Omul duhovnicesc în viaţa Bisericii

[Omul duhovnicesc în viaţa Bisericii.pdf]

Lucrarea de față este o revizuire a primei ediții a cărții Cuvinte de folos din Apofetgmele Părinților, ce abordează spiritualitatea Părinților Deșertului, în special icoana Părintelui spiritual. „Un singur lucru trebuie”[1], şi anume omul lui Dumnezeu, omul duhovnicesc şi purtător de harisme, care nu a lipsit niciodată din Biserica Ortodoxă. Acolo unde el a existat şi există în continuare, Dumnezeu Se arată şi omul este binecuvântat, fericit şi mântuit, căci acolo „legea firii este învinsă”, la fel ca şi lumea, spiritul lumii şi corupţia sa. De omul duhovnicesc avem nevoie noi toţi, cei mai tineri şi mai vârstnici, cei de ieri, de azi şi de mâine.

Omul duhovnicesc nu poate exista şi nu se poate dezvolta decât acolo unde se află Biserica împreună cu plinătatea darurilor şi harismelor sale. Omul duhovnicesc este omul despătimit, care a gustat încă din această viaţă harul învierii. Omul desăvârşit, omul duhovnicesc, nu poate să crească decât într-un loc plin de adevăr şi de har, un loc al sfinţeniei şi sfinţirii.

Acest loc este Biserica Profeţilor, a Apostolilor, a Sfinţilor şi a oamenilor plăcuţi lui Dumnezeu. În ea totul este sfinţenie şi sfinţire şi sfinţi. Biserica este a Sfinţilor şi a Sfinţeniei. În ea totul este har şi totul face ca harismele să crească. De ce? Pentru că Hristos este cu totul prezent în fiecare celulă a Trupului Său teandric şi în El se află tot harul dumnezeiesc şi taumaturgic, care îi sfinţeşte şi îndumnezeieşte pe toţi credincioşii care Îl doresc şi Îl caută pe Hristos : „Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească. Toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri. Toţi purtăm aceeaşi cruce…”[2].

Duhul Sfânt şi harul Său nu sunt dăruite indivizilor în parte, ci sunt date Bisericii. Pentru că noi nu suntem numai o Biserică, nu suntem numai mădularele armonios organizate de un singur cap; noi formăm toţi un singur trup. A nu-ţi păsa de indiferent care mădular înseamnă a nu-ţi păsa de întregul trup care moare”[3]. Biserica „nu este o teorie abstractă, ci mai întâi de toate este viaţa în Hristos”[4]. Această viaţă „în Hristos” este una şi aceeaşi pentru întregul trup al Bisericii, fiindcă provine din unirea ei cu Hristos, Dumnezeul-Om şi Mântuitor. Este una şi aceeaşi, pentru că este viaţa lui Hristos, unica viaţă, unica mântuire. Orice membru nou, de îndată ce intră în Biserică, se transformă din viaţa veche a păcatului în viaţa nouă a lui Hristos. Această schimbare după Hristos este „pocăinţă de faptele vechi fără viaţă”, „reînnoire”[5] după prototipul lui Hristos, precum impune noua viaţă a „noii creaţii”[6].

Sfântul Duh e nedespărţit de Hristos şi în ceea ce priveşte natura, şi în ceea ce priveşte iconomia harului, dar, concomitent, este nedespărţit şi de Biserică. De aceea viaţa lui Hristos se dă membrilor Bisericii prin energia harului Sfântului Duh, Care îi renaşte prin Botez[7] şi îi face să aibă acelaşi trup şi aceeaşi viaţă cu Hristos[8]. Numai prin această viaţă în Hristos şi în Duhul, adică prin viaţa lui Hristos ce se transmite credincioşilor de către Duhul Sfânt, poate cineva să devină mădularul Trupului lui Hristos şi să trăiască în El ca mădular al Lui.

Prin urmare, omul duhovnicesc nu există decât acolo unde se găsesc Duhul Sfânt şi harul Său. Acest har nu e ceva creat sau ceva din exterior. El înseamnă putere, energie, puterea veşnică a lui Dumnezeu, care, prin Întruparea lui Hristos, intră în nucleul interior al existenţei umane de unde îl mântuieşte, îl eliberează, îl sfinţeşte şi îl transfigurează pe om. Apostolul spune: „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că legea s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”[9]. Biserica, fiind creaţie nouă „în Hristos”[10] , poate fi numită, conform cu Sfântul Ioan Gură de Aur, „viaţă nouă”[11]. Aceasta înseamnă că orice membru al ei, când devine prin credinţă mădularul lui Hristos, va trăi „o viaţă nouă” şi „în Duh nou”[12] , adică va trăi în Hristos, şi niciodată pentru sine, „…ci Aceluia Care, pentru ei, a murit şi a înviat”[13]. Acest fundament ecleziastic ne ajută să înţelegem în ce fel harul lui Dumnezeu şi harismele dumnezeieşti aparţin tuturor celor care sunt botezaţi şi care aparţin Bisericii prin credinţa, viaţa şi ascultarea lor. Harul este izvorul vieţii duhovniceşti şi cauza noii creaţii întru Hristos, izvorul a tot ce renaşte prin taine şi prin credinţa în Biserică.

Prin urmare, primirea de harisme nu este privilegiul unei singure persoane, ci este un fapt universal, în adevăratul sens al termenului, o realitate şi o exigenţă ecumenică. Totuşi, în Biserică, „fiecare are de la Dumnezeu darul lui”[14], şi există „Daruri… felurite, dar Acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar Acelaşi Domn. Şi lucrurile sunt felurite, dar este Acelaşi Dumnezeu Care lucrează toate în toţi”[15]. Nu este întâmplător dacă în Biserica lui Hristos, chiar unul dintre simplii săi membri a obţinut deseori autoritatea de părinte duhovnicesc, de îndrumător al sufletelor, înaintea căruia chiar şi patriarhi, episcopi şi împăraţi s-au plecat. Ajunge să amintim numai numele unora dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan Atonitul, şi ne dăm seama că, într-adevăr, în Biserica noastră, până în zilele noastre, „omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”[16]. Omul duhovnicesc, după ce s-a despătimit şi s-a unit organic cu Trupul lui Hristos şi se hrăneşte cu Trupul Lui în Dumnezeiasca Euharistie[17], dar şi trăieşte viaţa lui Hristos, va deveni asemănător desăvârşit cu El[18]. Omul duhovnicesc devine „purtător de Hristos, purtător de Dumnezeu şi pnevmatofor”[19].

Preoţia nu este o anumită autoritate legalistă. Demnitatea ierarhică este un dar special, un dar harismatic. Tradiţia Ortodoxă scoate în evidenţă Preoţia ca autoritate harismatică. Biserica nu cunoaşte preoţie mistică sau castă. Episcopul, preotul şi diaconul au numai şi numai harisme liturgice, pe care nu le pot activa în afara trupului comun al membrilor Bisericii. Preoţia ca lucrare harismatică striveşte puterile corupătoare ale stricăciunii şi reînnoieşte omul. Această autoritate harismatică este cea care întemeiază slujirile celorlalte Taine pentru a se realiza renaşterea, creşterea, hrana şi, treptat, înaintarea totală spre desăvârşire.

