„Rugăciunea focului”

[„Rugăciunea focului”.pdf]

Iubirea e haina în care Dumnezeu l‑a îmbrăcat în Paradis pe om, pe care pierzând‑o Adam, Hristos a redat‑o omului şi fără de care nimeni nu poate intra la nunta mistică cu Hristos, în Noul Paradis care este Biserica. Iubirea se dovedeşte prin fapte înflăcărate. Virtuţile au drept scop detaşarea legăturii prin plăcere a sufletului de lume şi trup, făcând aceasta prin înfrânarea patimilor şi răbdarea încercărilor, care astfel alcătuiesc temelia casei cunoaşterii lui Dumnezeu. Zidurile casei vieţii şi cunoaşterii lui Dumnezeu sunt virtuţile şi faptele ascetico‑mistice prin care mintea se desface de cele pământeşti şi, curată, se uneşte în contemplaţie cu Dumnezeu prin iubirea care e acoperişul casei mântuirii. Smerenia este liantul de viaţă al virtuţilor ce însufleţeşte toată facerea casei. Pentru că diavolul, neputând să despartă de Dumnezeu sufletul celor virtuoşi, prin plăcere şi legarea de cele pământeşti, îi pierde pe aceştia prin slavă deşartă şi mândrie. De smerenie au nevoie atât drepţii, cât şi păcătoşii. Virtutea tinde spre desăvârşire, e o cale de mijloc spre desăvârşire; desăvârşirea virtuţii ţese haina iubirii, iar iubirea uneşte sufletul cu Dumnezeu; dar sufletul luminat de unirea sa cu Dumnezeu prin iubire vine la smerenie, care e acceptarea şi recunoaşterea de către om a realităţii sale ontologice: sărăcia sa şi bogăţia lui Dumnezeu.

Părinţii au dobândit adevărata structură interioară: ei cred în Hristos cel Răstignit şi Înviat şi Îl iubesc pentru că dulcele Iisus Hristos ne-a iubit întâi Întrupându-se şi luând chipul fiinţării noastre. Această viaţă de descoperire a puterii pe care crucea Mântuitorului o are în viaţa omului, trăită la modul practic şi realist, fără noţiuni şi teorii, producea „semne”. Întâi, semnul lacrimilor, pocăinţa vie: se spunea despre Avva Arsenie că a plâns atât de mult încât „avea o adâncitură pe piept, trasată de lacrimile care i-au curs toată viaţa”[1]; iar tânărul Avvă Teodor, ucenicul preferat al lui Avva Pahomie, a plâns atât de mult încât vederea îi era în pericol. Lacrimile sunt pârghia care îl pune pe om pe calea pocăinţei, a demersului înspre Dumnezeu[2]. Lacrimile semnificau în această tradiţie botezul căinţei şi nu o tulburare emoţională superficială, fiind deseori asociate cu meditarea la patimile lui Hristos. Un avva l-a întrebat pe un altul: „Spune-mi unde ai fost…”, iar acesta i-a răspuns:

„Mă gândeam la Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului cum plângea lângă Crucea Mântuitorului. Aş vrea să pot şi eu să plâng aşa”[3].

Am putea spune că însuşi monahul se imaginează pe sine în locul Fecioarei Maria lângă Crucea Mântuitorului, plângând cu durere păcatele lui[4].

