămânţa pentru o viaţă spirituală care să realizeze ceva frumos, minunat şi fără de moarte[1]. Suntem invitaţi să avem curajul alegerilor definitive, veşnice şi să le trăim cu fidelitate şi devotament! Domnul poate ne cheamă la o dăruire particulară a propriilor noastre persoane: să-I răspundem cu iubire, pentru a exista veşnic!

Dar nu numai oamenii îl caută pe Dumnezeu, ci Însuşi Dumnezeu a pornit în căutarea noastră. Însă pornind de la Întrupare se întâmplă ceva uimitor: modul de comuniune mântuitoare cu Dumnezeu se transformă în mod radical şi trupul devine instrumentul mântuirii: „Cuvântul S-a făcut trup”, scrie evanghelistul Ioan şi un autor creştin din secolul al III-lea, Tertulian, afirmă: „Caro salutis est cardo”, trupul este fundamentul mântuirii[2]. Faptul că El însuşi s-a făcut om şi a coborât în abisurile existenţei umane, până în noaptea morţii, ne arată cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om, creatura sa. Împins de iubire, Dumnezeu a pornit spre noi. Dumnezeu este în căutarea mea[3].

Şi chiar dacă omul uită de Creatorul său, Dumnezeu cel viu şi adevărat mereu nu încetează să-l cheme cel dintâi pe primul om la taina – întâlnire a rugăciunii[4]. Este o dovadă de iubire din partea lui Dumnezeu cel credincios, Care este întotdeauna cel dintâi în cadrul rugăciunii, iar gestul omului este mereu un răspuns spre El[5]. Pe măsură ce Dumnezeu se revelează şi îl revelează pe om lui însuşi, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a comuniunii. Prin intermediul cuvintelor şi al faptelor, această trăire cuprinde şi inima, întreaga persoană, care există prin iubire[6]. „Cel pe care noi îl adorăm – mărturiseşte Tertulian – este un Dumnezeu unic”. Şi continuă, folosind antitezele şi paradoxurile specifice limbajului său: „El este invizibil, chiar dacă Se vede, insesizabil, chiar dacă este prezent prin har, de neconceput, chiar dacă simţurile umane Îl pot concepe, de aceea este adevărat şi mare!”[7]. Vreau să-L recunosc? Vreau să fiu cunoscut de El, găsit de El? Dumnezeu îi iubeşte pe oameni. El vine în întâmpinarea neliniştii inimii noastre, a neliniştii întrebărilor şi căutărilor noastre, cu însăşi neliniştea inimii Sale, care Îl induce să îndeplinească actul final pentru noi: răstignirea. Neliniştea faţă de Dumnezeu, faptul de a fi în drum spre El, pentru a-L cunoaşte mai bine, pentru a-L iubi mai bine şi pentru a exista în El, nu trebuie să se stingă în noi[8].

În acest sens ar trebuie să rămânem mereu învăţăcei. „Căutaţi faţa Lui pururea”, spune un Psalm (104,4). Augustin, în această privinţă, a comentat: Dumnezeu este atât de mare încât depăşeşte mereu infinit toate cunoaşterea noastră şi toată fiinţa noastră. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată. Toată veşnicia putem, cu o bucurie crescândă, să continuăm mereu să-L căutăm, pentru a-L cunoaşte mereu mai mult şi a-L iubi mereu mai mult. „Neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”, a spus Augustin la începutul Confesiunilor sale[9]. Da, omul este neliniştit, pentru că tot ceea ce este temporal este prea puţin. Dar suntem cu adevărat neliniştiţi faţă de El? Oare nu ne-am resemnat cu absenţa Lui în viaţa noastră şi încercăm să ne fim suficienţi nouă înşine? Să nu permitem asemenea reduceri ale fiinţei noastre umane! Să rămânem încontinuu în drum spre Hristos, în nostalgia de Hristos, în primirea mereu nouă de cunoaştere şi de iubire! Aceasta înseamnă că particularitatea cunoaşterii exprimă esenţialmente unirea celui care cunoaşte cu cel care este cunoscut. Dumnezeu – după cum spun Părinţii – a încheiat un sacrum commercium, un schimb sfânt: El şi-a asumat ceea ce era al nostru, pentru ca noi să putem să primim ceea ce era al Lui, devenind asemenea lui Dumnezeu[10]. Sf. Grigorie de Nyssa exprimă cu claritate finalitatea preocupărilor noastre, scopul suprem spre care se îndreaptă viața noastră: nu risipirea vieţii în lucruri deşarte, ci găsirea luminii care îngăduie discernerea a ceea ce este cu adevărat folositor[11]. A găsi acest bine suprem în creştinism datorită căruia este posibilă „imitarea naturii divine”[12].