Din acest motiv, lupta adevăraţilor ierarhi a fost întotdeauna cea de a păstra şi de a înmulţi darul pe care l-au primit şi de a învăţa ei înşişi, fiind mereu pregătiţi să primească învăţăminte despre oamenii lui Dumnezeu, oricât de nesemnificativi ar fi aceştia după rang. Căci „Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte”[20]. Atunci când demnitatea, rangul ierarhic, începe să reprime darurile şi să revendice puterea, care aparţine numai lui Dumnezeu, demnitatea devine nedemnitate, cinstea devine necinste, iar Biserica lui Dumnezeu devine un loc de constrângere a conştiinţelor oamenilor, o instituţie a acestei lumi, şi episcopii îndrumători de conştiinţă. Într-o astfel de instituţie, chipul lui Dumnezeu nu mai apare, deoarece oamenii duhovniceşti nu mai pot să se manifeste.

Viaţa în Hristos este de asemenea şi viaţă duhovnicească, adică provine de la Duhul şi există în Duhul Sfânt, în timp ce viaţa morală ce se realizează în afara Bisericii lui Hristos se găseşte la nivelul vieţii trupeşti, sau în cel mai bun caz la nivelul vieţii celei sufleteşti şi psihologice. Sfântul Ioan Gură de Aur distinge categoric „duhovnicescul” de „sufletesc”[21]. Duhovnicescul nu-l înţelege ca ideal în sens filosofic, ci rodul concret al Duhului Sfânt, viaţa înăuntrul Duhului Sfânt, prezenţa şi lucrarea harului Duhului Sfânt în noi înşine. „Toate câte ne-au fost dăruite sunt duhovniceşti. Într-adevăr, şi îmbrăcămintea noastră este duhovnicească, şi hrana noastră duhovnicească, şi băutura noastră duhovnicească; prin urmare, pe viitor trebuie ca şi lucrările noastre şi toate faptele noastre să fie duhovniceşti. Fiindcă acestea sunt rodul Duhului, aşa cum spune şi Pavel (Gal. 5, 22-3)”[22].

Dacă am dori să dăm chiar acum, pe aceste baze eccleziologice, un răspuns mai concret subiectului nostru – rolul omului duhovnicesc în viaţa Bisericii –, am spune că omul duhovnicesc este cel care creşte în cadrul Bisericii, cel care dă viaţă darului dinlăuntrul său, primit de la Dumnezeu[23], cel care se apropie de tronul harului[24], cel care este sălaşul harului. În această creştere, această actualizare, această apropiere de tronul harului, în această asceză pe care Părinţii o numesc „efuziune de sânge” constă jertfa umană adusă mântuirii şi Sfintei Treimi. Tocmai de aceea şi credinciosul se numeşte „duhovnicesc”[25], fiindcă s-a împărtăşit de „Duhul”, şi Duhul lui Dumnezeu trăieşte în fiinţa lui, şi el trăieşte prin Duhul[26]. Deci creştinul desăvârşit este omul duhovnicesc, în opoziţie cu cel trupesc (la care „Duhul lucrează din afară”), din cauză că este „mânat de Duhul”[27], sau, precum zice Apostolul: „toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom. 8,14)[28]. Sau, conform cu ce-a spus Domnul Însuşi: „Cel născut din Duhul e duhovnicesc”[29].

Există o contradicţie inefabilă, în mod logic incomprehensibilă şi inaccesibilă, în relaţia între Dumnezeu şi om. Totul este dar al lui Dumnezeu, har dumnezeiesc, „prin har sunteţi mântuiţi”[30]. „Iar dacă este prin har, nu mai este prin fapte; altfel, harul nu mai este har”[31]. În ciuda tuturor acestora, nu există mântuire pentru om în afara „efuziunii de sânge”. Deşi totul se află în mâinile lui Dumnezeu, totul depinde de om, de lupta sa contra patimilor sale, de intenţiile sale, de virtuţile sale. Harul nu înseamnă privare, nici limitare a libertăţii umane, ci un apel pentru ca aceasta din urmă să-şi găsească împlinirea, să se umple de „plinirea Celui Ce plineşte toate întru toţi”[32], pentru ca libertatea să crească de bunăvoie „la măsura deplinătăţii vârstei lui Hristos”[33], a măsurii în Hristos. „Este o dogmă importantă că bunăvoinţa omului nu este suficientă dacă nu avem impulsul de sus, şi invers, nu câştigăm nimic din acest impuls de sus dacă nu avem bunăvoinţă”[34]. În Epistola către Efeseni, Apostolul însuşi scrie creştinilor următoarele despre sinergia celor doi factori: „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele”[35]. Conform cu aceste cuvinte ale lui, mântuirea şi viaţa duhovnicească[36] se înfăptuiesc în har, prin credinţă. Credinţa e lucrarea şi împlinirea personalităţii întregi a omului: a inimii, a minţii, a sufletului, a voinţei, a făptuirii. Credinţa în interiorul harului, urmate de o făptuire întreagă a virtuţii şi de un efort continuu al întregii existenţe a omului. Toată viaţa trebuie împodobită cu virtuţi şi cu fapte bune, pentru care ne-a creat Dumnezeu în Hristos Iisus.

Omul duhovnicesc autentic, aşa cum îl cunoaştem prin Tradiţie, este omul care îşi oferă întreaga existenţă acestei chemări. El dobândeşte cunoaşterea puterii biruitoare a lui Dumnezeu şi cunoaşterea slăbiciunii umane prin experienţa personală şi prin „efuziunea de sânge”. Dumnezeu, spune Sfântul Grigore Teologul, „Se numeşte iubire, pace, şi prin aceste numiri El ne îndeamnă să ne prefacem în aceste virtuţi care Îl numesc”[37]. Ele sunt deci o măsură a îndumnezeirii noastre[38]. Şi pentru că am fost creaţi ca şi chip al Chipului, adică după Hristos, virtuţile se confundă cu Mântuitorul: El este virtuţile, în vreme ce noi le avem numai. Iisus „nu Se deosebeşte de virtuţile de care este deplin”[39]. Astfel, virtutea, pentru a folosi definiţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, este „unirea conştientă a slăbiciunii omului cu puterea dumnezeiască”[40]. Virtutea care nu duce la această pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, adică la cunoaşterea slăbiciunii umane, rămâne lipsită de har şi de putere, iar omul este astfel incapabil să devină duhovnicesc, purtător de harisme, oricât de mare şi de agreabilă ar fi pentru oameni acţiunea pe care o desfăşoară, fie ea şi de ordin duhovnicesc[41]. Cel care totuşi – după cum spune Părintele Iosif Spileotul, un călugăr harismatic contemporan – obţine şi „păstrează nezdruncinată cunoaşterea de sine toată viaţa, nu va pierde niciodată cunoaşterea de Dumnezeu”[42]. Cel care a dobândit cunoaşterea de sine (ale cărei pietre de căpătâi sunt rugăciunea curată şi purificarea de patimi) şi cunoaşterea de Dumnezeu, acela este în măsură atât să cunoască sufletul celorlalţi, cât şi să le comunice un remediu duhovnicesc. Având mereu în faţa ochilor propria lume interioară, propriile slăbiciuni şi căderi, apriga luptă împotriva trupului, a patimilor, a păcatelor, şi totodată cunoscând prin propria experienţă şi prin cea a sfinţilor calea sigură a mântuirii, lipsită de orice suferinţă, rău sau păcat, este în măsură să vadă atât starea spirituală a altora, cât şi să le ofere un remediu. Abandonul total al sinelui în mâinile lui Dumnezeu, printr-o credinţă asemănătoare cu cea a lui Avraam, printr-o viaţă întru Dumnezeu şi prin ascultarea numai de El, acest abandon atrage harul lui Dumnezeu, iar acest har oferă adevărata cunoaştere duhovnicească a condiţiei umane, a limitelor şi a nevoilor firii omeneşti. Această cunoaştere îl face pe om riguros faţă de el însuşi şi milostiv faţă de ceilalţi. „Fiindcă pe sfânt nu-l face sfânt numai eliberarea de păcate, ci şi prezenţa Duhului şi bogăţia faptelor bune”[43]. Foarte exigentul Nicodim Aghioritul îi învinuieşte pe duhovnicii care nu participă la căderile, neliniştile păcătoşilor, şi îi numeşte pe aceştia părinţi cruzi şi „pseudonime”, adică părinţi doar cu numele[44].