Aceste lacrimi erau preţuite, nu ignorate sau explorate; a plânge şi a lăsa pe celălalt să plângă constituie un element vital în viaţa ascetică: călugărul a început o viaţă de rugăciune pe care şi-o dorise foarte mult. Astfel el era lăsat să plângă, să se lamenteze sau să lupte împotriva ispitei atunci când suferinţa era profundă şi continuă, era într-adevăr încurajat de către ceilalţi, mai ales de către părintele său, să reziste în acest stadiu al durerii pentru a putea avea parte de singura vindecare adevărată care este Dumnezeu. Când Avva Moise cel Negru a fost ispitit la păcat trupesc, i-a spus lui Avva Isidor că nu poate să reziste ispitei. Isidor l-a îndemnat să se întoarcă în chilia sa şi să continue lupta, dar el i-a răspuns „Avva, nu pot”. Atunci Isidor i-a arătat „ceata de îngeri strălucind cu slavă” care se luptau cu demonii dinlăuntrul călugărilor şi văzând acestea, fără ca suferinţa să-i fi fost uşurată, călugărul s-a întors în chilie[5]. Femeile din pustiu se pare că erau la fel de clare în această privinţă ca şi bărbaţii: „Se apunea despre Amma Sarah că timp de treisprezece ani a purtat război împotriva demonului păcatului trupesc. Niciodată nu s-a rugat ca lupta să înceteze ci spunea «Doamne, dă-mi puterea să lupt»”[6]. Cineva la întrebat pe Avva Pimen ce este pocăinţa, iar avva a răspuns că cine a păcătuit să nu săvârşească încă o dată acelaşi păcat[7].

Această concentrare asupra valorii suferinţei în lumina crucii lui Hristos ne duce spre al doilea semn care era văzut ca o marcă a autenticităţii în vieţile părinţilor: milostivirea. Atâta timp cât călugărul se regăsea „răstignit alături de Hristos”, el primea cu adevărat pe Duhul Sfânt în viaţa sa, alături de darurile Duhului lui Dumnezeu. Viaţa monahală e răspunsul de iubire al credinciosului la întrebarea lui Hristos Cel Înviat: „Mă iubeşti tu pe Mine?” „Urmează Mie!”[8] Milostenia părinţilor, căldura lor, ospitalitatea neschimbată dintre ei şi faţă de străini, grija lor reală unii faţă de alţii erau la fel de renumite ca şi asceza lor; cealaltă parte a durerii lor era bucuria. Însă această plăcere nu era o alternativă la suferinţă sau o scăpare de ea şi nici o exploatare a celorlaţi, ci realizarea faptului că Hristos este printre noi – lucru care conferă adevăr şi profunzime relaţiei. Este viaţa împărăţiei, a Noului Adam, a omului readus în paradis şi, cu toate că nu au uitat nicio clipă că acestea se datorau Crucii aflate în centrul vieţii lor, rezultatul era bucurie şi nu supărare. Cel mai evident rezultat al acestei spiritualităţi este strâns legat de rezerva părinţilor mai vârstnici faţă de poruncile şi reproşurile adresate noilor-veniţi: ei nu se judecau unii pe alţii în niciun fel. Se spunea despre Avva Macarie că

„devenise, aşa cum se zice, un dumnezeu pe pământ, fiindcă tot aşa cum Dumnezeu protejează lumea, Avva Macarie acoperea greşelile pe care le vedea de parcă nu le-ar fi văzut, iar pe cele auzite de parcă nu le-ar fi auzit”[9].

În această perspectivă, rugăciunea Avvei Macarie încetează de a mai fi o simplă practică subiectivă, individuală, înspre sine şi devine existenţă în act înspre toţi, realizând atât unitatea divino‑umană, cât şi unitatea atotumană în Unitatea divino‑umană, după modelul Unităţii de iubire a Treimii celei Sfinte. Rugăciunea ce cuprinde întreaga creaţie devine o continuă facere, este manifestarea înfierii omului în Dumnezeu Tatăl şi a trecerii sale de la chip la asemănarea cu El: „dumnezeu pe pământ”. Rugăciunea este o continuă facere şi asemănare după Chipul. Această asemănare cu Dumnezeu Cel în Treime înseamnă pentru om trecerea de la un mod individual egoist şi închis în sine la un mod de existenţă duhovnicesc al persoanei jertfitoare şi comunitare în sens eclezial universal. Iar continuarea – „tot aşa cum Dumnezeu protejează lumea, Avva Macarie acoperea greşelile” – arată dimensiunea ipostatică a rugăciunii. Iată un înainte-mergător al lui Isaac Sirul, a Sfântului Simeon Noul Teolog şi a Avvei din timpurile prezente, Cuviosul Siluan[10]. Atingând în Hristos prin Duhul Sfânt rugăciunea ipostatică sau personală, creştinul se roagă pentru lumea întreagă, devine alt Adam purtând în rugăciune întreaga omenire asemenea lui Hristos. „Rugăciunea se revelează astfel în acelaşi timp ca «artă» spirituală ontologică în cel mai adânc sens: arta realizării unificării prin comuniune a întregii fiinţe în timp şi în spaţiu, după asemănarea Fiinţei Supreme şi Veşnice revelate ca iubire a Sfintei Treimi”[11].

