Aspecte pedagogic-ontologice la Sfântul Ioan Gură de Aur

[Aspecte pedagogic-ontologice la Sfântul Ioan Gură de Aur.pdf]

1. Caracterul existenţial-euharistic al ştiinţei pastorale

Constituirea ştiinţei pastorale reprezintă opera fundamentală şi diacronică a de‑Dumnezeu‑purtătorilor noştri Părinţi, ce se adresează formării spirituale şi cultivării morale a omului. E vorba de o operă ce izvorăşte şi se oferă în spaţiul tainei Bisericii şi în acest mod dobândeşte caracter universal şi nu reprezintă o simplă relaţie particulară sau individuală a unuia spre celălalt[1]. Pastorala pentru Sfântul Ioan Gură de Aur e esenţial grija întregului Trup al Bisericii[2].

Părinţii Bisericii – având ca punct de plecare demnitatea lor episcopală (care nu e altceva decât extinderea slujirii lui Hristos oamenilor) – au dezvoltat şi au desăvârşit mărturisirea tainică a tradiţiei bisericeşti ortodoxe în demersul istoric al pastoralei universale şi al lucrării de formare a lor. Aceasta se datorează faptului că adevărurile formatoare în Hristos izvorăsc din spaţiul liturgic al Bisericii şi se oferă prin iubirea întrepătrunderii reciproce ale persoanelor. Astfel, fiecare lucru în Biserică face cunoscut modul de existenţă Treimic, mai ales Liturghia Euharistică care constituie inima Bisericii, ce este un dar de la Tatăl prin Fiul, prin sinergia Duhului.

Persoana lui Hristos cheamă, adună şi uneşte în spaţiul liturgic pe toţi „fiii lui Dumnezeu cei risipiţi într-unul”[3], unde arătarea Adevărului (Hristos) întrupat universal şi făcător de viaţă se împlineşte şi se manifestă, şi unde firea umană descoperă caracterul ei integral, înnoitor. De aceea spaţiul liturgic constituie alfa şi omega al manifestării existenţelor personale şi adevărului în Hristos, identificându-se cu viaţa. Viaţa nouă în Biserica lui Hristos, în trupul Celui Iubit, e viaţa în iubire, deoarece Biserica – „comuniune a Unuia-Născut”[4] – e comuniunea iubirii, iar ca trup al lui Hristos e un trup al iubirii.

Viaţa nouă descoperită în Hristos e desăvârşită prin lucrarea Sfântului Duh, Care pătrunde în sufletele noastre reînnoite spre mântuire prin Sfântul Botez. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”[5]. Sfântul Ioan vede în acest cuvânt expresia noii vieţi în Hristos a creştinului: „Aşa trebuie să fie creştinul. Nu trăieşte din viaţa comună”. „Cuvântul viaţă are mai multe semnificaţii, adică înseamnă mai multe vieţi, dar şi numele de moarte. Există viaţa trupului şi există viaţa păcatului; există viaţă veşnică şi fără de moarte şi după această viaţă, viaţa cerească… Sfântul Pavel nu mai trăieşte din viaţa păcatului; eu trăiesc, spune el, dar nu mai sunt eu, adică omul vechi… El nu mai trăieşte din viaţa naturală pentru că nu se mai ocupă de lucrurile din această lume: cel care nu se îngrijorează de lucrurile acestei vieţi nu trăieşte… Atunci cum trăia el?… Eu trăiesc, spune el, în credinţa Fiului lui Dumnezeu Care M-a iubit şi S-a jertfit pentru mine (Galateni 2, 20), adică trăiesc o viaţă nouă şi diferită”[6].

 

Credinciosul a primit în Hristos daruri duhovniceşti nespuse[7] şi s-a îndumnezeit (Θεώθηκε)[8]. Pentru că „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu limitează răsplata nici la izbăvirea de pedepse şi nici la iertarea păcatelor, ci îi face pe oameni fericiţi, dăruindu-le lor mare mângâiere”[9].

Toţi Părinţii Bisericii împărtăşesc oamenilor adevărata cunoaştere de Dumnezeu, ca izvorâtă din Adevărul întrupat, adică din Iisus Hristos. „Numai din iubire de oameni a asumat trupul nostru, ca pe noi să ne miluiască. Căci altă cauză a Iconomiei nu există”[10]. Şi pentru că a fost Fiul adevărat al Tatălui, a devenit Fiul Omului, ca să-i facă pe copiii oamenilor copiii lui Dumnezeu, adică să-l facă pe om „Dumnezeu după puterea umanităţii”[11]. Pentru acest motiv, recunoştinţa pe care i-o datorăm şi o adresăm lui Dumnezeu este infinită, nu numai pentru că „prin Hristos ne-a mântuit”[12], ci mai ales că Tatăl ne-a făcut copiii Lui prin Fiul Lui cel Iubit şi Dumnezeu şi ne-a aşezat „în împărăţia Fiului iubirii Sale”[13]. Darul cunoaşterii în Hristos constituie comuniunea persoanelor şi relaţia de iubire a unui către celălalt. Hrisostom a fost dascălul Bisericii pentru că a fost şi martorul experienţei personale a însuşirii noii învăţăturii în Hristos[14].

Pe baza celor de mai sus, ne convingem că elementele caracteristice principale ale ştiinţei pastorale descoperă[15]:

  1. Dimensiunea personală şi existenţială a fiecărui om, ca o condiţie fundamentală pentru noua însuşire a adevărului formativ mântuitor în Hristos.
  2. Caracterul universal al adevărului, ce izvorăşte din Persoana lui Hristos şi se adresează tuturor oamenilor fără excepţie. Universalitatea adevărului descoperă structura interioară cea mai profundă a existenţei, care este „chipul lui Dumnezeu” în fiecare om. Adevărul are caracter iconic, asemănarea cu Hristos.
  3. Experienţa personală şi trăitoare în Hristos a pedagogului şi a învăţăcelului (păstor-credincios), aşa cum se realizează în spaţiul liturgic şi cultic al Bisericii.
  4. Prezenţa şi împărtăşirea iubirii lui Dumnezeu ontologice şi dezinteresate, aşa cum se revelează în Persoana lui Hristos şi constituie temelia existenţială a lucrării pastorale şi pedagogice a Sfântului Ioan Gură de Aur[16].

Experienţa trăitoare a lui Ioan Gură de Aur iradiază împărtăşirea iubirii lui Hristos, ce are puterea:

  1. Să descopere temeiul cel mai adânc al existenţei (chipul lui Dumnezeu).
  2. Să activeze puterile corespunzătoare şi posibilităţile omului, aşa încât să fie în stare să simtă şi să răspundă pozitiv la dăruirea iubitoare a lui Hristos.
  3. Să transforme aspectul negativ al înstrăinării omului (păcatul) într-un aşa mod, încât existenţa să se manifeste „după fire”, adică în circulaţia firească a iubirii lui Dumnezeu.
  4. Să transfigureze existenţa umană şi să o facă să fie vrednică să accepte rudenia dumnezeiască la nivelul egalităţii, al asemănării în cinste şi al familiarităţii adecvate cu Persoana lui Hristos. Apostolul Pavel îl numeşte pe Tatăl Mântuitor[17] pentru că de la El izvorăşte mântuirea şi toate, şi „de la El noi suntem în Hristos Iisus”[18] , „ca Dumnezeu să fie toate în toţi”[19]. Acesta este „cap al lui Hristos”, dar şi „capul nostru al tuturora în Biserică”[20] pentru că fiind Tată al Fiului după natură, a devenit şi Tată al nostru după har şi cinste prin Întruparea Fiului[21]. Iar noi am devenit prin Hristos şi în Duhul copiii Lui cu înfierea, lucruri care reprezintă întreaga Iconomie şi toate darurile[22].