În contrast cu un astfel de om duhovnicesc, care are o cunoaştere şi o conduită spirituală, omul psihic „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu”[45]; înţelepciunea şi spiritualitatea sa nu vin de sus, ci sunt pământeşti, umane[46]. Un astfel de om rămâne în cadrul firii şi aptitudinilor omeneşti, discerne şi vede în el însuşi şi în ceilalţi, conform propriilor sale măsuri. Cu această cunoaştere naturală pe care o are, poate să ajute, dar şi să înşele, în orice caz niciodată nu poate să salveze şi să reformeze, să transfigureze radical sufletele celorlalţi. Căci această transfigurare aparţine numai Duhului Sfânt şi pnevmatoforilor. Iluminarea nu vine din instruire şi din litere, deşi cunoaşterea Sfintelor Scripturi, cât şi cea a scrierilor patristice şi umane îi sunt necesare omului duhovnicesc. Dimpotrivă, omul, având o cultură ce provine de la lume, se îmbogăţeşte uşor, sau mai degrabă este îmbogăţit acela care nu intră uşor în Împărăţia lui Dumnezeu şi căruia îi este încă şi mai greu să îi facă pe ceilalţi să intre acolo.

Tentaţia Occidentului a fost poate cea de a înlocui omul duhovnicesc cu omul bun şi virtuos, activ social, afişând numeroase eforturi şi înmulţindu-şi faptele bune. Un astfel de om a văzut în har – definit de către teologia occidentală mai degrabă prin efectele create decât prin plenitudinea influenţei sale necreate – un fel de complement al capacităţilor sale naturale. De asemenea, în această perspectivă, iluminarea dumnezeiască nu face decât să corecteze şi să întărească lumina intelectului. Astfel, încetul cu încetul, omul a resimţit harul ca pe o povară inutilă, i s-a părut că ceva din exterior îi limita libertatea. Pasul următor a fost revolta omului ateu şi pretenţia sa: cum să devii sfânt fără Dumnezeu, fără un har exterior şi impus? Singurul răspuns este acţiunea umană golită de sens şi disperată, prin care omul se consumă şi se preface în cenuşă deşartă. Acest tip de om, produs al Occidentului, civilizat, virtuos, milostiv şi activ social, domneşte azi şi „a câştigat lumea întreagă”[47]. Însă caracterul tragic al condiţiei sale continuă să-l frământe: „Oare mă mântuiesc cu adevărat prin toate acestea? Oare îi salvez şi pe alţii sau îi conduc, şi pe mine o dată cu ei, înspre catastrofă?” Singurul care ar putea răspunde este omul duhovnicesc, cel care are experienţa lui Dumnezeu şi care vede în Lumina Domnului omul şi istoria.

Omul psihic, în ciuda întregii sale activităţi şi cunoştinţe (logice, ştiinţifice, psihiatrice), nu depăşeşte limitele cecităţii naturale. Rămâne în afara plinătăţii teandrice. Dacă noi, ortodocşii, urmăm calea omului psihic, ne pierdem harismaticii. Şi dacă ne-am pierdut harismaticii, ne-am pierdut de fapt ochii. Fără ei, nu vom mai avea pe nimeni care să ne reveleze propriul chip şi pe Dumnezeu. Harismaticii revelează pentru că participă la Dumnezeire: nu numai că trăiesc, ci şi însufleţesc. Şi „acest lucru nu e rezultatul unei forţe create”. Fără prezenţa unor astfel de oameni, cine ar putea să cuprindă Apusul, Răsăritul, universul întreg, cu iubirea milostivă identică Iubirii care vindecă, Iubirea lui Hristos?

Cunoaşterea nu devine reală decât dacă se realizează prin harul Duhului, dacă se depăşeşte, dacă omul, prin împlinirea tuturor poruncilor, se uneşte cu harul[48] şi devine conform chipului Fiului lui Dumnezeu[49]. Primirea ethos-ului lui Hristos duce la puritatea şi la simplitatea sufletului şi la înfrângerea sterilităţii şi vanităţii spiritului, a orgoliului, a corupţiei şi a murdăriei spiritului trupesc[50]. Toate acestea duc la primirea Duhului Sfânt şi, prin El, a gândului lui Hristos („noi însă avem gândul lui Hristos”[51]). Prin iubire, omul duhovnicesc devine „asemenea chipului Fiului Lui”[52], al „Fiului Iubirii” şi „Dumnezeului Iubirii”[53], cu alte cuvinte, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „precum Unul-Născut după natură, la fel şi aceştia după har”[54].

Sfântul Macarie cel Mare descrie astfel misterul omului duhovnicesc: „Atunci când sufletul reuşeşte, în vederea desăvârşirii duhovniceşti, să se purifice în întregime de toate patimile şi să se unească şi să devină una cu Duhul Sfânt şi atunci când s-a făcut demn de a deveni duh, contopit cu Duhul, el se preface cu totul în lumină, cu totul în bucurie, în odihnă, veselie, iubire, milostenie, bunătate, binefacere”. Şi continuă astfel: „Aşa cum pe fundul mării o piatră este înconjurată din toate părţile de apă, tot astfel şi aceştia, („cei care s-au făcut demni de a deveni fii ai lui Dumnezeu şi de a se naşte din înălţimi prin Sfântul Duh”), uniţi prin toate mijloacele cu Sfântul Duh, se fac asemeni lui Hristos, având imuabile în ei virtuţile puterii Duhului, fiind imaculaţi pe dinăuntru, curaţi şi fără pată. O dată purificaţi prin Sfântul Duh, cum ar putea ei să producă la exterior fructe de proastă calitate? În toate şi întotdeauna, fructele Sfântului Duh se manifestă prin ei”[55]. Sfântul ne dă aici imaginea autentică a părintelui duhovnicesc harismatic care a existat dintotdeauna (aşa cum există şi azi, fie şi rareori) în Biserica lui Hristos, ca şi aspiraţie, ca şi posibilitate, ca şi realitate. Este necesar să subliniem încă o dată, pe baza acestei descrieri a Sfântului şi a exemplelor concrete, câteva caracteristici fundamentale ale oamenilor pnevmatofori.