2. Relația dintre cunoaștere și iubire

Vechiul Testament ne-a relevat că Dumnezeu este un Dumnezeu-cu-noi, viu şi sfânt[13]. Ce mai adaugă Noul Testament la această imagine sublimă? Putem răspunde: îi introduce o inimă! Şi această inimă este afirmaţia: „Dumnezeu este iubire”. În concepţia creştină, iubirea provine de la Dumnezeu, mai mult însuşi Dumnezeu este Iubirea: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne întru el.” (1Ioan 4,16) A spune că Dumnezeu este iubire este la fel cu a afirma că Dumnezeu iubeşte. Chiar şi profeţii vestiseră că Iahwé este un Dumnezeu care iubeşte, însă nici unul nu ajunsese până acolo încât să spună că „Dumnezeu este iubire”. Ce a intervenit nou cu Iisus din Nazaret, care a permis acest salt de calitate? Nimic altceva decât aceasta: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3, 16 ). În întâlnirea cu Hristos şi în iubirea reciprocă experimentăm în noi aceeaşi viaţă a lui Dumnezeu, care rămâne în noi cu iubirea Sa perfectă, totală, veşnică. Nu este nimic mai mare pentru om, o fiinţă muritoare şi limitată, decât a participa la viaţa de iubire a lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu se îngrijeşte de lume nu pentru că este iubit, ci pentru că o iubeşte, şi a iubit-o chiar de la început, întotdeauna.

Analizând definiţia „Dumnezeu este iubire”, ni se deschid cortinele succesive, pe fonduri tot mai ample, în aşa fel încât în cele din urmă apare un fond infinit care este Sfânta Treime. Să încercăm să ne apropiem de ea prin strofele Sf. Grigorie Teologul, unde scrie:

„între marile valuri ale mării vieţii
agitată încoace şi încolo de vânturi puternice,
un singur lucru îmi era drag, singura mea bogăţie,
linişte şi uitare a ostenelilor,
lumina Sfintei Treimi”[14].

Nu există iubire fără a iubi o fiinţă sau un lucru, nu există conştiinţă care să nu fie conştientă de ceva sau cineva. Pe cine iubeşte Dumnezeu, din moment ce este iubire? Pe om?… În cazul acesta însă nu se poate spune că este iubire prin sine însuşi, dintotdeauna, ci plecând numai de la vreo câteva milioane de ani înainte. Dar mai înainte de toate acestea, ce altceva era Dumnezeu, dacă nu iubire? Iubeşte El oare universul material? Însă atunci El nu este iubire decât plecând numai de la vreo câteva miliarde de ani mai înainte. Nici aceasta nu este suficient. Răspunsul este Sfânta Treime![15] Grigorie Teologul face să strălucească lumina Sfintei Treimi, apărând credinţa proclamată în Sinodul de la Niceea: un singur Dumnezeu în trei Persoane egale şi distincte – Tată, Fiu şi Duh Sfânt – , „întreită lumină care se adună într-o unică strălucire”[16]. Aşadar, afirmă mereu Grigorie sub călăuzirea sfântului Pavel (1Cor. 8,6), „pentru noi există un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin toate, un singur Domn, Iisus Hristos, prin care există toate, şi un Duh Sfânt, în care sunt toate”[17]. Dumnezeu este iubire prin sine, constitutiv ab aeterno, pentru că întotdeauna există un Dumnezeu iubitor, Tatăl, un Dumnezeu iubit, Fiul, şi un Dumnezeu iubire, Duhul Sfânt.

Cuvintele Sf. Ioan evanghelistul (1Ioan 4,16) exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie esenţa credinţei şi vieţii creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al demersului său spre eternitate. Pe lângă toate acestea, în acelaşi verset, Sf. Apostol Ioan ne oferă o formulă sintetică a existenţei creştine: „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi”. Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu – în felul acesta creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. Părinţii Bisericii ne-au arătat că iubirea este chintesenţa vieţii creştine, în care cele două porunci evanghelice ale iubirii nu se trăiesc drept categorii morale, tocmai pentru că ele nu au relaţie doar cu o anumită „parte morală” de a fi a omului şi a vieţii sale, ci cuprind pe deplin întreaga sa existenţă umană, atât în realitatea personală, cât şi în dimensiunea socială. În acest sens, trebuie sa accentuăm faptul că „prima poruncă” a iubirii faţă de Dumnezeu scoate în evidenţă toate criteriile principale şi toate posibilităţile duhovniceşti ale existenţei umane : „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. A „doua poruncă” a iubirii către aproapele, care are absolut aceeaşi valoare cu prima, exprimă acelaşi conţinut dar cu alte cuvinte: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”[18].

Cele două porunci ale iubirii creştine se însumează, în final, într-una şi unică iubire către Iisus Hristos, Om deplin şi Dumnezeu adevărat[19], cum a afirmat Sfântul Apostol Pavel[20] şi după el, în continuare, toată tradiţia patristică până în zilele noastre[21]. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt inseparabile, sunt o singură poruncă, o singură mărturisire sau un singur adevăr. Dar ambele trăiesc din iubirea providenţială a lui Dumnezeu care ne-a iubit mai întâi. Astfel, nu se mai pune problema unei „porunci” care ne prescrie ceva imposibil din afară, ci, dimpotrivă, este vorba de o experienţă a iubirii, dăruită din fiinţa mea, o iubire care, prin natura sa, trebuie prin urmare să fie împărtăşită altora. Iubirea creşte şi fiinţează prin iubire. Iubirea este divină pentru că vine de la Dumnezeu şi pentru că ne uneşte cu Dumnezeu, şi, prin acest proces de unire, ne transformă într-un „noi” dumnezeiesc, care trece dincolo de diviziunile noastre şi ne face să devenim una, până când, la sfârşit, Dumnezeu va fi „toate în toţi” (1Cor. 15, 28).

