Persoane și relații în viața duhovnicească

[Persoane și relații în viața duhovnicească.pdf]

În viaţa monahală un loc central îl deţine ascultarea faţă de întâi‑stătător sau întâi‑stătătoare. Prezenţa neascultării, a contradicţiilor, a nesupunerii şi idioritmiei duce la căderea casei virtuţilor care e întemeiată atunci pe nisipul voii proprii, care anulează practic folosul duhovnicesc al retragerii din lume şi al ascezei. Monahii din viaţa de obşte câştigă răbdare şi smerenie şi se ajută între ei atunci când cad în greşeală; „şi ajutându‑se aşa unii pe alţii, devin cu toţii o cetate tare”. Neîmpăcarea şi ura vatămă însă sufletul şi anulează asceza şi restul virtuţilor trupeşti. „Asceza nu este nimic” pentru că „lumina sufletului vine din iubirea de aproapele cumpărată prin răbdarea necazurilor şi împăcarea preafierbinte.

Părinţii au înţeles că niciodată nu trebuie să ne comparăm cu nimeni[1]. Oricât de mic sau de mare ar fi cineva înaintea lui Dumnezeu, oricât de duhovniceşti am fi noi în ochii lui Dumnezeu, providenţa Lui cuprinde fiecare făptură în parte, comunicându-Se inimii acestuia. Relaţia de povăţuire poate fi văzută ca implicând o serie complexă de atitudini: mărturisire, răbdare şi ascultare care trebuie să se găsească de ambele părţi, pentru ca părintele să poată învăţa cu integritate şi folos. Relaţia de povăţuire nu se desfăşoară desigur în aceste circumstanţe dorite şi ne rămâne ca acum să luăm în considerare câteva exemple, aparente sau reale, ale eşecului în relaţia de povăţuire[2]. În numeroase istorisiri întrebarea este cum ar trebui să reacţioneze părintele în situaţii în care relaţia cu ucenicul său este tensionată. Am văzut deja că un părinte nu poate să-şi forţeze ucenicul să fie bun sau să-l asculte; ucenicul trebuie să aleagă să fie conlucrător în procesul povăţuirii, formării duhovniceşti[3]. O consecinţă importantă a acestui fapt este că părintele însuşi poate fi vulnerabil la neascultarea ucenicului, la necooperarea sau nepăsarea lui; Părinţii Pustiului erau de părere că el nu poate să aleagă pur şi simplu renunţarea la o relaţie dăunătoare sau să se protejeze de pericolele acesteia. Trebuia să împărtăşească şi semenilor darurile spirituale primite, uitând de sine însuşi în faţa inimilor şi problemelor celorlalţi.

„Bătrânul povesti despre un alt bătrân care l-a văzut pe ucenicul alături de care trăia făcând ceva greşit. Aşa că i-a spus o dată «Nu face acest lucru», dar nu l-a ascultat. Pentru că nu ascultase, bătrânul l-a lăsat să judece de unul singur situaţia. Tânărul frate a închis uşa chiliei unde se aflau proviziile şi l-a lăsat pe bătrân să postească timp de treisprezece zile; însă bătrânul nu l-a întrebat «Unde eşti?» sau «Unde te duci?» Acesta avea un vecin care dându-şi seama că ucenicul l-a lăsat pe bătrân singur vreme îndelungată, a făcut ceva de mâncare şi i-a adus-o la geam, implorându-l să mănânce. Iar când l-a întrebat «De ce întârzie fratele?», bătrânul i-a răspuns: «Va veni când va avea timp»”[4].