Când Sfântul Ioan vorbeşte şi lucrează pastoral şi formativ, urmăreşte arătarea lui Hristos între oameni. O astfel de împărtăşire dispune un caracter ontologic, adică se referă la structura cea mai adâncă a fiinţelor, care este „chipul lui Dumnezeu” şi prin urmare prezenţa lui Hristos între oameni[23]. Prezenţa lui Hristos relevă valoarea ontologică şi existenţială a fiecărui om. În consecinţă nu e vorba de procesul naturii sentimentale şi emoţionale, ci de darul harismatic al lui Dumnezeu, prezenţa vie a lui Hristos prin Sfântul Duh.

Iniţiativa într-o astfel de unire sau împărtăşire o are Hristos, Care cheamă şi înalţă „chipul lui Dumnezeu” din adâncul fiecărui om, oferindu-Se mai întâi pe Sine Însuşi oamenilor. Sfântul Ioan a subliniat că numai unirea şi împărtăşirea fiecărui om cu Hristos – împărtăşire personală şi existenţială – face să fie puternică unirea adevărată între oameni[24]. „Cei mulţi” sunt Biserica, care în şi cu împărtăşirea Trupului şi Sângelui lui Hristos devin un trup prin intermediul unei singure pâini, nu însă un trup oarecare, ci „trupul lui Hristos”, adică El Însuşi „un Hristos”, „o Pâine”[25]. Hristos „S-a amestecat pe Sine cu noi şi a format cu noi un trup, ca să fim unul, precum trupul e unit cu capul”[26]. Şi altundeva, Gura de Aur a Bisericii cu multă expresivitate pune în gura Domnului Însuşi următoarele: „Şi din nou am coborât, şi nu numai simplu mă unesc cu tine, dar mă amestec, sunt mâncat, mă subţiez puţin-puţin, ca să devină mai mare amestecul, rudenia, unirea. Fiindcă cei ce se unesc îşi păstrează condiţiile lor, eu însă mă unesc indisolubil cu tine. Adică nu vreau să existe ceva între noi; vreau cei doi să fie una”[27].

În cuvântul său omiletic nu vorbeşte de la sine, nici nu oferă percepţiile şi părerile sale individuale, ci devine pentru oameni purtătorul împărtăşirii ontologice a lui cu Dumnezeu Cuvântul, de aceea cuvântul lui devine cuvântul lui Hristos[28]. Omul se aseamănă cu Hristos, când viaţa lui e o slujire a iubirii pentru alţii. De aceea şi în omiliile lui Ioan sunt cuvântul Apostolului: „Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”[29].

Atât predicile lui orale, cât şi eseurile, comentariile, omiliile scrise au fost acceptate de oameni, deoarece conţinutul lor îl ajută pe orice ascultător bine-intenţionat să descopere adâncul existenţei lui, cu toată înstrăinarea păcatului, „chipul lui Dumnezeu”[30].

Poziţionarea lucrării pastorale într-o astfel de dimensiune ne ajută să înţelegem de ce toate provin pentru Sfântul Ioan din spaţiul liturgic şi cultic al Bisericii. În Hristos Dumnezeul – Om se identifică într-un mod apofatic Biserica – trup al Lui – cu Trupul Lui Euharistic[31]. Acesta constituie adevărul cel mai profund despre Biserică şi despre viaţa în Hristos ca viaţă euharistică[32].

Sfântul Ioan a trăit această unire teandrică şi, ca urmare, se găsea foarte aproape de toţi oamenii, indiferent de particularităţile etnice, rasiale, morale şi spirituale. Pe drept a fost considerat şi „învăţătorul lumii”[33] şi denumit prin particularităţile curgere de aur (Χρυσορρόος – de Nil al Ancirei) şi gură de aur (Χρυσόστομος)[34].

Sfântul Ioan Gură de Aur nu dispune numai de elocvenţă retorică şi de folosirea încântătoare a dialectului atic. După mărturisirea lui Isidor Pelusiotul, Sfântul Ioan e superior tuturor aticilor. Însă limbajul lui oferă înţelepciunea lui Hristos, care-l ajută pe omul format – în toate vârstele – să depăşească izolarea în interiorul lumii lui şi să descopere suflarea necreată a lui Dumnezeu. „Suflarea lui Dumnezeu”[35], care e prezenţa Sfântului Duh, pecetluieşte existenţa umană cu „chipul lui Dumnezeu” şi revelează împărtăşirea lui Hristos cu fiecare om în mod personal[36].

 

 

2. Metodologia pedagogică, exprimare a adevărului în Hristos

E nevoie de multă atenţie ca cineva să abordeze în mod corect metoda lui Hrisostom în legătură cu opera lui pastorală şi formativă. Dacă ne limităm unilateral la anumite exprimări sau expresii clasice eline ale lui Hrisostom şi nu descifrăm temeliile ecleziologice şi teologice ce alcătuiesc sursa lor, atunci suntem în pericolul de a nu interpreta corect toată metodologia lui.

Ştiinţa pastorală pusă la dispoziţie de Sfântul Ioan izvorăşte de la Persoana lui Hristos, de aceea ea are un caracter personal şi comunitar. Într-o astfel de împărtăşire în Hristos, „distincţia rece între eu şi tu” – precum îi plăcea Sfântului Ioan să spună – trebuie depăşită în Hristos. „Într-o mulţime de persoane închise una alteia nu va fi frăţietate niciodată. Impulsul frăţesc trebuie să vină din interior. Frăţietatea se constituie din fraţi”[37].

 

Deschiderea unei persoanei se descoperă la Sfântul Ioan în mişcarea neîntreruptă şi în dezrădăcinarea tendinţelor egoiste şi, echivalent, în dăruirea continuă a iubirii pentru binele, creşterea şi înaintarea altora. Pentru Ioan există o lege ontologică pentru interesul personal sincer al omului în relaţie cu celălalt: „Nu căuta interesul tău, ca să găseşti interesul tău. Fiindcă cel ce caută interesul lui, nu-l găseşte… deoarece interesul fiecăruia se găseşte în interesul aproapelui şi interesul aceluia de asemenea”[38].

Modelul de chemare şi de închegare a comunităţii împărtăşirii personale îl constituie Persoana lui Hristos, cu Care se identifică şi existenţa Adevărului făcător de viaţă. Revelaţia şi în continuare împărtăşirea Adevărului, la Sfântul Ioan, nu se face în mod „individual”, „fragmentar” sau „izolat”, ci numai în acel spaţiu în care se restabileşte din nou firea umană integră. Această restabilire sau înnoire ontologică se împlineşte în Iisus Hristos şi nu constituie un element exterior al vieţii creştine, ci arătarea şi manifestarea „chipului lui Dumnezeu” în adâncul existenţei.