În Sfânta Evanghelie după Ioan se subliniează faptul că Hristos este adevărul, viaţa, iubirea, cuvântul, iar El fiind toate acestea este implicit şi izvorul cunoştinţei unice. Sfântul Apostol Ioan, transmiţând ultima predică a lui Hristos către Apostolii Săi[22], unde se află cunoscutele cuvintele ale lui Hristos: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, formulează principiul cunoaşterii creştine :„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”[23]. Această frază arată că esenţa cunoaşterii este un fapt duhovnicesc, relaţional divino-uman, ce se identifică cu viaţa şi afirmă viaţa, pentru a se uni ambele cu iubirea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos. Cunoaşterea este aceea care „uneşte pe cel care cunoaşte cu cel cunoscut”, va spune Sfântul Dionisie Areopagitul[24], iar Sfântul Maxim Mărturisitorul va exprima acelaşi lucru[25]. Înaintea lor, Sfântul Grigorie de Nyssa redă acest adevăr prin următoarele cuvinte: „Cel care posedă cunoaştere este cel care şi-a făcut-o trăire… întrucât în viaţa sa a transpus cuvântul lui Dumnezeu în faptă şi l-a făcut fiinţă a sa. Cunoaşterea este transmutarea ei în fiinţare de către cel ce o are”[26]. Aceast adevăr îl susţin şi alţi Sfinţi Părinţi, cum ar fi Sf. Vasile ce Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Diadoh al Foticeei, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama.

Potrivit lor, iubirea este atât metoda perfectă cât şi calea desăvârşită spre cunoştinţă, iubirea fiind unitatea de viaţă şi lucrare a tuturor virtuţilor, printre care se numără şi cunoaşterea autentică. Iubirea este sinonimă cu iertarea, cu milostivirea şi cu filantropia, iubirea fiind motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea şi a devenit Om. Iubirea este temeiul Întrupării Cuvântului, adică al unirii omului cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, prin iubire şi datorită iubirii faţă de om. Însă Hristos prin întruparea Sa a creat şi cadrul în care se va realiza mântuirea omului – Biserica, care, ca realitate veşnică, devine taină universală (καθολικόν μυστήριον)[27]. Deopotrivă cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, Biserica devine Trupul tainic a lui Hristos[28]. Prin urmare, fără acest Trup vizibil, deci fără Întruparea propriu-zisă, Biserica ar fi fost o realitate în potenţă, iar nu una în fapt. Putem fi ai lui Hristos şi cu Hristos doar în comuniune cu Hristos întreg, cu capul şi cu trupul, în viaţa plină a Bisericii animată de Domnul ei. Doar în ea, mulţumită Domnului, Sfânta Scriptură este Cuvânt viu şi actual. Fără subiectul viu al Bisericii care îmbrăţişează epocile, Biblia se fărâmiţează în scrieri adesea eterogene şi astfel devine o carte a trecutului. Ea este elocventă în timpul prezent doar acolo unde este „Prezenţa” – acolo unde Hristos rămâne permanent contemporan cu noi: în trupul Bisericii Sale. Deşi credinţa creştină nu este o ,religie a Cărţii’: creştinismul este religia Cuvântului lui Dumnezeu, nu a unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu.

Cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul ne arată în ce măsură Părinţii identifică iubirea prin cunoaştere. În lucrarea sa, Capete diferite despre teologie şi iconomie, acest mare Părinte însemnează : „Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului sunt modele reciproce, în măsura în care Dumnezeu prin iubirea Sa de oameni se face om, în aceeaşi măsură omul prin iubirea puternică de Dumnezeu se îndumnezeieşte, şi atât de mult Dumnezeu îl atrage pe om prin minte către Cunoscut, pe cât de mult omul l-a arătat prin virtuţi pe Dumnezeu cel după fire nevăzut”[29]. Conform textului de mai sus al Sfântului Maxim, metoda patristică şi criteriul cunoaşterii reciproce a lui Dumnezeu şi a omului se oferă prin faptul iubirii. Iubesc, deci cunosc. Dacă Sfântul Maxim numeşte iubirea de oameni, iubirea manifestată a lui Dumnezeu, iar prin iubirea lui Dumnezeu înţelege participarea omului la ea, aceasta nu schimbă în esenţă lucrurile, sub aspectul cunoaşterii.

În opera Sfântului Maxim precum şi la alţi Părinţi întâlnim des astfel de pasaje: ele prezintă principiul cunoaşterii patristice şi le întâlnim încă de la începutul creştinismului, cum ar fi la Sfântul Apostol Pavel etc. Astfel, putem întâlni fraza cunoscută şi oarecum paradoxală afirmaţia Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Galateni 4, 9 : „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu”. Paradoxul acestei afirmaţii constă în faptul că, potrivit Apostolului, cunoaşterea umană de Dumnezeu este determinată de cunoştinţa a priori a omului pe care o are Dumnezeu! Sfântul Apostol Pavel doreşte în acest mod să sublinieze un fapt foarte firesc pentru întreaga trăire creştină: manifestarea vie şi personală a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos şi comuniunea vie a omului cu El. Sfântul Grigorie de Nyssa caută să precizeze: „Nu este de fapt lucrarea noastră, şi nu este nici măcar izbânda unei puteri omeneşti faptul de a deveni asemănători Dumnezeirii, ci este rezultatul generozităţii lui Dumnezeu, care încă de la începuturi a oferit naturii umane darul asemănării cu El”[30]. Pentru suflet, aşadar, „este vorba nu de a cunoaşte ceva despre Dumnezeu, ci de a-l avea în sine pe Dumnezeu”[31]. În rest, observă cu multă grijă Grigorie, „dumnezeirea înseamnă puritate, înseamnă eliberarea de patimi şi îndepărtarea oricărui rău: dacă toate aceste lucruri sunt în tine, Dumnezeu este cu adevărat în tine”[32].