Atitudinea avvei faţă de frate se conformează aici datoriei de a nu-şi impune propria voinţă asupra altuia şi este în general în concordanţă cu practica de a instrui, de-a sfătui o singură dată un ucenic să facă ceva[5]. Ceea ce apoftegma comentează în modul cel mai evident este refuzul părintelui de a-l vorbi de rău pe ucenicul său sau de a acţiona în numele său. Preocupării de a nu judeca îi corespunde preocuparea de a ne smeri. Avva conştientizează că Dumnezeu cunoaşte viaţa fiecăruia dintre noi şi vede şi faptele noastre. Acest lucru îi aduce multă smerenie şi păzire de a judeca, de a se considera pe sine drept un cineva care este fără greşeală[6]. Smerenia este o faptă duhovnicească măreaţă înaintea lui Dumnezeu[7]. Acelaşi lucru se aplică în cele două istorisiri diferite din seria anonimă (la început combinate într-o singură povestire în colecţia Etiopiană) care discută reacţia unui părinte faţă de un frate care fura de la el. Într-una dintre aceste istorisiri, Avva se mulţumeşte prin a afirma că „Fără îndoială fratele este nevoiaş” şi nu ia niciun fel de atitudine, deşi furtul (repetat) îi cauzează greutăţi şi îl obligă să muncească şi mai mult[8]. În celălalt caz bătrânul lasă un bilet hoţului (care îi fură din bunuri cât timp este plecat), cerându-i să lase măcar jumătate din bani[9].

Aceste trei exemple pot fi văzute, ca multe altele din Apophthegmata, ca servind unui scop strâns legat de cazurile ilustrative obişnuite ale teologiei morale tradiţionale – exemple simple, menite să clarifice acei factori materiali şi acele motive materiale care trebuie să afecteze comportamentul în unele situaţii. Părinţii Pustiului au crezut cu tărie că unui ucenic trebuie să i se acorde prezumţia de nevinovăţie şi că era demn de laudă cel care îndura greutăţi în loc să critice sau să denunţe pe cineva. Dar istorisirile arată că era posibil un „compromis” – să accepţi hrană de la altcineva sau să încerci să îţi asiguri prin negociere un minim necesar – cu condiţia ca principiul evitării judecării să nu fie încălcat[10].

Ambele istorisiri despre furt se termină cu moarte. În prima, avva este înconjurat de fraţi pe patul de moarte şi, văzându-l pe hoţ, îl cheamă lângă el şi-i sărută mâinile: „Dau mulţumire acestor mâini, pentru că datorită lor mă duc în împărăţia cerurilor.” Ca rezultat, fratele se căieşte şi devine „un călugăr de încredere în urma faptelor pe care le-a văzut la bătrân.” Îndurarea avvei şi faptul că acesta continuă să se exprime prin iubire până la capătul zilelor, şi nu prin învinuire, lucrează, cu alte cuvinte, atât în folosul său cât şi al fratelui. În cealaltă apoftegmă, fratele este cel aflat pe moarte. Îl cheamă pe bătrân şi îi mărturiseşte păcatul, cerându-i să se roage pentru el. Avva face întocmai, mulţumindu-se cu o foarte blândă mustrare: „De ce nu mi-ai vorbit mai devreme?” Suntem îndreptăţiţi să credem că fratele moare împăcat şi că este mântuit[11].

Se pot lua în considerare şi unele povestiri mai puţin semnificative (în sensul că nu sunt rezultatul greşelilor intenţionate din partea unui ucenic) pentru a ilustra îndurarea multor părinţi: unul insista ca atunci când un ucenic era plecat într-o ascultare, era greşit să îţi faci griji despre când se va întoarce – moartea ar putea la fel de bine să sosească înaintea lui[12]. Alt părinte nu se plângea deloc atunci când ucenicul său îi aducea din greşeală mâncare preparată cu untdelemn în loc de miere[13]. Aici ucenicul este îngrijorat de faptul că părintele nu-i observă imediat greşeala: „Sunt supărat, Părinte, pentru că te-am mâhnit, iar tu ai lăsat păcatul asupra mea nespunând nimic.” Însă Avva vede greşeala ca pe un semn al lucrării lui Dumnezeu:

„Nu te îngrijora, fiule, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca eu să mănânc miere, ai fi pus miere în mâncare”.

O întâmplare relatată lui Avva Isaia de către „un frate credincios” care a auzit-o de la Avva Sisoe dezvăluie o altă faţetă a îndurării unui părinte cu privire la o anumită formă de comportament greşit din partea ucenicului său[14]. Aici Avva Althere îi spune lui Sisoe că ascultarea sa faţă de Avva Or (pe care Sisoe, vizitându-l, tocmai l-a cunoscut) „nu este a mea, ci a bătrânului”. Aceasta este o recunoaştere a valorii învăţăturii prin exemplu, iar Althere o continuă printr-o strategie care să-i arate lui Sisoe cât de ascultător este Avva Or:

„Intenţionat a gătit prost peştii aceia mici şi i-a adus în faţa bătrânului, iar acesta i-a mâncat fără să scoată un cuvânt. Aşa că l-a întrebat: «Este bun, Părinte?», iar acesta i-a răspuns: «Este foarte bun». Apoi i-a întins o bucăţică foarte gustoasă şi i-a spus bătrânului «Pe asta am stricat-o puţin, Părinte». Iar bătrânul i-a zis: «Da, pe asta ai stricat-o puţin».”