Curăţirea „chipului lui Dumnezeu” de păcat devine cu putinţă numai prin prezenţa lui Hristos, care se trăieşte în spaţiul liturgic al unităţii şi comuniunii euharistice. Ceea ce Hristos are de la Sine Însuşi oferă tuturor oamenilor care acceptă împărtăşirea iubirii Lui, adică adevărata componentă a existenţei. „Dumnezeu se preocupă mai puţin de slava Sa decât de mântuirea noastră”[39]. Căci „mântuirea oamenilor este bogăţia lui Dumnezeu” (Пλούτος γάρ θεού των ανθρώπων η σωτηρία)”[40].

Adevărul temeinic al recapitulării tuturor în Hristos[41] înseamnă că Hristos ne cuprinde în Sine pe noi toţi şi pe toate le recapitulează în trupul Său Biserica; astfel, fiecare credincios participant la viaţa liturgică a Bisericii are posibilitatea să cuprindă în existenţa lui pe toţi oamenii. În unitatea credinţei şi împărtăşirea iubirii se oferă şi se împlineşte vocaţia şi destinaţia cea mai înaltă a omului. Hristos „poartă pentru fiecare om aceeaşi dragoste ca şi pentru lumea întreagă”[42]. Pe Hristos îl purtăm prin credinţă şi în Hristos ne unim într-un trup prin credinţă şi devenim toţi „una în Hristos Iisus”, cu scopul de a deveni „toţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus”[43].

Hrisostom subliniase că Hristos devine acceptat numai de aceia ce vin să-L întâlnească în locul prezenţei Lui, adică Biserica, unde simt fie chiar „în potenţă” şi nu încă „în faptă” sinele lor unit cu toţi oamenii până acolo ca toţi să constituie una în Hristos. Antropologia corectă pentru Sfântul Ioan purcede din cadrul liturgic, unde are loc unirea sau împărtăşirea cu Hristos şi comuniunea tuturor oamenilor.„Desigur este posibil să te rogi şi-n casa ta, însă e imposibil să te rogi aşa cum te rogi în Biserică, unde există atâta mulţime de părinţi, unde toţi înalţă o rugăciune comună spre Dumnezeu. Nu eşti ascultat atât de mult rugându-L singur pe Domnul, pe cât atunci când Îl rogi împreună cu fraţii tăi. Fiindcă aici în Biserică există ceva mai mult, precum bună-înţelegere, armonie, legătura iubirii şi rugăciunile preoţilor”[44].

Legătura iubirii descoperă dimensiunea personală a existenţei ce „înăuntrul” ei cuprinde armonia şi înţelegerea, cu alte cuvinte caracterul universal al „chipului lui Dumnezeu”. Având punctul de plecare şi temei în realităţile de mai sus, Sfântul Ioan oferă metodic adevărul Evangheliei „spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului Hristos”[45]. E vorba de formarea şi desăvârşirea credincioşilor prin împărtăşirea de iubirea ontologică şi dezinteresată a lui Hristos. Exact aici se arată fiecăruia dintre noi centrul transcendent al existenţei personale şi în consecinţă perihoreza reciprocă a persoanelor.

Metodologia autentică a oferirii Adevărului şi abordarea ei din partea omului nu poate fi percepută decât numai la nivel personal. Aceasta înseamnă că acel conţinut ontologic al Adevărului promovează dimensiunea lui existenţială, care găseşte metodologic corespondenţa deplină în trăsăturile moştenite cele mai adânci ale omului. O astfel de metodă pastorală şi educativă ajută la manifestarea omului interior şi niciodată nu impune din exterior pe Hristos Adevărul.

a. Adevărul întrupat al Evangheliei

Adevărul întrupat se identifică cu Persoana lui Hristos, de aceea dogma Întrupării are un rol fundamental în opera mântuirii: „printre dogmele Bisericii, aceasta nu este cea mai mică, ci este chiar dogma de căpătâi a operei mântuirii noastre; prin ea, totul a fost făcut desăvârşit. Prin ea moartea a fost biruită, păcatul a fost şters, blestemul a fost desfiinţat şi mii de binefaceri au pătruns în viaţa noastră. Tocmai de aceea Hristos vroia să credem în Întrupare: ea a devenit pentru noi rădăcina şi izvorul nenumăratelor binefaceri”[46].

Cunoaşterea unei persoane e adevărată atunci când constituie expresia împărtăşirii iubirii, care însă se împlineşte faptic în comuniunea personală. Consecinţa acestei înţelegeri e faptul că nu avem numai dobândirea unei oarecare cunoaşteri, ci „cunoaşterea propriu-zisă” ce dă viaţă existenţei chiar şi dincolo de necesităţile fizice şi biologice. Cunoaşterea aceasta transcende spaţiul şi timpul[47]. Cunoaşterea ce se identifică cu Adevărul constituie exprimarea iubirii, manifestarea persoanelor şi împărtăşirea vieţii veşnice. E vorba despre transcendenţa tainei vieţii şi nu de o cunoaştere obiectivă, la care participă raţiunea omului în întreaga sa autonomie. Această realitate presupune manifestarea elementelor structurale ale existenţei, adică relativitatea ontologică şi îndreptarea spre arhetipul ei: Iisus Hristos. Într-o astfel de comuniune şi participare, capacitatea de cunoaşterii a subiectului se transformă după preferinţă în obiectul chemării Dumnezeului cunoscut[48]. Sfântul Ioan accentuează mereu valoarea cunoaşterii ca iubire sau cea care trimite la aceasta: „Când cunoaşterea este fără iubire, cunoaşterea duce la trufie… Când cunoaşterea nu aduce iubirea, ci contrariul, prin trufia şi înălţarea ce le creează îl îndepărtează pe cel neatent de la iubire. Fiindcă trufia obişnuieşte să separe, pe când iubirea obişnuieşte şi să unească şi să înalţe spre cunoaştere”[49].

b. Ataşarea personală a omului la Adevăr

Adevărul întrupat nu se abordează din exterior şi pe temeiul formării gnostice şi silogistice a interpretului, ci se revelează în comuniunea personală a unei duble reciprocităţi. Iniţiativa o are cel ce oferă primul iubirea şi prin urmare revelează cunoaşterea propriului Sine în împărtăşirea iubirii[50]. Iniţiativa lui Dumnezeu este expresia iubirii Lui, ce înalţă din adâncul existenţei posibilitatea şi puterea omului ca „chip al lui Dumnezeu să răspundă pozitiv la gestul lui Dumnezeu”. Înainte de a răspunde, omul trebuie să simtă înăuntrul lui prezenţa lui Dumnezeu, ce arată că cunoaşte personal pe fiecare om în particular[51]. „«Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora» (Rom. 12, 5). Să nu ne comportăm deci ca şi cum am fi separaţi şi să nu se spună că: Acela nu este nici prietenul meu, nici rudenia mea, nici vecinul meu şi nu am nimic în comun cu el. Cum să mă apropriu de el? Ce să-i spun? Nu contează că nu îţi este nici rudenie, nici prieten; dar el este om şi participă la aceeaşi natură ca şi tine; are acelaşi Stăpân ca şi tine, aceeaşi îndatorire şi acelaşi adăpost, pentru că sunteţi născuţi în aceeaşi lume. Iar dacă împărtăşiţi aceeaşi credinţă, iată că el mai este pentru tine şi un mădular. Ce prietenie ar putea să lege o astfel de unire strânsă dacă nu o rudenie întru credinţă? Nu poate exista atâta unitate în relaţiile dintre prieteni, cum trebuie noi să avem în relaţiile noastre de familie, unii cu ceilalţi: trebuie să existe unitate între membri. Nu se va găsi niciodată o altă unitate mai mare ca cea produsă de prietenie şi de o unire de acest tip. Totodată, nu vei putea spune: De unde să am relaţii de rudenie şi de familiaritate? Ar fi ridicol. Astfel, cu atât mai puţin vei putea spune când e vorba de fratele tău. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup (I Cor. 12, 13), spune Scriptura. De ce să fim un singur trup? Pentru a nu fi despărţiţi, pentru a ne păstra prin unire şi prietenie reciproce unitatea unui singur trup. Să nu ne dispreţuim unii pe alţii ca să nu ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine. Nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, spune Scriptura (Ef. 5, 29), ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Iată de ce Dumnezeu ne-a dat o singură casă, această lume. El a împărţit totul în mod egal. Pentru toţi a aprins un singur soare, a ridicat un singur acoperiş, cerul, a aşezat o sigură masă, pământul. Totodată, El a mai dat şi o altă masă, încă mai desăvârşită decât prima şi de asemenea unică: cei care au fost iniţiaţi ştiu despre ce vorbesc. Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească: toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi cruce.”[52]