Libertatea de a trăi şi creşte întru puterea Duhului ne indică cel de-al treilea semn al spiritualităţii pustiului: există în cadrul acestei tradiţii o grijă pentru rugăciunea neîncetată, nu ca un sprijin pentru muncă, ci ca viaţa în sine a ascetului, fiind adesea exprimată în termenii de „rugăciunea focului”. Toată facerea duhovnicească se însoţeşte de rugăciune. Părinţii s-au rugat încontinuu la Biserică şi la chiliile lor în timpul lucrului de mână[12]. Darul „rugăciunii înflăcărate” în care ne pierdem sentimentul propriei existenţe ne trimite cu gândul la viaţa Sfântului Antonie. El s-a rugat trei zile şi trei nopţi, iar a treia zi demonii s-au arătat înaintea lui Dumnezeu pentru a-L implora să îl trezească pe sfânt de la rugăciune, căci flacăra ei devenea insuportabilă şi punea în pericol aşezămintele demonice ale acestei lumi. Avva Isaac şi atâţia alţii vedeau în timpul rugăciunii „flacăra lucrurilor” şi se transformau ei înşişi în coloane de lumină. „Dacă vrei să fii desăvârşit, prefă-te cu totul în foc”, spunea Avva Iosif şi ridicându-se, îşi întindea mâinile înspre cer, iar mâinile sale deveneau asemănătoare cu zece lumânări aprinse.

Scopul final al călugărului era de a deveni atât de deschis la lucrarea lui Dumnezeu încât viaţa lui să umple fiecare clipă din zi şi din noapte. Rugăciunea nu era o datorie sau o obligaţie, ci o dorinţă arzătoare. Avvii mari niciodată nu „învăţau” rugăciunea; ei se rugau, iar cei noi găseau o cale de urmat în rugăciunea lor. Avva Iosif i-a spus lui Avva Lot: „Nu poţi să te faci călugăr decăt dacă devii asemenea unui foc arzător”, iar când Avva Lot l-a întrebat ce ar putea face mai mult decât atenţia moderată pe care o acorda rugăciunii în fiecare zi,

„bătrânul s-a ridicat şi şi-a înălţat mâinile spre cer, degetele s-au făcut ca zece lămpi de foc şi i-a răspuns: «Dacă vrei, poţi deveni întru totul flacără»”[13].

Sufletul primeşte puterea harului de a respinge dintr‑o singură mişcare a minţii, insesizabilă din exterior, gândurile pătimaşe, atingând nepătimirea şi rugăciunea curată. În această stare, Avva începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Pe măsură ce simţirea harului sporeşte şi se permanentizează, în rugăciune creşte atât recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi milostivirea Sa negrăită, cât şi mila şi compasiunea pentru toţi oamenii şi întreaga creaţie iubită deopotrivă şi egal, fără nici o discriminare, de Dumnezeu. Rugăciunea, iubirea creştinului pentru Dumnezeu şi umanitate, ca şi pentru întreaga creaţie, este modul trinitar de existenţă specific al Duhului care descoperă rugătorului în acelaşi timp misterul consubstanţialităţii triipostatice a Treimii, cât şi unitatea pluriipostatică a umanităţii, chemate să reflecte în viaţa ei modelul comuniunii treimice. Despre rugăciunea inimii în cunoscuta lucrare de spiritualitate ortodoxă Pelerinul rus, L. Stanton spune: „Rugăciunea este cuprinsul unei inimi ce arde pentru lume şi mântuirea omului. Căci ca autoritate harismatică — instituită de Dumnezeu —, privilegiul său e ontologic: este muiat în veşnicie, dincolo de hotarele timpului. Triumfătoarea plasare în carte a roadelor eshatologiei într‑un continuum, într‑un prezent hristologic extins, nu mai permite considerarea eronată a priorităţii temporale drept un privilegiu”[14].