În acest mod, Dumnezeu nu este şi nu ar fi putut să fie niciodată pentru noi vreun fel de „obiect”, chiar şi „obiectul cunoaşterii”, deoarece Dumnezeu este „prin excelenţă subiect”, este întotdeauna şi pretutindeni Persoană vie şi adevărată. De aceea, nu este cu putinţă existenţa şi posibilitatea cunoaşterii Dumnezeului personal fără o comuniune liber-iubitoare cu El, fără unirea personal-iubitoare, atât timp cât cel care cunoaşte separă cunoaşterea de Cel care este cunoscut. Pentru spiritualitatea ortodoxă, care cunoaşte prin iubire şi iubeşte prin cunoaştere, este uşor de înţeles faptul că nu poate exista relaţie şi nici unirea omului cu Dumnezeu în afară libertăţii, dincolo de orice necesitate exterioară, fizică, morală, intelectuală, raţională sau oricare ar fi ea. O astfel de relaţie de libertate exprimă o stare dorită, adică un eveniment care este posibil doar prin iubire. Manifestarea şi descoperirea lui Dumnezeu lumii şi oamenilor s-a efectuat cu şi prin iniţiativa părţii divine, graţie iubirii lui Dumnezeu, „fiindcă El ne-a iubit cel dintâi”[33], aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel[34], când atrăgea atenţia asupra faptului că întotdeauna Dumnezeu face primul pas chiar şi în privinţa cunoaşterii creştine divino-umane. Cunoaşterea nu poate surveni şi nimeni nu ar fi putut să se apropie de ea, decât numai prin unirea iubitoare dintre Dumnezeu şi om, deoarece ea nu se manifestă ca iubire unilaterală, ci ca iubire reciprocă, jertfitoare, ce creează unire şi comuniune reciprocă, fără de care ea ar fi fost constrângere unilaterală sau stăpânire tiranică.

Sfântul Apostol Pavel arată foarte clar într-un alt pasaj modul prin care trebuie ca cineva să înţeleagă textul Epistolei către Galateni 4, 9, atunci când scrie în prima Epistolă I către Corintieni 8, 2-3 : „Iar dacă i se pare cuiva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El”. Fără îndoială, scopul Sfântului Apostol Pavel, scriind aceste cuvinte, nu a fost acela de a deprecia sau de a relativiza întreaga cunoaştere în sine, ci el a dorit numai să exprime adevărul potrivit căruia cunoaşterea este intrisec dependentă de iubire. Intenţia sa a fost de a prezenta iubirea drept criteriu unic şi fundamental al cunoaşterii creştine. În felul acesta, Sfântul Apostol Pavel poate fi considerat unul dintre primii gânditori care a reliefat această particularitate sui generis a identităţii dintre iubire şi cunoaştere.

3. Iubirea ca și principiu al cunoașterii

Principiul esenţial al vieţii în general este dăruirea vieții. Cine fiinţează egocentric, tocmai o asemenea persoană îşi pierde sau ruinează viaţa. Ea devine stearpă, anostă şi goală. Prin urmare, această axiomă de vieţuire în ultimă instanţă este de fapt identică cu criteriul iubirii. În esenţă, iubirea înseamnă a părăsi egoismul iubirii de sine, a nu vrea să ne avem pe noi înşine, ci a deveni liberi de egocentrismul iubirii de noi înşine: a nu ne concentra vieţuirea asupra noastră înşine – cum îmi va fi mie, ce se va întâmpla cu mine -, ci a privi spre direcţia Tu, spre Celălalt Veşnic– spre Dumnezeu şi spre ceilalţi pe care El mi-i trimite[35]. Şi acest fundament al iubirii, care defineşte demersul omului, se identifică cu taina crucii, cu taina morţii şi învierii pe care-o întâlnim în Hristos. Omul poate realiza iubire, deoarece: este creat după chipul lui Dumnezeu-iubire şi este iubit de Dumnezeu, aşadar, iubeşte în aspectul complet al potenţialităţilor sale[36]. Iubirea comportă un drum de creştere care nu este niciodată încheiat şi completat, se transformă în decursul vieţii, se maturizează şi tocmai pentru aceasta rămâne fidelă faţă de sine însuşi[37]. De fapt, iubirea nu se găseşte deja frumoasă şi pregătită, ci creşte, pentru a spune aşa, noi putem să o învăţăm lent în aşa fel încât ea să cuprindă tot mai mult toate forţele noastre şi să ne deschidă calea pentru o viaţă corectă. La întrebarea lui Dostoevski: ce frumuseţe va salva lumea? Răspunsul este: frumuseţea explozivă a iubirii lui Dumnezeu.