Dintre darurile pe care reuşesc să le obţină oamenii lui Dumnezeu, următoarele trei au o importanţă deosebită: darul discernământului, darul clarviziunii şi darul iubirii milostive. Deasupra tuturor virtuţilor este discernământul, a spus Avva Pimen. Discernământul este un rezultat al experienţei şi cunoaşterii lui Dumnezeu şi o pătrundere fină în tainele sufletului. Omul cu adevărat duhovnicesc nu deţine numai o bună cunoaştere de sine, nu are numai un simţ duhovnicesc cu care discerne binele de rău, ci are cunoaşterea inerentă iluminării, cunoaştere care luminează prin strălucirea întunericul nu numai pe dinăuntrul său, ci şi în ceilalţi. Ceea ce înseamnă că are darul discernământului, sau, altfel spus, conştiinţa imaculată şi senzaţia pură, după Sfântul Ioan Scărarul[56]. Devine, după cum spune Sfântul Macarie, întru totul lumină, întru totul privire: prin curăţia „vederii duhului”[57], vede şi discerne propria sa fiinţă, cât şi sufletul celorlalţi, fiind în măsură să îi conducă fără greşeală pe cei care îl urmează înspre lumină, înspre viaţă, înspre adevăr şi mântuire. Doar cei care au sufletul curat pot vedea şi discerne pe Dumnezeu, propriul suflet şi pe cel al celorlalţi, binele şi răul. Părintele duhovnic se străduieşte în viaţă să-l renască pe credincios, astfel încât Hristos să ia chip real în sufletele celor care se pocăiesc. Ei judecă şi consideră oamenii şi lucrurile după voia lui Dumnezeu, şi nu după judecata aparentă a oamenilor. Dimpotrivă, sufletele pătimaşe şi întunecate „nu pot vedea – spune Sfântul Isaac – nici sufletele celorlalţi, nici pe ei înşişi”[58]. Cel care are discernământ ştie când trebuie să vorbească, să tacă, să îşi întrebe fiul duhovnicesc, când trebuie să-l asculte sau să fie milostiv cu el, când trebuie să-l pedepsească, când trebuie să îi ofere un remediu sau altul. El discerne rădăcina patimilor şi gândurile, el discerne minţile, iluzia adevăratei lumini, etc… După Sfântul Grigore Sinaitul, numai un astfel de om, căruia i s-a dat nu numai discernământul natural sau discernământul dobândit prin practică sau instruire, ci şi discernământul dumnezeiesc, discernământul Sfântului Duh, poate să-i îndrume pe alţii ca un adevărat expert spiritual[59]. Mărturisirea, descoperirea gândurilor unui părinte didactic, adică înzestrat cu darul discernământului (diakrisis), a fost considerată de un Părinte al vieţii cenobitice ca fiind „un mare mijloc al mântuirii.”[60] Această practică a mărturisirii (exagoreusis) a fost stabilită de Sf. Antonie cel Mare însuşi: „Dacă se poate, monahul trebuie să încredinţeze bătrânilor toţi paşii pe care îi face, toate picăturile de apă pe care le bea în chilia sa.”[61] Avva Dorotei consideră această practică indispensabilă mântuirii: „Fiind pătimaşi, nu trebuie să avem nicidecum încredere în inima noastră, căci un îndrumător strâmb face strâmb chiar şi ceea ce este drept.”[62] Cel care are darul discernământului ştie să se comporte în fiecare situaţie şi cu fiecare persoană după cum se cuvine, posedând o inteligenţă care nu este de pe lumea aceasta.

Darul discernământului este adesea însoţit la omul duhovnicesc de darul clarviziunii. Astfel, sfântul Atanasie mărturiseşte apropo de Antonie cel Mare că „reuşeşte să vadă de nenumărate ori pe munte ceea ce se întâmpla în Egipt”[63]. Citim în Istoria Lausiacă, apropo de preotul Evlogie, că atunci când săvârşea Liturghia obţinea aşa un dar al cunoaşterii, că vedea gândurile călugărilor care se apropiau de Sfânta Împărtăşanie[64]. Alţii vedeau sufletele din depărtare, alţii vedeau îngerii, alţii demonii, alţii păcatele ascunse, alţii starea spirituală a omului, alţii fapte şi evenimente diverse. Lăsând la o parte şirul nesfârşit al oamenilor lui Dumnezeu, menţionăm numai o mărturie despre stareţul Ambrozie de la Optina. O persoană, după ce l-a întâlnit, îşi descria astfel impresiile: „Gândiţi-vă că în acea clipă (adică în timpul conversaţiei cu el) trăieşte cu totul alături de voi şi că îi sunteţi mai aproape decât vouă înşivă. Simţiţi că ochii lui văd în voi tot ceea ce este rău şi bine. Şi vă bucuraţi că este aşa şi că nu există nici un secret pentru el”[65].

După experienţa Părinţilor, acest dar se naşte din discernământ, care provine din smerenie. Smerenia este calitatea cuiva care a început să vadă aşa cum Dumnezeu vede. Dumnezeu deschide ochii spirituali ai celui care este curat cu sufletul şi cu mintea şi îi arată tot ce vrea El şi tot ceea ce este necesar pentru mântuirea sa şi a altora. Cel care are darul clarviziunii deţine, chiar dacă este neînvăţat, o cunoaştere uimitoare a tainelor ascunse în Sfintele Scripturi şi în toate fiinţele. Părinţii numesc adesea această cunoaştere „suprasensibilă”, „simţire duhovnicească”[66]. Omul dobândeşte puterea şi energia dumnezeiască pentru observarea fiinţelor. Omul vede astfel nu cu ochiul său, ci cu ochiul lui Dumnezeu. Calea duhovnicilor este calea ştiinţei despre veşnicie. Când Sfântul Serafim de Sarov era întrebat cum poate cunoaşte secretele omului, care şi acestuia îi sunt necunoscute, el răspundea că spune pur şi simplu primul gând care-i trece prin minte. Ceea ce înseamnă că acţiona liber de propria voinţă, de sentimentele sale, de mintea sa şi că nu este el cel care vorbea, ci harul lui Dumnezeu. Această identificare fără confuzie din partea sufletului şi a harului este rezultatul unei credinţe care „mută munţii”[67], rezultatul unei iubiri nemărginite a lui Dumnezeu, al unei lupte nesfârşite, al unei răbdări şi al unei îngăduinţe îndelungate, al multor ispite şi încercări. Astfel de oameni duhovniceşti sunt, aproape prin definiţie, oameni îndepărtaţi de zgomotul vieţii, trăind în pacea şi sobrietatea inimii. „Prin sobrietatea inimii – spune Nichifor Ascetul –, Sfântul Antonie dobândeşte vederea lui Dumnezeu şi darul clarviziunii”[68]. Ei îşi eliberează mintea, după Sfântul Isaac, „de numeroase gânduri” şi ajung la o simplitate născută numai din puritate, dobândesc „sentimentele unui copil mic”, „se fac asemenea lui Hristos”, aşa cum ne spune Sfântul. Pe motivul acestei asemănări cu Hristos, cuvintele pe care Domnul Însuşi le-a rostit se pot adapta lor: „dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut dreptatea Mea, ci voia Celui Care M-a trimis”[69]. Şi aceste cuvinte de asemenea: „Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui care l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el”[70].