Virtuţile rămân legate de timp, iar ştiinţa, cultura, erudiţia, studiul ne ţin tot în exterioritate. Dar rugăciunea neîncetată ne eliberează de timp şi exterioritate. Fixându‑ne în interioritatea veşniciei şi deschizându‑ne adevărata transcendenţă, rugăciunea are o dimensiune prin excelenţă ontologică. Această ontologie e fundamentată hristocentric şi exclude orice epistemologie exterioară care caută o reducere a misterului la categoriile subiectului cunoscător legat de timp şi spaţiu, misterul supraspaţial şi supratemporal instituindu‑şi propria sa gnoseologie mistică şi apofatică. „Faptul în primul rând ontologic despre pelerin ca autor, personaj sau om este acela că el este o icoană a realităţii eshatologice a lui Iisus Hristos, ale Cărui energii nu sunt distanţate în timp şi în spaţiu. Corolarul epistemologic al acestui fapt e că, aşa cum timpul ca succesiune devine lipsit de noimă, tot aşa şi raţiunea ca mod secvenţial de înţelegere lasă locul modului intuitiv. Rugăciunea oferă o unire cu Dumnezeu în prezent şi această unire e izvorul înţelegerii”[15]. Această unire cu Dumnezeu e apofatică şi culminează cu pacea, dar o pace profund dialogică şi comunicativă: ea vorbeşte despre taina veacului viitor. Pacea veşniciei e limbajul Avvilor.

În secolul XX am avut un Avvă unic în persoana lui Siluan Athonitul. „Isihasmul a fost prea adeseori redus la o tehnică ascetică, uitându‑se că iubirea nu e un capitol al moralei creştine, ci inima rugăciunii, temeiul Evangheliei. Ne este îngăduit să afirmăm că Sfântul Siluan a experimentat şi cunoscut vederea luminii necreate şi că n‑a ignorat nimic din toate detaliile tradiţiei isihaste. Şi totuşi nu despre ele a scris, ci despre iubirea lui Dumnezeu, despre adevărurile Evangheliei. Dacă vederea Luminii dumnezeieşti este negrăită, ea nu şterge însă Evanghelia. Dimpotrivă, ea îngăduie înţelegerea ei în întreaga ei scânteiere”[16]. Cuviosul Siluan Atonitul e un Avvă al timpurilor prezente, ba chiar mai mult, este un Avvă asemenea acelora din Pateric sau Filocalie, un Avvă ce a atins măsura Sfinţilor Părinţi. Cuvintele sale de suflet, pline de har şi iubire, mângâie orice inimă. Cu adevărat vocaţia Avvei Siluan a fost iubirea[17]. Dacă ne-am apropia şi noi de Avva Siluan, după cum odinioară cei din vechime de marii bătrâni ai Patericului, şi i-am cere un cuvânt de folos pentru mântuirea noastră, ne-ar răspunde fiecăruia:

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” (Держи ум твой во аде и не отчаивайся)