Sfântul Ioan a descoperit şi a trăit în Persoana lui Hristos taina iubirii creatoare şi ontologice. A văzut în iubire în principal o putere de întrupare şi înălţare, ce-l apropie pe om de Dumnezeu. Când vedea uşurătatea, indiferenţa şi individualismul egocentric al oamenilor epocii lui, a evidenţiat ca şi cauză „îngheţarea iubirii”. De aceea i-a şi chemat pe oameni să practice iubirea şi să se sălăşluiască în spaţiul iubirii de Dumnezeu şi aproapele. În acest sens a recunoscut şi interpretat drept corectă şi necesară existenţa mânăstirilor, în care monahii sunt modele ale abordării existenţiale şi trăitoare a iubirii, adică împărtăşirea personală a omului cu Hristos. Repeta foarte des: „Mă rugam să dispară nevoia de mânăstiri şi să pot şi în oraşe să găsesc o aşa bunătate şi o astfel de ordine, încât să nu fie nevoie să plece nimeni în deşert”[53].

c. Manifestarea şi însufleţirea imboldurilor ultime ale existenţei

Conţinutul ontologic şi existenţial al adevărului în Hristos îl poziţionează pe om la nivelul egalităţii, asemănării şi familiarităţii cu Hristos. Iubirea ontologică, dezinteresată şi jertfitoare a lui Hristos arată prezenţa arhetipică şi pecetea „chipului Său” în fiinţa umană şi, în consecinţa, înrudirea ei cu Persona Lui teandrică.

Hrisostom considera evidenţierea imboldurilor structurale ultime ale existenţei ca temelie a întregului proces pedagogic şi educativ al oamenilor: „Tocmai precum se întâmplă cu pictorii, ţi-am imprimat icoana virtuţii şi a tuturor celor ce sunt plăcute lui Dumnezeu, punând cele din mijloc în sufletul tău ca un oarecare canon şi arhetip şi condiţii. Pe acestea deci păzeşte-le; şi dacă va fi nevoie să hotărăşti ceva fie despre credinţă, fie despre iubire, fie despre înţelepciune, ia de acolo exemplele; nu vei avea nevoie să cauţi icoană de la alţii; acolo se găsesc toate”[54] .

E vorba de arhetipul şi mobilul ultim al existenţei (chipul lui Dumnezeu) ce se poate întuneca prin înstrăinarea omului (păcatul), dar continuă să rămână cu toată inerţia lui ca un temei neschimbat, care poate „la un timp potrivit, în ziua mântuirii” să fie transfigurat prin comuniunea iubirii oferite de Hristos. Pe o astfel de temelie antropologică Sfântul Ioan Gură de Aur susţine opera sa educativă. Dacă omul e ajutat şi acceptă înarmarea ontologică a chipului lui Dumnezeu în existenţa lui, atunci are posibilitatea – prin folosirea libertăţii lui – să revigoreze din nou puterile lui prin comuniunea lui Hristos. Toate acestea funcţionează prin iniţiativa iubirii lui Hristos, care activează firesc existenţa şi are ca rezultat respingerea comportamentului negativ, greşit al omului şi transformarea lui într-un loc al prezenţei lui Dumnezeu. „Precum a spus «Chipul» arătând chipul puterii, aşa a spus şi «Asemănare» ca să devenim după puterea omenească asemenea cu Dumnezeu, adică să ne asemănăm desăvârşit cu El după blândeţe şi după analogia virtuţii, precum şi Hristos spune «Să fiţi asemănători cu Tatăl vostru, Care este în ceruri»”[55].

3. Caracterul recapitulativ al Adevărului                                 

Metodologia pedagogică a lui Hrisostom izvorăşte şi este oferită de conţinutul Adevărului identificat cu Persoana lui Hristos. Întruparea Adevărului demonstrează incontestabil şi „universalitatea” lui, aşa cum ne-o revelează Hristos „recapitulând în Sine toate”[56]. Aceasta înseamnă că Hristos ne arată prin Sine Însuşi pe omul adevărat şi firesc, aşa cum l-a creat Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Lui”.

Conţinutul ontologic al „chipului lui Dumnezeu” în om se referă la Persoana lui Hristos, ca chip „al Dumnezeului nevăzut”[57]. „Sfântul chip ce s-a dat în persoana lui Adam se referă la întreaga umanitate, în omul universal… Dimpotrivă, omului nu i se va da să împlinească deplinătatea la care a fost chemat – să devină chipul desăvârşit al lui Dumnezeu – dacă îşi însuşeşte partea naturii considerând acest dar ca al lui însuşi. Prin urmare, nu există o natură comună unică în toţi oamenii, deoarece cea care apare în noi e divizată sub păcat, împărţită între mulţi indivizi. Această unitate iniţială a naturii restabilită în Biserică va fi prezentată la Apostolul Pavel într-o formă atât de absolută, astfel încât să o determine prin numele trupului lui Hristos”[58].

Sfântul Ioan, comentând textele Apostolului Pavel din Epistola către Coloseni, subliniază rudenia şi familiaritatea omului cu Hristos. „Pretutindeni e întâiul; în cer întâiul, în Biserică întâiul, fiindcă este capul ei; în înviere întâiul”.[59] Hristos arată dimensiunea universală a „Chipului lui Dumnezeu” omului creat. Hristos ca „Întâiul-Născut” e temelia cea „înainte de veacuri”. Întreaga creaţie şi umanitate este cuprinsă în Persoana lui Hristos. Această posibilitate a oferit-o şi Dumnezeu omului când a pecetluit existenţa lui ca chip al lui Hristos[60]. După cum la facerea lumii Cuvântul lui Dumnezeu a avut un rol hotărâtor, „pentru că întru El au fost făcute toate”[61], tot aşa şi acum El Însuşi dobândeşte poziţie centrală în Iconomia Dumnezeiască, ca Mesia – Mântuitor[62]. Pentru că El este Iisus care înseamnă Mântuitor şi, în acelaşi timp, mântuirea în sine şi împlinirea acestei mântuiri[63]. Sensul profund al Epistolei către Coloseni[64] face cunoscut că Fiul lui Dumnezeu nu este numai cauza creatoare a întregii creaţii, ci şi scopul şi sfârşitul ei ultim. Marele Apostol nu se limitează să ne spună numai că toate au fost create prin El, ci şi întru El; cauzalul prin El se transformă în teologicul întru El[65]. Τoate câte au fost create de El au întru El existenţa şi viaţa şi raţiunea şi scopul lor.