Povestea este asemănătoare celei în care Avva Silvan pune la încercare ascultarea ucenicului său Mark[15] şi ilustrează că şi un părinte se poate confrunta cu o astfel de testare a comportamenului său, oricât de nesemnificativ ar fi contextul.

În final, ar trebui să luăm în considerare două apoftegme în care abilitatea unui anume părinte de a îndura o relaţie dăunătoare este văzută ca o practică specială care avantajează comunitatea ca întreg, la fel ca şi pe fraţii în cauză. Dacă cineva avea un ucenic „slab, sau neglijent, sau mândru”, Avva Isidor îl lua la el pe ucenic şi îl „vindeca prin suferinţa sa îndelungată”[16]. O apoftegmă despre Avva Arsenie este mai puţin utopică, dar mai clară în legătură cu motivele implicate. A luat la el un frate care fura de la bătrânii din propria sa chilie şi, „Vrând să-l schimbe şi să-i liniştească pe bătrâni, i-a spus: «Dacă doreşti ceva, îţi voi da eu, dar să nu mai furi»”[17].

Cu toate acestea, fratele începe să fure din nou, iar bătrânii îl alungă. Dacă un frate este slab, concluzia este că trebuie sprijinit, însă un hoţ „îşi păgubeşte propriul suflet şi cauzează necazuri tuturor”. Există limite ale îndurării, cel puţin atunci când întreaga comunitate este afectată, şi nu numai un avva poate să ia o decizie personală de a suporta o relaţie dăunătoare[18]. Avva Pimen îndemna ca ucenicul să rupă imediat orice relaţie cu îndrumătorul, dacă traiul alături de acesta se dovedeşte „dăunător sufletului”.

„Am auzit de la unii sfinţi”, spunea odată un avva, „că există tineri care îi conduc pe cei bătrâni la viaţă”[19]. Urmează o descriere despre un frate care a trăit timp de trei ani alături de un bătrân beţiv în ciuda greutăţilor pe care acesta i le pricinuia. După trei ani fratele este tentat să-l părăsească pe bătrân, dar rezistă ispitei. Îndată, un înger apare în faţa lui şi îi spune că va muri a doua zi. Îi spune şi bătrânului, care încearcă să-l asigure că nu va fi aşa, însă când fratele moare într-adevăr, părintele îşi dă seama că fratele fusese mântuit prin îndurarea sa, pe când el trăise neglijent. În multe privinţe, istorisirea este paralelă cu cea care o urmează imediat în seria anonimă, despre moartea unui bătrân jefuit de un frate, mai ales prin moartea călugărului suferind, dar şi prin motivul cu care se termină fiecare dintre aceste povestiri, acela că experienţa a făcut ca supravieţuitorul să devină încercat – δόκιμος. Diferenţa este desigur că în cel de-al doilea caz, ucenicul şi nu bătrânul este cel care suferă în urma unei relaţii dăunătoare. Proximitatea şi similaritatea celor două istorisiri ilustrează că, în privinţa îndurării unei astfel de relaţii, Părinţii Pustiului priveau atât părintele cât şi ucenicul ca având roluri asemănătoare şi erau conştienţi că tensiunile şi neplăcerile nu apar numai dintr-o singură parte a relaţiei[20].