Aceasta este cea mai mare apoftegmă a vremurilor noastre, deşi are multe alte însemnări care pot fi tot atâtea apoftegme ale unui Pateric contemporan. Însemnările sale sunt printre cele mai preţioase documente duhovniceşti ale vremurilor noastre. Cuvintele sale sunt un Paterika, reprezintă în felul lor o redare a apoftegmelor Părinţilor din vechime, ai Filocaliei şi ai întregii tradiţii sfinţitoare într‑un limbaj duhovnicesc nou, simplu, viu, evanghelic şi tradiţional, lipsit de retorică şi emfază, capabil astfel să înmoaie orice inimă. Cuvintele sale sunt pecetea înălţimii sale duhovniceşti, ele sunt mărturia vieţii sfinte pe care a trăit‑o în Duhul Sfânt.

Pocăinţa ne pune pe calea nouă, cerească a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii semenilor. Dat fiind că la cea dintâi, culminând în rugăciunea curată, se ajunge numai prin smerenie, „numele ei este: iadul pocăinţei”, iar întrucât cea de‑a doua culminează în iubirea de vrăjmaşi, „numele ei este: iadul iubirii” [18]. Deşi în calitate de chip al lui Dumnezeu omul tinde în mod firesc spre Dumnezeu, Arhetipul Său iconic după căderea adamică, urcuşul nostru începe — ca şi „urcuşul‑pogorâre” al lui Hristos, despre care vorbeşte Apostolul Pavel în Efeseni 4, 9–10 — „prin pogorârea noastră în adâncurile iadului”[19]. Pentru că apropierea de Lumina lui Hristos scoate în evidenţă în primul rând căderea, păcatul, întunericul, iadul, păcătoşenia, murdăria şi nevrednicia noastră. Iar suferinţa aceasta sfântă îl face pe om să se roage cu o intensitate supremă. „Părinţii au numit această stare iadul pocăinţei, prin el ne facem asemenea lui Hristos Care coboară în iadul iubirii. Călăuziţi de harul primit dintr‑o experienţă de veacuri ce se repetă din generaţie în generaţie, Părinţii noştri afirmă categoric că nu există altă cale care să ducă la Părintele luminilor. Harul unei atare căinţe a fost dat lumii prin rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani, prin moartea Sa pe Golgota şi prin Învierea Sa”[20].

Duhul pustiului[21] se regăseşte cel mai bine în apoftegmele părinţilor, în colecţiile vorbelor lor de har; convocând în paginile Patericului un adevărat „sobor de Părinţi”. Pe lângă acest ameţitor parcurs mistic vertical, trans‑istoric, textele Apoftegmelor Avvilor trasează în acelaşi timp o vastă frescă istorică a transmiterii concrete în timp şi spaţiu a predaniei tainice a Învierii interiorizate prin rugăciunea neîncetată a inimii. Istoria monahilor, ca şi a textelor, face corp comun cu parabola Împărăţiei lui Dumnezeu: „ea este germenul (Egiptul) care cheamă creşterea (Sinaiul), creştere care cheamă rodirea (Constantinopolul) şi rodire care cheamă sămânţa (Athosul), deci noul”[22]. Toate aceste traiectorii în istoria spiritualităţii formează împreună Sionul Ortodoxiei.

Ei înşişi au început să-şi lase în scris vorbele şi mulţi dintre ei au regretat că acest lucru devenise deja o necesitate chiar şi în Sketis şi Nitria; primii părinţi, spuneau ei, duceau o viaţă practică, adevărată, harismatică, pe când a doua generaţie se părea că se bazează din ce în ce mai mult pe acea oglindă distorsionantă, cuvântul scris. Avva Pimen i-a cerut plângând lui Avva Macarie doar un cuvânt, dar acesta i-a răspuns:

„Ceea ce tu cauţi a dispărut deja printre călugări”[23].