Recapitularea în Hristos a tuturor nu arată numai valoarea cea mai înaltă, dar şi dinamismul existenţei umane. Adevărul în Hristos revelează integritatea naturii umane la care participă fiinţele umane nenumărate la împărtăşirea iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan e cuprins intens de acest adevăr fundamental, care însă datorită înstrăinării omului se acoperă lesne şi îl face ineficient. De aceea în opera lui pastorală şi pedagogică îi vede pe toţi oamenii cu aceeaşi posibilitate de a descoperi valoarea cea mai înaltă a lui Hristos.

Caracterul universal al Adevărului îi îmbrăţişează pe toţi oamenii fără excepţie. Darea şi raportarea omului la chipul lui Hristos continuă să existe, cu toate consecinţele morale şi spirituale ale păcatului în viaţa umană. Sfântul Ioan accentuează necondiţionarea iubirii lui Hristos pentru om, cu toate exprimările didactic-pedagogice, ce poate la prima vedere arată tocmai opusul.

Epoca lui Ioan Gură de Aur s-a confruntat cu probleme fără ieşire, ce au răvăşit literalmente viaţa socială şi familială a oamenilor. Poziţionarea greşită a oamenilor la chestiunile despre Dumnezeu, lume şi om au avut drept consecinţă răsturnarea vieţii morale, spirituale, politice şi sociale. „Convertirea” masivă a păgânilor la creştinism fără pregătirea potrivită şi problematismul existenţial al vremii au creat o discrepanţă uriaşă între credinţă şi viaţă, între adevărurile dogmatice, mântuitoare şi caracterul moral al oamenilor.

Sfântul Ioan îi ajută pe oameni să depăşească impasurile lor existenţiale atunci când scoate în evidenţă puterile ontologice interioare ale omului, precum ni le revelează în Sine Însuşi Hristos. Sfântul Ioan, datorită şi condiţiilor speciale ale perioadei lui, a folosit şi cultivarea inductivă a omului. Adică a încercat să echilibreze variatele nedreptăţi şi să suprime deviaţiile imorale ale oamenilor prin diferite argumente raţionale, morale şi sociale provenite din literatura clasică şi din viaţa cotidiană.

Dar el s-a referit întotdeauna la câteva elemente teologice preliminare:

  1. Prototipul exemplar al prezenţei lui Hristos: „Şi cum vom putea încheia acest război? Dacă înţelegi că defaimi mădularul lui Hristos… E fratele tău, s-a născut din aceeaşi mamă cu tine. E mădularul tău, e chemat la aceeaşi masă”[66].
  2. Copărtaşi sau împreună-părtaşi lui Hristos. „Copărtaşi înseamnă că ne-am unit cu trupul lui Hristos şi formăm împreună cu El un trup[67]. „Ce înseamnă «am devenit părtaşii lui Hristos»? Suntem parte a lui Hristos, spune, unul am devenit noi şi El, ca şi cum ar fi El capul şi noi trupul, suntem împreună-moştenitori şi uniţi într-un trup. Suntem un trup din carnea Lui, spune, şi din oasele Lui”[68].
  3. Înrudirea sau familiaritatea omului cu Hristos, de fapt taina Bisericii. „Dar capul care este Hristos se va împlini, trupul va deveni desăvârşit atunci când noi vom fi toţi uniţi şi strâns legaţi într-o unitate”[69], „pentru că noi nu suntem numai o Biserică, nu suntem numai mădularele armonios organizate de un singur cap; noi formăm toţi un singur trup. A nu-ţi păsa de indiferent care mădular înseamnă a nu-ţi păsa de întregul trup care moare”[70].
  4. Hotărârea liberă a omului referitoare la acceptarea sau respingerea comuniunii cu Hristos. Într-o astfel de relaţie faptele omului nu exprimă puterile lui autonome, ci sinergia lui cu harul lui Dumnezeu. „Fiindcă omul nu consacră nimic în taine, ci totul e lucrarea puterii lui Dumnezeu, şi Acela e Cel care ne conduce spre taine”[71]. Într-o astfel de sinergie e revelată structura „teandrică” şi „teocentrică” a existenţei umane. Toate coliturghisec în Biserică în mod divino-uman (Θεανθπώπινος). Liturghia constituie inima Bisericii noastre, a vieţii în Hristos. De aceea putem spune că Sfânta Liturghie e cea mai mare Ecleziologie. Prin Dumnezeiasca Euharistie sufletul „se îmbisericeşte”, întrucât devine naos al Sfântului Duh, cu alte cuvinte el devine naos al Sfintei Treimi[72]. Omul devine şi făptuieşte firesc când se raportează la unirea lui cu Hristos. În sinergia omului cu Dumnezeu (relaţie dumnezeiesc – omenesc) Sfântul Ioan vede depăşirea crizei personale şi a impasurile familiale şi sociale. La această direcţie spirituală se referă şi scrierile lui.

Din câte s-au subliniat mai sus se adevereşte că scrierile Sfântului Ioan se adresează nivelului existenţial şi personal. Prin metodologia lui inductivă începe de la problemele de fiecare zi ca să ajungă la cauzele care le provoacă. Părerile Sfântului Ioan sunt profunde şi însemnate, pentru că ele izvorăsc din Adevărul universal al Bisericii şi nu reprezintă gândurile individuale sau meditaţiile lui subiective. De aceea unesc armonic analiza teoretică cu aplicarea practică, adevărul cu viaţa, dogmele credinţei cu virtuţile morale ale omului.

Nu e uşor pentru oricine să urmărească fidel şi corect întregul mers ale scrierilor şi ideilor teologice ale Sfântului Ioan. Orice texte izolate unilateral, opinii rupte de context, complexităţi de conţinut, alternanţe în idei au nevoie de trimiterea lor la principiile ecleziologice, hristologice, pnevmatologice şi antropologice ale lui Ioan Gură de Aur. Orice izolare a textelor de aceste principii universale îl poate duce pe cercetător la deviaţii, astfel încât multe elemente să fie considerate inadecvate sau inaplicabile la nevoile existenţiale ale omului.

4. Problema creşterii şi educaţiei copiilor

Conţinutul creşterii şi educaţiei e raportat de Sfântul Ioan mai întâi la structura antropologică unitară a vocaţiei creştine şi apoi la totalitatea psihosomatică a existenţei. În consecinţă avem şi caracterul ontologic şi existenţial al acestor dimensiuni educative. Creşterea omului nu se limitează numai la satisfacerea bunurilor materiale necesare. Această convingere nu înseamnă însă orice confruntare a celor materiale cu elementele morale şi spirituale. Cu o astfel de convingere se subliniază mult mai mult posibilitatea raportului şi a joncţiunii ce trebuie să existe între educaţia creştină şi nevoile materiale ale vieţii.