Sunt multe feluri de harisme cu care Dumnezeu îi umple şi dăruieşte pe cei care-I sunt prieteni (darul profeţiei, darul scoaterii de demoni, darul vindecării, darul teologiei etc…), întotdeauna în funcţie de credinţa lor, de lupta lor împotriva patimilor şi în funcţie de smerenie. Totuşi, subliniem încă un dar care joacă un rol decisiv în conduita sufletelor, în regenerarea şi transfigurarea lor. Este vorba de creştinismul compasiunii (sympathetia), sau de iubirea sfântă şi milostivă, cum o numea vestitul Antonie de Kiev, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o numeşte „cel mai iubit cântec al lui Dumnezeu”[71]. Această iubire milostivă L-a făcut pe Dumnezeu să vină în lume: „Dumnezeu aşa a iubit lumea…”[72]. „Dacă nu ar fi avut milă de noi Dumnezeu, toate s-ar fi pierdut; aceasta (mila dumnezeiască) deşi eram duşmani ne-a împăcat, aceasta a devenit mijlocitor al bunurilor nesfârşite, aceasta L-a convins pe Fiul lui Dumnezeu să devină Rob şi să Se smerească”[73]. Este esenţa Crucii Domnului. Hristos este Cel Care ia asupra Sa, din dragoste, păcatele lumii. „Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat”[74]. „Iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit”[75]. „Profetul David meditează la toate aceste minuni, pe care el le numeşte frumuseţea lui Dumnezeu, pentru că frumuseţea, splendoarea lui Dumnezeu este bunătatea Sa (άγαθότης), dragostea Sa pentru toţi oamenii (imposibil de tradus φιλανθρωπία) şi binefacerea sa (εύεργεσία) faţă de noi toţi”[76].

Prin chenoza dumnezeiască pe care o suportă prin Întruparea, Crucea şi moartea Sa, ca dăruire de bunăvoie, ca „jertfă întru miros cu bună mireasmă” (Ef. 5, 2), Hristos umple de prezenţa lui Dumnezeu întreaga realitate umană, chiar şi pe aceea a morţii. Dar această putere de jertfă şi de golire de sine se extinde şi asupra celor care cred în El, şi expresia ei practică este milostenia. De aceea, ea devine „îndrumător şi dascăl al întregii filosofii întru Hristos”[77]. Iubirea milostivă este în om icoana compasiunii lui Dumnezeu[78].

O astfel de aptitudine, de a îndepărta prin har suferinţele sufletului aproapelui după modelul lui Hristos, este dăruită oamenilor duhovniceşti şi păstorilor sufletelor care au dobândit darul ceresc al iubirii. Aceştia, după exemplul şi porunca Apostolului Pavel, devin imitatori ai lui Dumnezeu şi urmează calea iubirii, „precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi…”[79]. „Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească; toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi cruce…”[80]. Răstigniţi împreună cu Hristos, ei obţin tandreţea Sa milostivă şi compasiunea pentru aproapele şi pentru fiecare creatură a Sa. Părintele duhovnic nu lucrează ca teolog erudit, ca om de ştiinţă, ca învăţător sau ca doctor, ci ca Tată sau Părinte, Ce suferă pentru mântuirea copilului Lui.

Astfel de oameni îşi spun astfel, precum Apostolul Pavel: „Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei”[81], se roagă pentru demoni (Sfântul Isaac Sirul), doresc împreună cu Avva Agathon să îşi schimbe trupul cu cel al unui lepros, să umple numai ei iadul, pentru ca nimeni altcineva să nu poată intra acolo, acoperă cu dragoste mulţimea de păcate, imită bunătatea lui Dumnezeu, Care face soarele să răsară atât peste cei buni, cât şi peste cei răi. „Se spunea despre Avva Macarie cel Mare – citim în Pateric – că devenise, după cum este scris, un dumnezeu pământesc, pentru că, aşa cum Dumnezeu protejează lumea, şi Avva ascundea greşelile pe care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut, şi pe cele pe care le auzea ca şi cum nu le-ar fi auzit”[82]. „Fiecare dintre noi este responsabil de mântuirea aproapelui”[83], spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Astfel de exemple de compasiune şi de dragoste sunt nenumărate la sfinţii care îşi jertfesc sufletele pentru alţii. De exemplu, Sfântul Cosma Etolul, atunci când a pornit la drum în misionariat, a spus: „Fie ca Hristos să piardă o oaie – pe mine – şi să le câştige pe celelalte!”[84] Stareţul Ambrozie, pe care l-am menţionat deja, vorbeşte despre dispreţul pentru propriul suflet, din cauza lipsei unui discernământ adevărat sau în vederea abandonării propriei mântuiri pentru folosul duhovnicesc al aproapelui[85]. Sfântul Ioan de Kronstadt, un mare preot şi harismatic contemporan al Bisericii Ortodoxe, îşi descrie în următoarele cuvinte experienţa personală: „Îmi place să mă rog în casa lui Dumnezeu…, căci mă schimb în mod miraculos în biserică, prin harul lui Dumnezeu. Prin rugăciune, pocăinţă şi părere de rău, lianele spinoase ale patimilor cad de pe sufletul meu… orice iluzie a patimilor dispare, mă simt de parcă aş muri pentru lume, iar lumea pentru mine, împreună cu toate bunurile sale. Retrăiesc prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, pentru Dumnezeul Unic. Mă pătrunde întru totul şi devin un singur duh cu El. Devin ca un copil mângâiat pe genunchii mamei sale. Inima mea este umplută de iubirea atât de dulce venită de mai presus de ceruri. Sufletul este iluminat de lumina cerească. Simţi prietenie şi iubire pentru toţi, chiar şi pentru duşmani. Îi ierţi şi îi justifici de bunăvoie. O, cât de fericit este sufletul alături de Dumnezeu! Biserica este într-adevăr un paradis pământesc!”[86] Să dăm un exemplu şi mai caracteristic: „Pot să închid în inima mea oamenii şi pe Dumnezeu prin credinţa şi iubirea întru rugăciune… Cât de profundă şi vastă este inima omului! Cât de măreţ este omul!”[87]