Poate că mesajul esenţial al pustiului se găseşte tocmai aici: nu în citirea, discutarea sau chiar scrierea articolelor se descoperă viaţa sufletească, nici în sfatul cuiva cu ceva mai multă experienţă; se găseşte în simplitatea lui Antonie cel Mare care, auzind citindu-se cuvintele Evangheliei, a împlinit ceea ce a auzit că era scris şi a ajuns astfel la sfârşitul vieţii într-un punct al descoperirii înlăuntrul său a împărăţiei lui Dumnezeu, putând să afirme:

„Nu îmi mai este teamă de Dumnezeu; Îl iubesc” .

Scopul acestei cărţi este de a prezenta o parte din comoara de trăire şi har a Părinţilor Pustiului. Întreaga structură a cărţii a urmărit expunerea aspectelor esenţiale ale relaţiei dintre Avva şi ucenicul său. Avva Isidor a încercat să descrie atitudinea unui ucenic faţă de povăţuitorul său, ţinând cont de faptul că ucenicul este în acelaşi timp un ascultător şi un partener într-o relaţie personală:

„Cei care învaţă trebuie să-i iubească pe cei care sunt învăţători adevăraţi ca pe nişte părinţi şi să se teamă de ei ca de nişte conducători; dar iubirea să nu scadă din teamă şi nici teama să nu le slăbească iubirea”[24].

Dar chiar şi aici accentul pus pe reciprocitate rămâne prezent: părintele este povăţuitorul cel bun – un învăţător care, am crede, învaţă prin exemplu şi se implică personal în desăvârşirea ucenicului său – care merită acest respect şi această iubire. Existenţa şi tăria legăturii de afecţiune sau iubire care ar putea exista între un ucenic şi părintele său este, în cele din urmă, ilustrată de o altă istorisire despre un anume Isaac. Aceasta exprimă foarte bine sentimentul de pierdere pe care îl poate simţi un frate din cauza separării prin moarte sau prin distanţă geografică de povăţuitorii săi în viaţa duhovnicească:

„Avva Isaac şi Avva Avraam locuiau împreună. Avva Avraam l-a găsit odată pe Avva Isaac plângând. Şi l-a întrebat: «De ce plângi?». Iar bătrânul i-a răspuns: «De ce să nu plângem? Unde ne mai putem duce? Părinţii noştri au murit; lucrul mâinilor noastre nu e de ajuns ca să plătim drumul până la bătrânii pe care trebuie să-i vizităm, aşa că suntem orfani. De aceea plâng»”[25].

Dar Zicerile Părinţilor au supravieţuit în istorie şi vor supravieţui în vecii vecilor pentru că acele cuvinte au mireasma cea bună mirositoare a Duhului Sfânt, sarea pământului care le face nestricăcioase, respiraţia veşniciei care ţine în viaţă orice suflare ce-şi doreşte mântuirea. Sunt pomeniţi în veşnicie şi marii Bătrâni care au păşit pe calea apofatică cea strâmtă şi cu chinuri a sfinţirii şi au ajuns la lărgimea «libertăţii fiilor lui Dumnezeu» în Paradisul pentru toţi.

[1] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Arsenie 41.

[2] Cf. Luciana Mortari, Vita e Detti dei padri del deserto, Roma, 1971, vol. 1, p. 113-114.

[3] Avva Pimen 144.

[4] Cf. Christie, The Word in the Desert, p. 189 şi urm.

[5] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Moise 1.

[6] Amma Sarah 1.

[7] Avva Pimen, 120, PG 65, 405D-408A. Pentru pocăinţă, vezi AnneMarie Weyl Carr, Gianfranco Fiaccadori, Robert F. Taft, „Penance”, ODB 3, 1622-23.

[8] Ioan 21, 16.19.

[9] Avva Macarie 32.

[10] Cheia care deschide accesul spre rugăciune ca artă sau cultură supremă cu putere restaurativă efectivă, de refacere a frumuseţii şi integrităţii originare, veşnice a omului şi a întregii firi, o reprezintă însă smerenia. Redusă la esenţă, în conformitate cu marea lecţie a Avvei Siluan, rugăciunea este de fapt arta smereniei.