Sfântul Ioan ştie să ţină corect echilibrul între aceste elemente, pentru că întemeiază bunurile materiale pe voinţă (libertate) prin excelenţă şi, prin urmare, pe încheierea legăturii şi a împărtăşirii iubirii cu Dumnezeu Creatorul. Când omul are o relaţie corectă cu materia, atunci prin folosirea ei e ajutat în a-şi plasa existenţa lui în spaţiul prezenţei lui Dumnezeu, unde creşterea şi educarea dobândesc o dimensiune universală. În caz contrar, când avem scindarea şi antiteza între aceste elemente, atunci apare complicaţia confuză în viaţă, în funcţionarea ei firească.

Sfântul Ioan îşi întemeiază educaţia copiilor pe două sectoare fundamentale: familia creştină şi societatea umană[73]. Vom sublinia aici numai dimensiunea personală ce o atribuie acestor două instituţii umane. Cadrul instituţional constituie expresia valorii persoanelor umane, care alcătuiesc relaţia familială sau cea socială. Valoarea fiecărui om se află în adâncul fiinţei lui structurale existenţiale. Valoarea umană manifestată din interior spre exterior arată bogăţia morală şi spirituală a existenţei. Sub nicio formă Sfântul Ioan nu acceptă ideea că omul poate dobândi valoarea lui printr-o „instituţionalizare” impusă din exterior, din afara lui. Această înţelegere antropologică îl duce pe Sfântul Ioan la căutarea mobilurilor ontologice ale existenţei. Dezvoltarea şi cultivarea acestor mobiluri ne dă dinamismul şi formarea deplină a omului, a tuturor vârstelor şi cu o emfază specială pentru vârsta copiilor la care se şi referă eseurile pedagogice ale lui Hrisostom.

În mediul familial se realizează lucrarea duhovnicească a creşterii şi educării copiilor. „Toate trebuie să fie secundare pentru noi în faţa grijii noastre pentru copii şi a creşterii lor prin învăţătura şi cercetarea Domnului. Dacă un copil învaţă să gândească aşa ca un credincios de la început, a dobândit o mai mare bogăţie decât orice bogăţie, precum şi cea mai mare slavă. Nimic mai important nu vei reuşi dacă-l înveţi arta şi învăţătura lumească pentru a dobândi bani, pe cât dacă îl înveţi arta de a dispreţui banii. Dacă vrei să-l faci bogat, aceasta să faci. Deoarece bogat nu e acela ce are nevoie de mulţi bani şi îl înconjoară multe bunuri, ci acela ce nu are nevoie de nimic. Aceasta să-l înveţi pe fiul tău, aceasta să-i predai, aceasta e marea bogăţie. Nu căuta cum să-l faci să se procopsească în învăţături lumeşti şi să ajungă ambiţios, ci îngrijeşte-te cum să dispreţuiască slava în această viaţa. Prin aceasta ar putea deveni mai strălucitor şi mai slăvit. Acestea pot să le facă şi săracul şi bogatul. Acestea nu le învaţă nimeni de la dascăl, nici prin artă, ci prin cuvântul lui Dumnezeu. Să nu vrei să trăiască aici o viaţă lungă, ci acolo veşnic şi nesfârşit. Dăruieşte-i-le pe cele mari, nu pe cele mici. Ascultă-l pe Pavel când spune creşteţi-i prin învăţătura şi certarea Domnului. Nu te îngriji să-l faci retor, ci învaţă-l să trăiască duhovniceşte. Fără aceea nicio pagubă nu se face, dar fără aceasta nici un câştig nu dă retorica nesfârşită. E nevoie de moduri, nu cuvinte. Caracter moral, nu capacitate, fapte, nu vorbe. Acestea aduc împărăţia lui Dumnezeu, acestea dăruiesc bunurile duhovniceşti. Nu-i ascuţii limba, ci curăţeşte-i sufletul. Spun acestea nu ca să te împiedic să-l formezi lumesc pe copilul tău, ci să te împiedic să fii atent numai la aceasta. Să nu crezi că numai monahului i se potrivesc învăţăturile Scripturii. Mai mult se potrivesc copiilor ce intră în viaţa lumească…”[74]

Familia se examinează întâi de toate prin criterii teologice, antropologice şi existenţiale şi apoi prin extinderi sociologice. Părinţii sunt icoane ale lui Dumnezeu – Tatăl, ceea ce înseamnă că ei prin comportamentul lor fac vădită prezenţa iubirii lui Dumnezeu pentru copiii – făpturile Lui. Dar un astfel de comportament nu poate fi de suprafaţă şi prefăcut, ci el trebuie să exprime structura interioară a existenţei umane.

Părinţii îşi împlinesc în acest mod vocaţia lor, fiind purtătorii şi transmiţătorii iubirii şi prezenţei lui Dumnezeu. Când un copil creşte într-un astfel de mediu, atunci el are încredere în iubirea şi afecţiunea lui Dumnezeu, deoarece aceste relaţii le trăieşte în comportamentul părinţilor lui. În caz contrar, când părinţii nu sunt preocupaţi de aceste adevăruri fundamentale, îi vor îngreuna pe copii să creadă mai târziu în Dumnezeu.

Cinstea copiilor faţă de persoanele părinţilor se îndreaptă şi se referă la Dumnezeu. De aceea şi Dumnezeu îşi asumă apărarea acelor părinţi ce sunt înjuraţi şi necinstiţi de copii. „…Copii, să ascultaţi de părinţii voştri potrivit voii lui Domnului, fiindcă acest lucru e drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aceasta e prima poruncă, însoţită de promisiunea ca să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani pe pământ. Copii, să ascultaţi pe părinţii voştri potrivit voii Domnului, adică după cum porunceşte Dumnezeu. Dumnezeu a dat această poruncă. Şi când părinţii poruncesc necuviincios? Desigur, niciodată tatăl nu porunceşte necuviincios, chiar şi când el este necuviincios. Dar iarăşi asigură asta spunând: conform voinţei lui Domnului; adică la acelea ce nu vin în contradicţie cu Dumnezeu. Dar când părintele este idolatru sau eretic, atunci copilul nu trebuie să asculte. Deoarece aceasta nu e conform voinţei lui Domnului. Şi de ce aceasta e prima poruncă? După ce mai întâi e să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi. Nu a spus că e prima în primul rând, ci prima care e însoţită de promisiune. La celelalte nu există răsplată, deoarece interzic răul şi poruncesc să fugim departe de rău. Dar în alte porunci care poruncesc să facem binele, acolo există şi promisiune. Şi fii atent cum a pus o temelie minunată virtuţii de cinstire şi respect a părinţilor, fiind foarte corect. După ce a interzis faptele păcătoase şi voind să ne aducă la virtuţi, aceasta a poruncit întâi, mă refer la cinstirea părinţilor, din cauză că acestora le datorăm viaţa noastră înaintea tuturor şi după Dumnezeu. Deci e firesc să se bucure aceştia mai întâi de cele bune ale voastre şi după aceea toţi ceilalţi oameni. Şi dacă cineva nu face aceasta, niciodată nu va fi drept cu alţii…”[75]