Este desigur greu de spus din aceste exemple cât de comune erau astfel de relaţii tensionate – este clar numai felul în care Părinţii Pustiului credeau că este potrivit să răspunzi şi că susţineau faptul că şi în aceste circumstanţe tensionate relaţia poate fi fructificată spiritual, pentru una sau uneori chiar ambele părţi implicate. De asemenea, este greu de apreciat cât de des apărea o situaţie în care părintele să nu fie în stare să răspundă adecvat la anumite probleme şi ispite ale ucenicului său, exemplificate de Avva Pimen[21]. Există multe alte exemple cu privire la această problemă. Avva Zaharia şi-a dat seama că părintele său nu era în stare să dea un răspuns mulţumitor la o experienţă vizionară pe care o avusese, bătându-l şi acuzându-l că este victima demonilor; aşa că i-a spus lui Pimen, iar apoi unui alt bătrân, care ambii erau convinşi că este vorba de o viziune de la Dumnezeu[22]. Totuşi, bătrânul acesta nu crede că este un motiv întemeiat pentru ruperea relaţiei şi îi spune lui Zaharia: „Du-te şi supune-te părintelui tău”. Faptul că un ucenic poate avea acces la un alt avvă contribuie la eliberarea oricărei tensiuni din relaţia cu părintele său şi îi permite să continue chiar şi în cazul în care, ca şi în acesta de faţă, părintele pare lipsit de discernământul sau de experienţa necesară pentru a fi un îndrumător eficient[23]. Pe de altă parte, cel puţin o apoftegmă implicându-l pe Avva Pimen, recunoaşte că degradarea relaţiei poate fi permanentă sau definitivă:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, «Îi fac rău sufletului meu dacă rămân lângă Părintele meu. Ar trebui să mai rămân?». Bătrânul ştia că fratele era umilit şi întrebarea de a rămâne sau nu din partea fratelui l-a uimit. Aşa că i-a răspuns: «Rămâi, dacă vrei.» Astfel că fratele a rămas. S-a întors din nou apoi spunând: «Îmi pierd sufletul», dar bătrânul nu l-a îndemnat să plece. Fratele s-a întors pentru a treia oară şi a spus: «Chiar nu mai pot să rămân». Avva Pimen i-a replicat: «Vezi, acum te-ai vindecat. Du-te şi nu mai sta»”[24].

Reticenţa fratelui de a-şi părăsi părintele, chiar dacă îşi dă seama că ceva nu e în regulă în relaţia cu el (nu ni se specifică ce anume), este de înţeles în contextul învăţăturilor Părinţilor Pustiului despre ascultare. A pleca ar putea însemna afirmarea unei voinţe proprii inadecvate. Atitudinea lui Pimen este mai complexă. La exterior el rămâne neutru, dar de fapt realizează că în cele din urmă fratele va trebui să plece. Doar când fratele a ajuns la capătul răbdării, Pimen îi aprobă decizia şi îl asigură că a acţionat în cel mai bun mod posibil. Într-un fel, această apoftegmă este o excepţie de la aproape toate regulile pe care Părinţii Pustiului le-au stabilit pentru comportamentul unui ucenic, punând valoare pe propria putere de judecată a ucenicului şi pe a nevoilor sale, arătând că un părinte îi putea permite să se decidă de unul singur[25]. Cazul este bineînţeles unul special dar, asemenea relatării despre Arsenie şi hoţ, admite că există momente în care este imposibil (în ciuda darurilor pe care le aduce răbdarea) să înduri o relaţie distructivă.

Este vorba aici de mult mai mult decât simpla permisiune de a evita o relaţie spirituală dăunătoare. Este o limită impusă îndrumătorului care respectă limitele spirituale ale ucenicului. Aici, Avva Pimen pare să se străduiască să îşi excludă propria voinţă, augmentând-o în acelaşi timp pe cea a ucenicului. El ştie că vindecarea nu se găseşte în ceea ce fac ceilalţi pentru noi ci, în ultimă instanţă, în ceea ce facem noi înşine în noi înşine[26]. El îl ajută pe ucenic să îşi asume responsabilitatea pentru propria vindecare şi să îşi recunoască propriile limite.

[1] 2 Cor. 10, 12-14.

[2] Graham Gould, The Desert Fathers on Monastic Community, p. 69 şi urm.

[3] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Isaac din Kellia 2, Avva Sisoe 28, N 128. În N 281 un bătrân nu face nimic ca să-l salveze pe ucenicul său, ci pur şi simplu îl lasă în voia sa până acesta îşi va da seama de greşeala comisă.

[4] N 341.

[5] Aşa cum se relatează în N 128.

[6] Părinţii ne învaţă să fim slobozi de orice închipuire de sine şi liberi de comparaţii trufaşe. Conştientizăm că în viaţă noi săvârşim multe, dar numai ceea ce Dumnezeu vrea se împlineşte fără noi, prin noi. Calea făptuirii e întotdeauna a lipsei de închipuire, iar a înălţa şi încununa aparţine lui Dumnezeu.