[11] Diac. Ioan I. Ică jr., „Arhimandritul Sofronie şi rugăciunea ca «artă a artelor»”, în: Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea — experienţa Vieţii Veşnice, Ed. Deisis, Sibiu, ed. II 2001 (1998), p. 10.

[12] Μ. Φούσκα, Ατομική Προσευχή, Αθήνα, 1982, p. 285 şi urm.

[13] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Iosif Panephysis 6 şi 7.

[14] Leonard Stanton, „Three Levels of Authorship in «The Way of a Pilgrim»”, St. Vladimir’s Theological Quarterly 33,3 (1989), p. 226.

[15] Ibid., p. 227.

[16]M. Gabriel, „L’amour des ennemis”, La Paix, Message du Monastère orthodoxe Saint‑Nicolas de la Dalmerie, nr. 54–58 (Saint Siluane l’Athonite), 1988, p. 75–76.

[17] Într-o chilie a unei eremite de lângă mânăstirea mea din Ierusalim am întâlnit o icoană a Sfântului Siluan ce reprezenta evlavia, iubirea şi sensul existenţei maicii Marta-Maria din Argentina. În chilia eremitei era şi o reproducere proprie a chipului sfintei Tereza, mult iubită în evlavia romano-catolică. Şi această sfântă a trăit potrivit unei apoftegme pe care ea însăşi a scris-o şi a practicat-o în scurta sa viaţă: „Vocaţia mea este iubirea”. Am fost uimit de evlavia maicii la cei doi sfinţi ai iubirii, cum îi numea ea, ce sunt atât de apropiaţi prin prisma iubirii răstignitoare. În iubire sfinţii se aseamănă. Nu are importanţă cine e mai mare, nu are semnificaţie dacă unul a fost mai citit sau nu, de fapt nu îşi are locul vreo comparaţie între sfinţi. Ceea ce are importanţă e faptul iubirii, prin ea sfinţii sunt veşnici. Conştiinţa existenţei sfinţilor nu e altceva decât conştiinţa veşniciei, aceasta rămâne şi e important. Avva Siluan nu a fost însă un „sfânt fără frontiere”, lipsit de identitate dogmatică şi ecleziologică precisă. Atitudinea sa de echilibru îl situează la egală distanţă atât de „zelotismul” hiperortodoxist, cât şi de relativismul dogmatic „ecumenist”.

[18] M. Gabriel, art. cit p. 43.

[19] Ibid., p. 109.

[20] Ibid., p. 100.

[21] Ceea ce ne-a rămas de la Părinţii Pustiului sunt relatările scrise ale vieţilor lor. Unele documente aparţinând generaţiilor de început, câteva scrisori şi nişte apoftegme ale părinţilor ne dau un indiciu despre viaţa pe care ei o duceau; relatări ale faptelor şi conversaţiilor cu vizitatori s-au păstrat de asemenea în Aşezămintele şi Convorbirile lui Ioan Cassian, în Istoria monahilor din Egipt şi în Istoria Lausiacă. Teologia vieţii monastice din Egipt a fost pentru prima dată analizată de Evagrie Ponticul şi Sf. Ioan Cassian.

[22]J. Touraille, „L’esprit de la Philocalie”, Contacts 170 (1995), p. 90.

[23] Αποφθέγματα των αγιών Γερόντων, Avva Antonie 32.

[24] Avva Isidor Preotul 5; cf. Evgarie, Praktikos, 100.

[25] Avva Isaac din Kellia 3. Este improbabil să fie vorba de acelaşi Isaac ca şi cel pesimist din 5, 7 şi 8; poate că e ucenicul lui Pimen din Pimen 107, 144, 184. Avraam ar putea fi acel „Avraam al lui Avva Agathon” din Pimen 67. Povestirea trebuie să fie datată de pe la mijlocul sau sfârşitul secolului al cincilea.

(Visited 165 times, 1 visits today)