Un mare Părinte neptic, Sfântul Diadoh al Foticeii, scrie în opera sa Capete gnostice, că numai „cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii, acela este cunoscut de El. În măsura în care, el acceptă iubirea lui Dumnezeu întru simţirea inimii, în aceiaşi măsură este cuprins de iubirea lui Dumnezeu”[38]. Prin urmare, Avva Diadoh îmbină direct cunoaşterea cu iubirea, atât în ceea ce priveşte relaţia omului cu Dumnezeu în şi prin iubire, dar şi dincolo de transcendenţa aceastei relaţii de iubire, legată nemijlocit de cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Tocmai aici se află nu doar temelia sau premisa de plecare în cunoaştere, ci şi finalul oricărei alte forme de cunoştinţe împărtăşite. Şi acest lucru se întâmplă astfel deoarece cunoaşterea Adevărului se dăruieşte împreună cu personala cunoaştere a lui Dumnezeu prin experienţă sau trăire, ca, în final, cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu să ofere viaţă veşnică şi bucurie adevărată.

Experienţa sfinţilor atestă faptul că fără Dumnezeu nu este posibilă cunoaşterea Lui, deoarece omul nu dispune nici de acele însuşiri necesare, nici de capacitatea de cunoaştere, fizică sau metafizică, prin intermediul cărora ar putea cunoaşte implicit şi personal pe Dumnezeu, ajungând astfel la cunoaşterea adevărată a Lui. Omul poate să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu numai dacă El doreşte acest lucru şi Se face cunoscut. Însă Dumnezeu ne-a demonstrat prin revelaţia Sa iconomică că Se înfăţişează oamenilor numai în iubire şi prin libertate. Dumnezeu a destăinuit dragostea Sa liberă, eliberatoare şi nelimitată arătându-Se omului şi lumii şi aşteaptă de la om, precum şi de la cel care cunoaşte, aceeaşi iubire nelimitată şi necondiţionată. Această reciprocitate iubitoare nelimitată, a iubirii dintre Dumnezeu şi om, se subînţelege şi în cuvintele Sfântului Apostol[39].

Caracterul cunoaşterii prin iubire al cuvintelor Sfântului Apostol Pavel : „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu” şi: „Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El” este foarte limpede. Însă, aceste cuvinte exprimă, mai ales, noul conţinut biblic şi creştin al noţiunii de cunoaştere ca experiere şi iubire, adică în esenţă caracterul relaţional şi de comuniune al cunoaşterii. Caracterul relaţional al cunoaşterii exprimă în principal realitatea actului de comuniune şi unire care leagă pe cel care este cunoscut cu cel care cunoaşte. Didim din Alexandria a scris următoarele despre conţinutul neo-testamentar al ştiinţei şi al cunoaşterii : „Sensul cuvântului cunoaştere este dublu, pe de o parte înseamnă a cunoaşte, pe de altă parte, a se uni, a se contopi cel care cunoaşte cu cel cunoscut. După primul, Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi, şi nu doar pe cei însemnaţi. După al doilea, Dumnezeu îi cunoaşte doar pe cei drepţi. „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi”( II Tim. 2,19), pe cei pătimaşi îi ignoră… Căci cel care lucrează răutatea nu este cunoscut. Cel ce a încetat să facă păcate, şi care mai înainte nu era cunoscut, acum este cunoscut. Cu acestea se află în perfectă armonie cuvântul apostolic : „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Gal. 4,9). Atunci când oamenii Îl ignoră pe Dumnezeu şi ei sunt ignoraţi de El, iar cei ce Îl cunosc pe Dumnezeu, sunt cunoscuţi de El”[40].

Aceste cuvinte pun în lumină caracterul aparte şi metoda cunoaşterii patristice. Omul şi cunoaşterea nu se definesc în mod autonom, ci în relaţie prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Deja prin actul cunoaşterii şi recunoaşterii, omul este considerat din prisma cunoaşterii drept unime[41]. Ca şi act de cunoaştere personală şi relaţională, el nu este în primul rând o capacitate de acumulare de noţiuni sau de idei, ci mai ales relaţie şi comuniune reciprocă iubitoare între fiinţe vii şi personale. O asemenea cunoaştere devine în suflet o realitate vie: nu este doar o teorie, este o tărie de viaţă, este o unire de iubire ce transformă existenţa. Cunoaşterea lui Hristos nu este doar gând, ci este iubire care deschide ochii, transformă omul şi creează comuniune cu Hristos Cuvântul care este adevăr şi viaţă[42]. În această comuniune, care este cunoaşterea desăvârşită şi iubire, creştinul desăvârşit realizează contemplarea, unirea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru cunoaşterea patristică, cunoaşterea survine din unirea şi din viaţa comuniunii, din „înrudirea” şi „familiaritatea” ce există între cel ce cunoaşte şi cel cunoscut, după cum reliefează Sfântul Chiril al Alexandriei, care, urmând cuvintele Sfântului Apostol Pavel[43], adaugă că în acest act de cunoaştere reciprocă „şi noi, cei înfiaţi de El, ne numim neamul Lui…căci a vrut Hristos să ne primească într-ale Sale”[44]. Drumul spre unitatea vizibilă a tuturor creştinilor locuieşte în rugăciune, pentru că în mod fundamental unitatea nu o „construim” noi, ci o „clădeşte” Dumnezeu, vine de la El, din taina treimică, din comuniunea Tatălui cu Fiul în dialogul de iubire care este Duhul Sfânt şi viaţa noastră trebuie să se deschidă la harul divin, trebuie să devină invocare zilnică a harului lui Dumnezeu.