Părintele Iosif Spileotul, călugăr de pe Muntele Athos, stins din viaţă în 1959, aduce aceeaşi mărturie, din nou prin experienţă: „Atunci (când omul, prin lupta împotriva patimilor, vine la viaţă după adevărata fire), iubirea începe să lucreze în el şi ar dori, dacă s-ar putea, să îi aibă pe toţi oamenii în inima sa, să ia asupra sa toate suferinţele şi durerile tuturor oamenilor şi să moară pentru toţi, aşa încât ei să devină fericiţi. Faţă de Dumnezeu, el are impresia că se şterge în profunzimea umilinţei sale şi varsă lacrimi neîncetat, gândindu-se la iubirea lui Dumnezeu pentru toate creaturile Sale”[88]. Această iubire milostivă şi atotcuprinzătoare este o forţă invincibilă. „Milostivirea lui Dumnezeu a unit cerul şi pământul; milostivirea lui Dumnezeu l-a făcut pe om să fie aşezat pe tronul împărătesc; milostivirea lui Dumnezeu L-a arătat pe Dumnezeu pe pământ; milostivirea lui Dumnezeu a convertit stăpânul în slujitor; milostivirea lui Dumnezeu a făcut ca Cel Iubit să fie dat pentru duşmani, Fiul pentru răzvrătiţi, Stăpânul pentru slujitori, Cel Care este liber pentru sclavi. Şi milostivirea nu se opreşte aici. Ea ne-a condus încă mai sus. Nu numai că ne-a eliberat de rele, ci ne-a făcut promisiuni încă şi mai minunate.”[89] Dacă omul cu inima împietrită respinge şi această iubire, este clar că nu mai există mântuire pentru el[90].

Să-l urmărim pe Sfântul Ioan Gură de Aur descriind cu înflăcărare reala prezenţă a lui Hristos în aproapele nostru: „Hristos nu S-a limitat la moarte şi la răstignirea pe Cruce, ci El a găsit de cuviinţă să fie sărac, să rătăcească fără oprire, gol, închis în închisoare, bolnav, pentru a ne atrage la El măcar prin acestea. Dacă nu te întorci pentru tot ceea ce am suferit pentru tine, spune El, măcar să ai milă de nenorocirea Mea, emoţionează-te de boala Mea, de lanţurile Mele, şi dacă toate acestea nu te mişca spre milostivire, fii atent la facilitatea cererii. Nu îţi cer nimic scump, ci pâine, un adăpost şi o vorbă de mângâiere (…). Ai milă măcar de situaţia Mea, văzându-mă dezgolit pe Cruce, şi dacă nu vrei să-ţi aduci aminte de toate acestea, imaginează-ţi goliciunea de care Eu sufăr printre săraci (…). Deşi tu Îmi datorezi nenumărate binefaceri, Eu nu-ţi cer nimic ca unui datornic, dar te încoronez ca pentru un dar şi pentru un lucru atât de mic, îţi ofer Împărăţia (…). E adevărat că aş putea să te încoronez şi fără acest lucru, dar vreau să fiu datornicul tău, pentru ca tu să poţi fi asigurat în totalitate de recompensă. Având deci puterea de a Mă hrăni şi singur, merg şi îţi cer, îţi bat la uşă şi întind mâna. Îmi doresc să fiu hrănit de tine, atât de mult te iubesc. Vreau să Mă inviţi la masa ta, ca la masa unui prieten, şi Mă fac slăvit în tot universul şi îţi fac cunoscută slava. În faţa acestei adunări, fac lauda celui care M-a hrănit”.

În faţa acestei puteri de vindecare prin har a durerilor şi necazurilor celorlalţi, sufletul îmbolnăvit de păcate şi de suferinţe, de lipsa de credinţă, simte că nu îi este străin ghidul spiritual, căci acesta îl strânge cu iubire şi compasiune, transmiţându-i într-un fel propria viaţă şi propriile forţe. Mai exact, nu este vorba de propriile forţe individuale, ci de anumite forţe cereşti pe care el însuşi le-a primit ca şi dar[91]. „Din moment ce Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi voi sunteţi îmbrăcaţi cu Iisus Hristos, voi ajungeţi să vă asemănaţi Lui, sunteţi reuniţi într-o unică şi aceeaşi rudenie, sub o singură formă, întotdeauna aceeaşi… Sunteţi toţi una în Iisus Hristos, adică sunteţi o singură înfăţişare, un singur chip în Iisus Hristos”[92].

Oamenii lui Dumnezeu care au încercat astfel de sentimente de blândă compasiune reuşesc să abordeze în fiecare om omul dinlăuntru şi să-i lege „rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin”[93]. Datorită clarviziunii şi discernământului pe care le oferă iubirea milostivă, ei pătrund în interiorul omului decăzut, îi descoperă măştile, greşelile, iluziile, prejudecăţile, îi revelează profunzimea de mult uitată, cea a omului făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Sub influenţa acestei iubiri sfinte care compătimeşte întru har, se deschide sufletul, se deschide inima omului dispreţuit, suferind şi prizonier al păcatului, şi atunci auzim strigătul său: „Este posibil ca eu să fiu iubit, să nu fiu dispreţuit!” Exemplul părintelui duhovnicesc prin excelenţă, cel al Domnului înaintea femeii păcătoase, este modelul acestei întâlniri miraculoase dintre sfinţi şi păcătoşi, care se reînnoieşte continuu în sânul Bisericii Ortodoxe a lui Dumnezeu. Să dăm un exemplu recent: după unii martori oculari, cu cât cei care veneau la Sfântul Serafim de Sarov erau mai păcătoşi, cu atât lucea mai tare în ochii săi şi reieşea din cuvintele sale o iubire milostivă[94].

Tocmai o astfel de iubire ascunde esenţa pastoralei ortodoxe şi, în general, lucrarea Bisericii şi a oamenilor săi duhovniceşti. Milostenia în sensul obişnuit al acestui cuvânt, faptele bune nu sunt decât o parte indispensabilă a acestei iubiri. Faptele bune corespund numai nevoilor omeneşti, nu omului însuşi, rădăcinilor sale, tragediei vieţii sale pământeşti. Pentru adevăraţii doctori şi vindecători ai omului, adică pentru sfinţii şi adevăraţii oameni duhovniceşti, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului sunt una şi aceeaşi, sau mai degrabă prima se află la rădăcina celeilalte. Reunite, cele două constituie plenitudinea teandrică a iubirii prin care omul este întru totul mântuit, iar creaţia transfigurată. Iubirea milostivă este tocmai această plinătate teandrică, fără de care lucrarea părintelui duhovnicesc nu diferă cu nimic de cea a psihiatrului sau a oricărui asistent social. Acolo unde această plinătate lipseşte, acolo veritabilii oameni duhovniceşti încetează să mai existe.

Aşezământul Bisericii este harismatic şi harismele Duhovnicilor lucrează ca îndrumători aşezaţi spre pliroma bisericească. Putem să spunem că nu există harismatici, ci ei devin, se nasc şi devin continuu. Nimeni nu a luat niciodată o harismă ca o însuşire statică, ci acceptă o binecuvântare care li se împărtăşeşte neîntrerupt. Sunt aceia care conştientizează cu adevărat lipsa de putere ultimă a omului şi totodată bunătatea lui Dumnezeu. Aceştia îi văd pe ceilalţi buni şi curaţi şi se consideră pe ei înşişi „mai jos decât întreaga creaţie” (Avva Sisoe).