Ceea ce-i face pe părinţi tată şi mamă nu e capacitatea lor biologică sau fizică, ci în special iubirea şi afectivitatea, creşterea corectă a copiilor: „Aşadar, după ce a dat sfaturile ce trebuiau copiilor, se îndreaptă către părinţi şi le spune: taţilor, nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, ci să-i creşteţi prin învăţătura şi certarea Domnului. Nu spune să-i iubiţi. Deoarece aceasta şi fără să vrea, natura o reuşeşte, şi era în plus să se dea lege pentru aceasta. Dar ce spune? Nu-i întărâtaţi pe copiii voştri, precum fac mulţi cei ce îi dezmoştenesc şi îi dezaprobă şi îi deranjează sâcâitor ca şi cum ar fi animale şi nu oameni liberi. De aceea spune nu-i întărâtaţi pe copiii voştri. După aceea cel mai important dintre toate arată cum să devină ascultători, aducând cauza la cap şi la început. Şi precum a arătat că bărbatul se face cauza ascultării femeii (de aceasta îi şi spune cele mai multe, sfătuind să o câştige prin puterea iubirii), tot astfel şi aici, din nou acestuia îi aduce cauza şi îi spune: dar să-i creşteţi prin învăţătura şi certarea Domnului. Vedeţi, atunci când există cele duhovniceşti vor veni şi cele materiale? Vrei să fie ascultător fiul tău? Creşte-l de la început cu învăţătura şi certarea Domnului. Să nu-i crezi că-i în plus să audă des Sfânta Scriptură, deoarece aceasta acolo o va auzi mai întâi”. „Nu-i necuviincios să-i trimitem pe copii la arte şi la şcoală şi să facem totul pentru acest scop, dar să nu-i creştem cu învăţătura şi certarea Domnului? Exact de aceea noi mai întâi câştigăm roadele, când îi creştem pe copiii noştri şi îi facem neruşinaţi, desfrânaţi, neascultători, grosolani. Deci, să nu facem aceasta; să acceptăm sfatul fericitului Pavel, să-i creştem cu învăţătura şi certarea Domnului. Să le dăm exemplul şi să-i obişnuim să-şi facă timp citirii Scripturii”. …„Prin urmare, după ce ştiţi acestea, creşteţi-i pe copiii voştri prin învăţătura şi certarea Domnului. E cineva sărac? Să rămână sărac, căci nu-i mai neînsemnat decât acela ce trăieşte în palate, ci va deveni minunat şi va dobândi repede putere nu prin aceea ce-o dau alţii, ci prin aceea ce o vrea El”. „Să-i creşteţi pe copii cu învăţătura şi cercetarea Domnului. Nu puneţi, deci, sprijin din exterior, pentru că el e bogăţia, el e slava. Când cade el şi cade, rămâne planta goală şi fără sprijin, şi nu numai fără câştig din timpul ce-a trecut, ci şi cu pagubă. Deoarece acele suporturi ce l-au împiedicat să lupte cu loviturile vânturilor, acum l-au făcut să cadă printr-una. Aşa că bogăţia dăunează mai mult, pentru că-i face pe oameni nepregătiţi pentru anomaliile vieţii. Deci, să-i pregătim dinainte pe copiii noştri astfel încât să poată să le suporte pe toate şi să nu se mire de câte le vin. Să-i creştem prin învăţătura şi mustrarea Domnului, pentru care ne aşteaptă mare răsplată. După ce oamenii fac statui împăraţilor şi le pictează chipurile, se bucură de atâta cinste, noi ce înfrumuseţăm chipul împărătesc (fiindcă omul e chipul lui Dumnezeu), nu ne vom bucura de nenumărate bunuri, după ce-i facem din nou pe copii asemănători cu Dumnezeu? Pentru că aceasta înseamnă asemănător, virtutea sufletului, când îi învăţăm să fie buni, să nu se înfurie, să fie fără răutate. Toate acestea sunt semnele distinctive ale lui Dumnezeu, când îi obişnuim pe copiii noştri să facă fapte de binefacere, să fie filantropi, când îi învăţăm să nu ţină cont deloc de cele prezente. Aceasta, deci, să fie lucrarea noastră, să ne modelăm pe noi înşine şi pe copiii noştri şi să-i obişnuim spre ceea ce trebuie. Fiindcă cu ce curaj vom sta în faţa altarului lui Hristos? Când acela ce are copii neascultători e nevrednic pentru episcopat, cu mult mai mult pentru împărăţia lui Dumnezeu. Ce spui? Şi dacă avem o femeie destrăbălată, şi dacă avem copii neastâmpăraţi, vom da seama? Da, dacă nu facem tot ce putem, cu atenţie. Nu e suficientă doar propria noastră virtute ca să ne salvăm. După ce acela ce n-a folosit un talant n-a câştigat nimic şi este condamnat atâta, e evident că nu e suficient să avem virtute ca să ne salvăm, ci trebuie să ne îngrijim şi de virtutea altuia. Să ne îngrijim mult şi de femeia noastră, să ne îngrijim mult şi de copiii noştri şi de slujitorii noştri şi de noi înşine mult şi să ne corectăm pe noi înşine şi pe alţii, să-l rugăm pe Dumnezeu să fie ajutorul nostru în această lucrare. Să ne vadă că ne îngrijim de acela, să ne îngrijim pentru aceea, ne va ajuta. Dar dacă ne vede că nu ne interesează nicidecum, nu ne va da mâna Lui. Deoarece Dumnezeu nu ne va pune la dispoziţie ajutorul Lui când dorim, ci când ne ostenim şi noi. Ajutorul nu e ajutor celui ce şade, ci aceluia ce el însuşi lucrează. Şi Dumnezeu are puterea de a-l aduce la sfârşitul lucrării, ca să ne învrednicim toţi să ne desfătăm de bunurile ce ni le-a permis”[76].

Dumnezeu consacră tutela copiilor părinţilor pe temeiul:

  1. relaţiei iconice dependente între Dumnezeu şi părinţi;
  2. iubirii şi filantropiei ce o arată Dumnezeu omului, ca mobil al acceptării şi al ofertei lor mai departe la copii;
  3. împlinirii vocaţiei sfinte, ce o are omul ca chip al lui Dumnezeu[77].

În consecinţă educaţia copiilor comportă un caracter bisericesc şi tainic, odată ce trimite la imitarea operei dumnezeieşti pentru mântuirea omului şi desigur în Persoana lui Hristos.

Părintele e învăţătorul copiilor din momentul în care îi îngrijeşte şi-i protejează. Îi stăpâneşte cu adevărat pe copii atunci când se oferă şi se sacrifică pe sine pentru progresul şi cultivarea lor, şi nu când îşi sprijină puterea lui pe orice instituţie părintească sau structură socială. Părintele care impune atribuţia lui legislativ şi din exterior de regulă e indiferent faţă de dezvoltarea psihosomatică corectă a copilului. Sfântul Ioan protestează intens împotriva acestei stări, pentru a-i problematiza existenţial, se grăbeşte să-i caracterizeze pe aceşti părinţi indiferenţi ca „ucigaşi de copii”. Făcând aluzie la Apostolul Pavel[78], Hrisostom accentuează că mamele care nu-şi educă copiii sunt mai mult criminale ai copiilor decât mame, extinzând aceasta şi la taţi care, absorbiţi de grijile materiale, le neglijează copiilor educaţia creştină: tocmai aceasta răstoarnă totul[79].

Sfântul Ioan Gură de Aur promovează temelia ontologică a pedagogiei, pentru că se referă la manifestarea deplină spirituală a omului şi la mântuirea lui, aşa cum l-a creat Dumnezeu şi l-a destinat să participe la viaţa Lui sfântă. De multe ori repetă că scopul educaţiei adevărate este arătarea şi împlinirea „chipului lui Dumnezeu” în viaţa copilului. De aceea şi pedagogia se fundamentează hristologic.