Pentru ethosul ortodox, cunoaşterea nu constituie un act inductiv, abstract şi teoretic, ci el reprezintă întâlnirea vie între cel care cunoaşte şi cel ce este cunoscut. Prin urmare, cunoaşterea nu constă în a inventa, în a plăsmui, în a elabora, în a descoperi sau chiar în a concepe o noţiune sau vreun sistem de noţiuni, care să explice toate lucrurile, „luminând” sau liniştind cugetul omului. Singurul scop al unei cunoaşteri adevărate sau conţinutul ei unic nu este altul decât acela că omul ca ipostas creştin se poate întâlni, faţă înspre faţă, cu Adevărul viu şi împărtăşibil. Poate ajunge cu tot sufletul, cu toată inima şi cu tot cugetul la nivelul întâlnirii personale cu Dumnezeu cel adevărat şi viu prin Iisus Hristos, care deja constituie o relaţie simbiotică şi o întâlnire vie. Este începutul unei noi vieţi: iubire în unire cu Hristos, Care este cunoscut şi în acelaşi timp rămâne transcendent, Cel care cunoaşte, deoarece Dumnezeul cel viu şi adevărat niciodată nu se transformă în „obiect”. Rămâne întotdeauna Subiect, aşa cum, de altfel, rămâne şi omul. Astfel, la Clement Alexandrinul, în drumul perfecţiunii, componenta moral-spirituală are aceeaşi importanţă cu factorul componentei intelectuale. Cele două merg împreună întrucât nu se poate cunoaşte fără a iubi şi nu se poate iubi fără a cunoaşte. Asemănarea cu Dumnezeu şi contemplarea Lui nu pot să fie realizate doar prin cunoaşterea raţională: pentru aceasta este necesară o viaţă conformă cu Hristos, o viaţă conformă cu adevărul lui Hristos. Şi prin urmare, iubirea trebuie să însoţească cunoaşterea intelectuală aşa cum umbra însoţeşte trupul. Încheiem însuşindu-ne câteva expresii din celebra „rugăciune către Hristos Logosul”, prin care Clement Alexandrinul încheie Pedagog-ul său. El se roagă astfel: „Fii binevoitor faţă de fii Tăi , dă-ne să trăim în pacea Ta, să trecem fără să ne scufundăm prin valurile păcatului, să fim conduşi la limanul liniştii de Duhul Sfânt şi de Înţelepciunea negrăită: noi, care noapte şi zi, până în ultima clipă, cântăm un cântec de mulţumire unicului Tată, …. Fiului pedagog şi învăţător, împreună cu Duhul Sfânt. Amin!”[45].

[1] Conform cu concepţia patristică ortodoxă, viaţa duhovnicească, fiindcă este viaţa lui Hristos „în Duhul Sfânt”, este în esenţa ei de acum viaţă veşnică, în care se găseşte mântuirea. În consecinţă, viaţa duhovnicească şi mântuirea se identifică, sunt exact acelaşi lucru. Vezi Rom. 5, 17-21; 6. 4, 8, 11, 22, 23; 8, 1-17. Ioan 3, 34-36; 5, 24, 40; 6. 53-58, 63; 17, 2-3; 20, 30. I Ioan 1,2; 4, 9; 5. 11, 20. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 13, 8, PG 60, 519. Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul XX, 5, PG 35, 1069. Sf. Ioan Damaschin, La Coloseni 3, 1-4, PG 95, 897 BC. Pr. Paul Florenski, Stolp i utverzdenie Isrini, Berlin,1929, p. 264 : „viaţa duhovnicească este mântuirea şi darul prin Domnul Iisus Hristos”.

[2]De carnis resurrectione, 8, 3, PL 2, 806. În Fecioara Maria, cum bine spune V. Lossky, umanitatea a consimţit ca Logosul divin să se facă trup şi să sălăşluiască printre oameni (Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, ed. Bonifaciu, 1998, p. 126); kenoza, asumarea umanităţii, înfierea, unirea ipostatică, şi îndumnezeirea ei, se realizează prin şi în Fecioara Maria (În privinţa lucrării Maicii Domnului în actul Întrupării a se vedea Νικόλαος Καβάσιλας, Εἷς τόν Εὐαγγελισμόν τῆς Ὑπεραγίας Δεσποίνης ἠμῶν καί Ἀειπαρθένου Μαρίας, in Νικολάου Καβάσιλα, Ἡ Θεομήτωρ. Τρεῖς Θεομητορικές Ὁμιλίες. Κείμενο, ἔδ. Ἀποστολική Διακονία, Ἀθήνα 1995).

[3] Dacă nu survenea căderea lui Adam, Cuvântul lui Dumnezeu s- ar fi întrupat în mod anavatic, de jos în sus, adică de om prin lucrarea sfinţirii. Cf. Georges Florovsky, The Bizantine Fathers from sixth to eighth century, Buchervertriebsanstalt, Vaduz, p. 228. Cu privire la dimensiunea cosmică a evenimentului dumnezeiesc al Întrupării lui Hristos a se vedea Hans Urs von Balthasar, Liturgie Cosmique, Paris, 1973, p. 203 ș.u.