Tot ei au harul zdrobirii temătoare a smeritului, a celui încercat, şi tocmai de aceea absorb întocmai ca un burete harul; prin aceasta primesc ei harismele odihnei şi păcii interioare şi luminarea. Însă fără a le considera propriile lor succese şi nici posibilităţi de valorificare subiectivă pentru a-şi mări prestigiul în faţa altora şi, deci, de a profita. De ce aceasta? Pentru că ei se desăvârşesc prin iubirea tainică a lui Dumnezeu şi de la sine întorc cu mulţumire şi adâncă recunoaştere toate darurile lui Dumnezeu, daruri ce sunt semne ale unei sănătăţi duhovniceşti.

Şi chiar acest fapt îi face vrednici să accepte continuu harisme noi, mai mari, curăţitoare, duhovniceşti, binecuvântând totul şi toate. Iar aceştia continuă să nu aibă vreo idee închipuită despre ei înşişi, însă au mare idee despre Dumnezeu, Lumina sufletului lor, şi despre mântuirea omului, fratele lor. Şi în momentul în care lumea îi laudă, neînţelegându-i, ei fug de slava deşartă şi îşi ascund virtutea de ochiul lumesc şi de cugetul viclean. Virtutea care se laudă pe sine însăşi încetează să fie virtute. Şi aşa se liniştesc în Duhul, iar aceasta este frumuseţea virtuţii lor: darurile lui Dumnezeu se dau pentru viaţa, sănătatea şi mântuirea lumii şi nu pentru mândria, slava sau duhul ei lumesc. Biserica Ortodoxă este experienţa unei continue pogorâri a darurilor Sfântului Duh peste cei vrednici şi sfinţi.

Tot ceea ce este mai frumos îşi doreşte omul lui Dumnezeu. Etosul ortodox mărturiseşte că omul duhovnicesc cel fără sciziuni interioare poate să ofere ceva lumii. Prin duhovnici cunoşti că etosul ortodox trăieşte adevărul ca şi comuniune a iubirii. Duhovnicii îşi jertfesc viaţa întru asemănare cu pătimirea lui Dumnezeu-Omul. Şi pentru a trăi toţi, ei împărtăşesc har, ascunzându-şi virtutea. Ei cunosc că toate cele adevărate sunt daruri ce coboară de sus, de la Părintele luminii. Ce fericire: ei au dat lui Dumnezeu puţinul pe care îl poate avea omul, dar în schimb au primit totul: Viaţa, Bucuria de a fi cu Hristos. Acest tot îl primesc continuu, îl doresc neîntrerupt şi nu se satură de Viaţă şi de bucuria comuniunii. Vor să meargă până la capăt, să se liniştească şi să se odihnească. Şi pentru că au primit şi se împărtăşesc din Viaţă, au ajuns la libertatea Crucii, a sfinţeniei: vor ca toţi ceilalţi să trăiască. Au cerut mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte le-au primit în dar[95].

Duhovnicii nu sunt pur şi simplu poeţi, artişti, scriitori, savanţi ori genii. Sunt liberi, adevăraţi, autentici: sunt îndumnezeiţi, şi aceasta este minunea vieţii. De aceea ei se mişcă natural, se exprimă sincer, iubesc adevărul şi smerenia. Viaţa lor s-a luminat din interior şi de aceea nu au învăţat pur şi simplu teologia, ci minune mare: au pătimit cele dumnezeieşti. Au devenit înfăţişări ale Teofaniei, adică oameni teofori adevăraţi şi feţe ale frumuseţii veşnice. Prin aceasta ei fac cunoscut ce este şi ce poate să fie omul.

Ei arată că etosul ortodox este etosul sfinţeniei, etosul manifestării îndumnezeirii omului. Duhovnicii Ortodoxiei se cinstesc ca mari luminători, care ne descoperă că lumina lui Hristos luminează tuturor. Introducerea în sfera sfinţeniei, starea de despătimire, înălţarea în virtute, asceza dulce şi bună, fericirea odihnei, unirea cu Dumnezeu, lumea îngerească, îndumnezeirea, bucuria comuniunii şi iubirea jertfitoare sunt expresii patristice care doresc să vorbească despre omul întărit de Dumnezeu, despre duhovnic.

Duhovnicul nu este excepţia, nu este izolatul, cel predestinat, ci este cel care, prin lupta sa, s-a ajutat pe sine pentru a-şi ajungeşi scopul, întotdeauna sub ocrotirea harului Dumnezeiesc. Prezenţa duhovnicului harismatic este binecuvântare, transmitere de pace, izvor de bucurie şi un motiv în plus de a-L slăvi pe Dumnezeu. Duhovnicii, pentru că au văzut lumina adevărului, au dobândit sănătate duhovnicească, s-au eliberat de ei înşişi, s-au bucurat de libertatea veacului ce va veni, sunt plini de har şi au încredere în iubirea lui Dumnezeu. Cred, trăiesc şi cunosc faptul că Dumnezeu iubeşte fiecare făptură a Sa, că iubeşte pe tot omul şi libertatea lui.

În smerenia lor, prin despătimire, Duhovnicii harismatici reflectă lumina dumnezeiască: oamenii îi văd strălucind de frumuseţea luminii. Scopul vieţii lor este de a ne transmite bucuria lor; harul lor este bogăţie pentru creştinii Bisericii, nu este o achiziţie personală, ci o unealtă spirituală folosită mântuitor. Deci mâncăm şi noi pâine din truda duhovnicilor tradiţiei ortodoxe, trăim şi existăm datorită iubirii şi milei lor inepuizabile. Ei ne însoţesc şi ne îndrumă în trecerea noastră pe aici şi ne îndrumă spre patria veşnică a cerului şi spre bucuria nesfârşită a veacurilor.

[1] Luc. 10, 42

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 15, 3, PG 59, 101.

[3] La Fapte, Omilia 24, 43, PG 60, 190 C.

[4] Ι. Καρμίρη, Εκκλησιολογία, în ΘΗΕ, vol. V, p. 530.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, La II Corinteni, Omilia 9, 2, PG 61, 461.

[5] Ioan I, 16-17.

[6] Cf. Gal. 6, 15-16. Filip. 3, 16. Gal. 5, 25.

[7] Cf. I Cor. 6, 11; 12, 13.

[8] Vezi Sf. Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, 1, PG 150, 501 C.

[9] Ioan I, 16-17.

[10] I Cor. 5, 17. Gal. 6, 15.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Atunci când Eutropiu a găsit scăpare în Biserică, 1, PG 52, 397.

[12] Rom. 6, 4; 7, 6.

[13] II Cor. 5, 15.

[14] 1 Cor. 7, 7.

[15] 1 Cor. 12, 4-6.

[16] 1 Cor. 2, 15.

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 46, 3-4, PG 59, 261.

[18] Idem, La Romani, Omilia 15, 1, PG 60, 541.

[19] Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, IX, 2, ΒΕΠ 2, 266, 288.

[20] 1 Cor. 12, 24.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, La Romani, Omilia 13, 7-8, PG 60, 518.

[22] Idem, Cateheza IV, 27, SCh 50, 196.

[23] cf 2 Tim. 1, 6; 2 Petr. 3, 18.