[7] Filip. 2,8.

[8] N 339.

[9] N 7.

[10] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Compară Avva Evprepie 2 şi Avva Teodor al Phermei 29, alte două povestiri despre tâlhari care fură bunurile unui călugăr. Evprepie încearcă să-i facă să ia tot ce are, pe când Avva Teodor ripostează şi negociază cu tâlharii să-i lase măcar hainele pe care le poartă la biserică. Vezi şi Avva Macarie 18, 40.

[11] În paralela (mai fidelă) din Eth. Coll. 13.80 fratele hoţ este cel care moare, dar este prezent motivul reconcilierii adus de cuvintele de binecuvântare ale părintelui.

[12] N 522 (Εύεργετινός, 1.5.6.6).

[13] N 151. Astfel de povestiri bineînţeles că transmit şi mesajul că îndurarea unei greutăţi este un lucru bun, indiferent de unde provine; cf. Avva Arsenie 18, Avva Macarie 30, N 158.

[14] Avva Isaia, Logos 6, 6A, transmis sub numele de Pistus în colecţia în ordine alfabetică.  

[15] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Mark 2.

[16] Avva Isidor 1.

[17] Avva Daniel 6.

[18] În Avva Pimen 131, nişte bătrâni îl întreabă cum poate Avva Nestor să-l suporte pe ucenicul său. Răspunsul său, deşi greu de înţeles, sugerează că el recunoaşte alegerea lui Nestor de a lua această cale şi, poate, propria inabilitate sau propriul refuz de a o urma.  

[19] N 340.

[20] N 551 (Εύεργετινός, 1.37.3.1), o altă relatare despre îndurarea unui ucenic la purtarea necuviincioasă a părintelui său include la rândul său recunoaşterea de către Dumnezeu a valorii faptei fratelui şi se termină, din nou, cu moartea sa şi cu mântuirea părintelui. Alte texte ilustrează tema îndurării ucenicului. N 451 (textul grec nu este publicat – vezi Les Sentences… série des anonymes, 151-2; o versiune latină se găseşte în PL, lxxiii. 754-5) este un exemplu remarcabil în care un ucenic mediază un conflict între părintele său şi un străin pe care părintele este invidios. Părintele recunoaşte în cele din urmă că ucenicul este adevăratul părinte, iar el este ucenicul. Aceeaşi concluzie apare în Un Avvă din Roma 2, unde un părinte dificil se căieşte în faţa îndurării umile a ucenicului său. În Avva Ioan din Theba ucenicul slujeşte un părinte nerecunoscător timp de doisprezece ani până ce părintele, pe patul de moarte, îi recunoaşte în cele din urmă virtutea: „Este un înger, nu un om”. N 53 ar putea fi un exemplu de îndurare a purtării unui părinte care vrea să îşi controleze ucenicul; dar s-ar putea interpreta ca o testare intenţionată. În Avva Ammoe 2, dacă exemplul este menit să sugereze dificultăţile dintr-o relaţie, este imposibil de stabilit cine este cel care greşeşte. N 451 este discutat de H. Brünner, ‚Ptahotep bei den koptischen Mönchen’, Zeitschrift für Ägyptische Sprache, 86, (1961), p. 145-7, care afirmă că această povestire aminteşte de o virtute tradiţională din literatura morală a Egiptului antic.

[21] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Pimen, 62.

[22] Avva Zaharia 4.

[23] Este cazul din N 551, unde un alt bătrân îşi dă seama de ce se petrece şi îl încurajează pe frate să suporte comportamentul părintelui său; cf. Avva Foca 2 şi Avva Isaac de Kellia 2 (unde, desigur, părintele nu greşeşte).

[24] Avva Pimen S 2 (Guy, Recherches, 29-30). Povestea continuă cu un comentariu despre când este potrivit să întrebi un bătrân despre „gânduri ascunse”.

[25] Avva Mark 3-4 acesta este descris ca fiind reticent la a asculta de părintele său. Şi aici poate fi implicată o anume tensiune în relaţie, iar fapta sa pare a fi comentată.

[26] Avva Pimen, 174.

(Citit de 62 ori)