[4] Cf. Arhim. Sofronie, A-l vedea pe Dumnezeu precum este, Essex, 1992, p. 312.

[5] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, La Matei, Omilia 82, 4, PG 58, 742. Vezi Π. Χρήστου, Ελληνική Πατρολογία, Θεσσαλονίκη, 1989, vol. 4, p. 302-303.

[6]Cf. Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 91.

[7] Apologetica, 17,1-2.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 1,9 şi Capete pentru teologie III, 37 PG 90, 29. Vezi, de asemenea, Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti 4,15 (PG3,713) : „Am spus că înţelegem dragostea, fie divină, fie îngerească, fie cugetătoare, fie sufletească, fie firească drept o putere unificatoare şi care ţine totul la un loc”.

[9]Confesiuni, I, 1.

[10] Timpul este oferit omului ca spaţiu pentru participarea la veşnicie, timpul este mijloc de înaintare continuă către sfințire (Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1153 şi urm. Vezi Vl. Lossky, Théologie Dogmatique, în Messager de l’Exarchat du Patriarche russe en Europe Occidentale, 1964, p. 211 şi urm.).

[11]La Ecleziast 1, SC 416,106-146.

[12]Despre mărturisirea de credință PG 46, 244C.

[13] Recunoscând caracterul esenţial al iubirii, credinţa creştină a acceptat ceea ce era nucleul credinţei lui Israel şi, în acelaşi timp, a dat acestui nucleu o nouă profunzime şi o nouă extindere. În fapt, cel credincios se roagă în fiecare zi cu aceste cuvinte din Cartea Deuteronomului, în care el ştie că este cuprins chintesenţa existenţei sale: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (6, 4-5). Iisus a unit porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui din Cartea Leviticului, făcând din acestea o singură poruncă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (19,18; cf. Marc. 12, 29-31).

[14]Poeme historice 2,1,15 PG 37,1250ss.

[15] La originea raţiunii lumii stă dragostea necuprinsă a Sfintei Treimi, tot ceea ce fiinţează în ea sunt expresii, manifestări, daruri ale iubirii Sale desăvârşite, supraabundente ( Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 11.). Ceea ce se împlineşte prin credinţa creştină într-un Dumnezeu Treimic face posibilă depăşirea diferenţelor parţiale între oameni şi permite realizarea iubirii dezinteresate şi a comuniunii persoanelor. Creaţia noastră implică o participare personală, reală la viaţa lui Dumnezeu: „aşadar, pentru că bunul şi preabunul Dumnezeu nu S-a mulţumit cu contemplarea Lui proprie, ci, prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui…”( Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, tr. D. Fecioru, ed. 1984, p. 29).

[16]Imn de seară, Poeme historice 2,1,32 PG 37, 512.

[17]Cuvântarea 39,12 SC 458,172.

[18] Mat. 22, 37-3. Unii cred că perfecţiunea stă în asprimea vieţii, alţii în rugăciune, alţii în primirea deasă a sfintelor Taine, alţii în faptele creştineşti de milostenie, dar se înşală, pentru că desavârşirea stă în iubirea lui Dumnezeu din toată inima, şi aceasta se vădeşte prin iubirea aproapelui, fiindcă Dumnezeu vrea iubire şi nu jertfă (cf. Os. 6, 6). Dacă cineva spune: Îl iubesc pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos, pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede(cf. 1Ioan 4, 20). Dar această înţelegere nu exclude absolut deloc iubirea lui Dumnezeu ca fiind ceva imposibil, dimpotrivă, în contextul de ansamblu al Scrisorii întâi a lui Ioan, această iubire este cerută în mod explicit. Aici se subliniază legătura inseparabilă dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Ambele se referă una la alta atât de strâns încât afirmarea iubirii lui Dumnezeu devine o minciună dacă omul se închide în faţa nevoilor aproapelui său ori, mai mult, dacă îl urăşte. Trebuie mai degrabă să interpretăm versetul sfântului Ioan în sensul că iubirea aproapelui este un drum de întâlnire şi a lui Dumnezeu, iar închiderea ochilor în faţa prezenţei aproapelui înseamnă să devii orb în faţa prezenţei lui Dumnezeu. Pe scurt, tot omul participă la actul şi la evenimentul iubirii creştine, care în realitate este unică, unitară şi indivizibilă. Tocmai din acest motiv, prima poruncă nu există fără următoarea şi nici a doua fără prima, ambele se presupun reciproc (Vezi I Ioan 4,19-21 şi 5,2. Sfântul Maxim Mărturisitorul , Capete despre dragoste I, 13 PG 90, 964).

[19] Părintele Dumitru Stăniloae afirmă potrivit tradiţiei că Logosul după Întrupare nu mai are viaţă dumnezeiască separată de cea omenească. Cf. Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 154.

[20] Filip. 8,2 8, 39.

[21] Vezi, spre exemplu, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 1, 57 (PG90,972): „Legea lui Hristos este dragostea”.

[22] Ioan 13-1.

[23] Ioan 17,3.

[24] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti VII, 4, PG 3, 872.

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Diferite capete teologice VII, 91, PG 90, 1388.