[24] cf. Evr. 4, 16.

[25] Gal. 6, 1. I Cor. 2, 15. K. Mουρατίδη: „Fiecare membru viu al Bisericii se caracterizează ca duhovnicesc din principiul făcător de viaţă al Bisericii şi din izvorul a tot binele al acesteia, Duhul Sfânt” (Η ουσία και το πολίτευμα της Εκκλησίας κατά την διδασκαλίαν Ιωάννου του Χρυσοστόμου, Αθήνα 1977, p.138).

[26] Evr. 6, 4. Rom. 8, 9, 11. Gal. 5, 25. Sfântul Grigorie Palama descrie omul duhovnicesc ca fiind format din trei elemente: „Omul duhovnicesc consistă din trei elemente: harul Duhului Ceresc, sufletul raţional şi trupul pământesc” (Către sfinţii care se liniştesc, 1, 3, 43, Ed. P. Hristou, vol. I, p. 454).

[27] Sf. Ioan Gură de Aur, La II Corinteni, Omilia 3, 3, PG 61, 408.

[28] Idem, La Romani, Omilia 14, 2, PG 60, 525.

[29] Ιoan 3, 6. La Ioan, Omilia 26, 1, PG 59, 154.

[30] Ef. 2, 5.

[31] Rom. 11, 6.

[32] Ef. 1, 23.

[33] Ef. 4, 13.

[34] Sf. Ioan Gură de Aur, La Matei, Omilia 82, 4, PG 58, 742. Vezi Π. Χρήστου, Ελληνική Πατρολογία, Θεσσαλονίκη 1989, vol. 4, p. 302-303.

[35] Ef . 2, 8-10.

[36] Conform cu concepţia patristică ortodoxă, viaţa duhovnicească, fiindcă este viaţa lui Hristos „în Duhul Sfânt”, este în esenţa ei de acum viaţă veşnică, în care se găseşte mântuirea. În consecinţă, viaţa duhovnicească şi mântuirea se identifică, sunt exact acelaşi lucru. Vezi Rom. 5, 17-21; 6. 4, 8, 11, 22, 23; 8, 1-17. Ioan 3, 34-36; 5, 24, 40; 6. 53-58, 63; 17, 2-3; 20, 30. I Ioan 1,2; 4, 9; 5. 11, 20. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 13, 8, PG 60, 519. Sf. Grigore Teologul, Cuvântul XX, 5, PG 35, 1069. Sf. Ioan Damaschin, La Coloseni 3, 1-4, PG 95, 897 BC. Pr. Paul Florenski, Stolp i utverzdenie Isrini, Berlin,1929, p. 264 : „viaţa duhovnicească este mântuirea şi darul prin Domnul Iisus Hristos”.

[37] PG 37, 668.

[38] Sf. Grigore Teologul, Cuvântarea 6, 12, PG 35, 737; Cf. Cuvântarea 11, 7, col. 841 c.

[39] Origen, La Ioan 9, GCS 4, p. 490, 24.

[40] Sf. Maxime Mărturisitorul, PG 90, col. 589 b.

[41] Sf. Ioan Scărarul spune în mod caracteristic: „Dumnezeu se manifestă nu în înălţimea faptelor ascetice, ci în simplitate şi smerenie” (cf. Scara, Cuvântul 26).

[42] Viaţa Părintelui Iosif Spileotul (manuscris).

[43] Sf. Ioan Gură de Aur, La Evrei, Omilia 17, 5, PG 63, 133. vezi Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza X, SCh 104, 142.

[44] Sf. Nicodim Aghioritul, Carte pentru duhovnici, p. 96.

[45] 1 Cor. 2, 14.

[46] cf. Iac. 3, 15.

[47] cf. Mat. 16, 26.

[48] Cf. Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, p. 51, ediţia de Volos, 1964.

[49] cf. Rom. 8, 29.                                     

[50] cf. 1 Cor. 14, 14; Ef. 4, 17; Col. 2, 18; 2 Tim. 3, 8; Tit. 1, 15.

[51] 1 Cor. 2, 16.

[52] Rom. 8, 29.

[53] Col. 1, 13. II Cor. 13, 11.

[54] Sf. Ioan Gură de Aur, La Romani, Omilia 15, 1, PG 60, 541.

[55] Sf. Macarie cel Mare, op. cit., p. 96-97.

[56] Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 26.

[57] Cf. Teodoret de Cyr, PG 82, col. 1293-96.

[58] Sf. Isaac Sirul, Opere ascetice (în greacă), Tesalonic, 1986, p. 265.

[59] Filocalia, tomul V, p. 100.

[60] Sf. Teodor Studitul, Catechese petite 133, Ed. E. Auvray, Paris 1891, p. 464.

[61] Sf. Antonie cel Mare: Apofthegmata Patrum, Antonie 38, PG 65, 88 b.

[62] Avva Dorotei, Filocalia românească 9, 1980, p. 553.

[63] „Bibliothèque des Pères Grecs”, tomul 33, p. 51.

[64] Palladie, Istoria Lausiacă, PG 34, col. 1017.

[65] Biografia Părintelui Ambrozie de Optina (în rusă, Moscova. 1987, p. 182-183).

[66] Sf. Petru Damaschinul, Cartea II., Filocalia, t. III (ediția greacă), p. 189.

[67] 1 Cor. 2, 16.

[68] Sf. Nichifor Ascetul, Despre sobrietate, PG 147, col. 548-549.

[69] Ioan 5, 30.

[70] Ioan 7, 18.

[71] Sf. Ioan Gură de Aur, La Psalmul 12, 3, PG 55, 154.

[72] Ioan 3, 16.

[73] Ibidem.

[74] Mat. 8, 17.

[75] Ioan 13, 1.

[76] PG 55, 242.

[77] Sf. Ioan Gură de Aur, La Fapte, Omilia 14, 4, PG 60, 117.

[78] Despre penitenţă, PG 49, 291-300.

[79] Ef. 5. 1-2.

[80] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 15, 3, PG. 59, 101.

[81] Rom. 9, 3.

[82] Pateric, Sf. Macarie, apoftegma 32.

[83] Sf. Ioan Gură de Aur, La Fapte, Omilia 35, 4, PG 60, 196 cd.

[84] Cosma Etolitul, p. 247 (Ed. Augustin Kantilotis, Tesalonic, 1975).

[85] Biografia Părintelui Ambrozie de Optina, p. 120.

[86] Ma vie en Christ, t. II, p. 17.

[87] Ibidem, p. 123.

[88] Viaţa… (manuscris).

[89] Sf. Ioan Gură de Aur, La Galateni, Omilia 2, 84, PG 61, 646 d.

[90] Ioan 13, 27.

[91] Cf. Mitr. Antonie (Khrapovitzky), Sfaturi pentru preot… (în rusă), p. 59-60. Ed. New York, 1982.

[92] Sf. Ioan Gură de Aur, La Galateni, Comentariu la cap. III, 5, PG 61, 656.

[93] Luc. 10, 34.

[94] Mitr. Antonie (Khrapovitzky), Sfaturi pentru preot, p. 59.

[95] Cf. Mat. 6, 33.

(Citit de 124 ori)