[26] PG 44 , 1265 şi 46,176.

[27] G. Florovsky, Το Σώμα του ζώντος Χριστού, Θεσσαλονίκη, 1972, p. 39 ş.u.

[28]Biserica este opera Întrupării lui Hristos, este însăşi această Întrupare” S. Bulgakov, Ortodoxia, ed. Paideia, 1997, p. 8.

[29] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete diferite despre teologie şi iconomie VII.74, PG 90,1380. Ibidem, III, 27, PG 90, 1189.

[30] Despre feciorie 12, 2, SC 119, 408-410.

[31] La fericiri 6, PG 44,1269c.

[32] Ibidem, 6, PG 44,1272c.

[33] Ioan 4,10 şi 19.

[34] Gal. 4, 9.

[35] Avva Dorotei a folosit imaginea unui compas pentru a descrie felul în care legăturile noastre cu ceilalţi oameni influenţează legătura noastră cu Dumnezeu: „Să presupunem că am lua un compas, i-am fixa vârful pe hârtie şi am trasa conturul unui cerc. Punctul central se află la egală distanţă de orice punct din circumferinţă… Să presupunem că acest cerc este lumea şi că Dumnezeu este centrul lui; liniile drepte trasate de pe circumferinţă spre centru sunt vieţile oamenilor.” Pentru a se apropia de Dumnezeu, oamenii trebuie să se deplaseze de pe circumferinţă spre centrul vieţii: „Cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se apropie unii de alţii; şi cu cât sunt mai aproape unii de alţii, cu atât se apropie de Dumnezeu… Aşa este viaţa. Cu cât suntem mai îndepărtaţi şi nu îl iubim pe Dumnezeu, cu atât e mai mare distanţa care ne separă de seamănul nostru” (Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, ediţia în engleză Discourses and Sayings, trad. E. Wheeler, Cistercian Publications Kalamazoo, 1977, p. 138-139).

[36] Sf. Ioan Gură de Aur spune despre cunoaşterea lui Dumnezeu că este înnăscută omului. Vocaţia spirituală este înnăscută omului (La Sfântul Mucenic Roman, 2,1 PG 50 611) şi a fost sădită în fiinţa omului de către Dumnezeu Însuşi (vezi: H. Mpouki, Esenţa Religiei după Părinţii Capadocieni, Tesalonic, 1967; W. Pannenberg, Gottesgedanke und menschliche Freitheit, Göttingen, 1972). Religiozitatea firească este subliniată mai mult de duhul „optimist” al Teologiei vechi-testamentare (Către cei care se scandalizează, 9, 6, PG 52, 497; cf. In. 16, 33; vezi: P. Dimitroupoulos, Morala creştină ortodoxă, Atena, 1974, p. 8 şi urm.). Protopărinţii Adam şi Eva au avut înnăscută capacitatea cunoaşterii lui Dumnezeu (Theognosias, capax Dei), din moment ce a lucrat normal „puterea” raţională a chipului lui Dumnezeu (Despre Ana, 1, 3, PG 54, 636; vezi: Sf. Grigorie de Nyssa, Despre cel care este Chip…, PG 44, 201). Părinţii au interpretat această religiozitate înnăscută, prin înclinaţia dinamică a întregii noastre fiinţe spre Arhetipul dumnezeiesc (Origen), aspiraţia neîntreruptă a spiritului nostru spre Dumnezeu (Sf. Vasile, Sf. Maxim), a dragostei umane care tinde spre dragostea dumnezeiască (Fer. Augustin, Sf. Grigorie Palama) (cf. N. Nisioti, Introducere în Gnoseologia Teologică, Atena, 1978, p. 78). În consecinţă, există în mintea omului, a priori, idei, principii de cunoaştere a lui Dumnezeu (cf. P. Palgaki, Educaţie şi sănătatea Psihică, în Grigorios ó Palamas, 1990, p. 262; N. Matsoukas, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. 1, p. 154). „Chiar sufletul omului este înzestrat cu înţelesuri comune şi puteri definitive, divizibile şi silogistice” (vezi: Sf. Grigorie Palama, Către cei ce se liniştesc, 2, 1, 27; Ed. P. Hristou, vol. 1, p. 488; H. Blahou, Viaţa după moarte, 1994, p. 108; Sf. Grigorie de Nyssa, La Ecclesiast, 1, PG 44, 624 C.

[37] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în „Filocalia”, vol. II, p. 111.

[38]Sf. Diadoh al Foticeii, Capete despre cunoştinţă XVI (SC5), Filocalia I, XIV, ed. Astir, 2008, p.238.

[39] Gal. 4,9 şi I Cor. 8,3.

[40] Didim din Alexandria, Exegeza Psalmilor, PG 39, 1264.

[41] În aproape toate limbile lumii cuvântul cunoaştere pare să indice o cunoaştere comunitară. Adică, subînţelegând participarea a mai mult decât o singură persoană la actul cunoaşterii.

[42] Cf. Diac. Ioan I. Ică jr., în Mitropolia Ardealului 33 (1988), nr. 1, p. 37–59.

[43]Efes. 2,19: „casnici ai lui Dumnezeu”.

[44] PG 73, 1045 şi PG 75, 485.

[45]Pedagogul 3,12,101.

(Citit de 145 ori)