E vorba despre „marea taină a evlaviei”, descrisă nu ca efortul omului de a se înfrumuseţa pe sine, ci ca răspuns al omului ce acceptă ca „Hristos să sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire”[80]. Prin evlavie, omul acceptă comuniunea lui Hristos şi printr-o astfel de sinergie reuşeşte dobândirea virtuţii, expresia ascultării voii lui Dumnezeu şi participarea la împărtăşirea iubirii Lui”. Prin virtutea după Hristos, Biserica naşte pe oameni liberi „în Sfântul Duh”, iar libertatea prin iubire este piatra credinţei.

Omul prin evlavie se uneşte cu Dumnezeu în Persoana lui Hristos. Nu e posibil să existe iubire autentică faţă de Dumnezeu dacă nu există iubire către Hristos, nici nu-i posibil să existe iubire către aproapele dacă nu există mai întâi iubire către Hristos – „Dumnezeul iubirii”[81]. „Nici izbăvirea de gheenă, nici desfătarea împărăţiei nu sunt ceva mai mare decât ceea ce urmează să spun. Pentru că dintre toate acestea nimic altceva nu e mai mare ca faptul de a iubi cineva pe Hristos şi în acelaşi timp să fie iubit şi el de Acela.”[82]. Iubirea „îi face pe mulţi să fie un trup şi sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă Duhul păcii se odihneşte în cei uniţi sufleteşte şi nu în cei ce dezbinaţi între ei”[83]. Prin împărtăşirea de iubirea Lui trăieşte frăţietatea lui Hristos, care îl conduce în continuare la simţirea înfierii. Omul nu este numai copilul părinţilor lui, dar şi al lui Dumnezeu. Rudenia omului cu Dumnezeu arată[84]:

a. Paternitatea lui Dumnezeu, precum ne-o revelează Hristos, Care în lume a împlinit voia lui Dumnezeu Tatăl;

b. Înfierea lui Hristos şi frăţietatea oamenilor;

c. Familiaritatea ce există între Dumnezeu şi om în Hristos[85];

d. Împărtăşirea iubirii şi a comuniunii între Dumnezeu şi oameni;

e. Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh ce înseamnă mai ales împărtăşirea iubirii lui Dumnezeu

5. Recrearea personală în Hristos

Sfântul Ioan subliniază întotdeauna împărtăşirea iubirii între Hristos şi om, care constituie temelia adevăratei învăţături şi formări a omului. Acceptarea acestui adevăr depinde de voinţa omului (libertatea lui), ce constituie un element structural al existenţei. Iubirea dăruită a lui Dumnezeu cu toate darurile ei nu numai că nu-l forţează pe om, ci dimpotrivă, creează spaţiul liber al existenţei.

Prezenţa lui Dumnezeu în viaţa omului se caracterizează prin sensibilitatea Lui în relaţie cu respectul chipului Lui în el. Când însă omul neagă iubirea lui Dumnezeu, adică denaturează mişcarea ei circulară înspre celălalt, păstrându-o numai pentru el însuşi, atunci se suprimă lucrarea sfintelor harisme, iar omul, care se sprijină pe puterile lui exclusive, în final se supune acestora. Insuccesul omului în drumul său existenţial se datorează respingerii comuniunii iubitoare, îndepărtării din existenţa lui a Sfântului Duh. Răsturnarea iubirii antrenează după sine şi libertatea, iar omul trăieşte şi făptuieşte nefiresc (παρά φύσιν)[86].

Întoarcerea omului la starea lui firească se face prin acceptarea din nou a darurilor dumnezeieşti care se oferă prin Sfintele Taine. Dezvoltarea acestor harisme împărtăşesc omului adevărata lui educare. De aceea şi Hrisostom adaugă la educaţie caracterul eclezial şi soteriologic. Sfântul Ioan, în omilia lui La săracul Lazăr şi la bogat, numeşte Biserica „cea mai mare şcoală pedagogică”[87].

Dobândirea virtuţilor şi a darurilor morale şi spirituale nu constituie pentru Sfântul Ioan un succes individual şi realizabil cu de la sine putere al omului, ci experienţa participării personale la viaţa lui Dumnezeu, precum e dăruită de Hristos organismului viu al trupului Său, Biserica. Copiii sunt învăţaţi pentru a dobândi bunătatea ce reflectă iubirea lui Dumnezeu. „Fiindcă dacă oamenii ce fac statuile împăraţilor şi le pictează chipurile se bucură de o cinste aşa de mare, noi care suntem împodobiţi cu chipul împărătesc (fiindcă omul e chipul lui Dumnezeu), nu ne vom bucura de bunuri nemăsurate de vreme ce reflectăm «după asemănare»? Pentru că aceasta înseamnă asemenea, virtutea sufletului, când îi educăm pe copiii noştri să fie buni, să nu se mânie, să fie fără răutate. Toate acestea sunt semne distinctive ale lui Dumnezeu… deoarece nu e suficientă virtutea noastră proprie pentru mântuirea noastră… şi să-L rugăm pe Dumnezeu, astfel încât să ne ajute în lucrarea noastră”[88].

Dezrădăcinarea patimilor – atât de la pedagog cât şi de la învăţăcel – are un caracter ecleziologic şi antropologic. Orice faptă a omului se caracterizează ca virtute sau păcat, nu atât din rezultatele ei negative sau pozitive, ci dacă izvorăşte sau promovează sau nu iubirea şi unitatea trupului lui Hristos, Biserica. „Când trupul a devenit muritor, a primit în mod obligatoriu drept consecinţă şi dorinţa şi tristeţea şi toate celelalte, ce au nevoie de multă cumpătare ca să nu inunde înăuntrul nostru şi să scufunde gândirea noastră în adâncul păcatului”[89]. Patima lăcomiei şi a slavei deşarte reprezintă pentru Sfântul Ioan influenţa puterii demonice ce afectează şi scindează trupul Bisericii. „Iată ce face lumea să fie lipsită de sens, inundând Biserica cu o infinitate de probleme. Atunci când vânturi contrare se abat puternic asupra unui port liniştit, acesta devine mai periculos decât orice stâncă aflată sub nivelul mării şi decât orice strâmtoare; la fel ca şi dragostea de slavă când se instalează: întoarce totul, bulversează totul… Dar nu este de ajuns, aceasta ne face să ajungem la o imagine mai sclipitoare. Această Biserică… este construită din aur, din argint, din pietre preţioase. Aurul a fost semănat acolo în profunzime. Oh! Lacrimi amare! Totul a fost ars de acest tiran numit slavă deşartă; această flacără devorează totul şi nimeni nu-i devine stăpân… Acest lucru i s-a întâmplat şi Bisericii. Totul este prada focului. Căutăm onoruri printre oameni şi ne consumăm pentru slavă. Totul este bulversat, distrus. Respingându-l pe Dumnezeu, am devenit sclavi ai «onoarei». Ne este imposibil de acum înainte să ne reluăm vasalii: aceeaşi febră ne-a cuprins, trebuie să ne îngrijim şi noi, după cum Dumnezeu a stabilit să avem grijă unii de alţii. Ce speranţă de mântuire ne rămâne când până şi medicii au nevoie de o mână de ajutor din partea celorlalţi? Nu fiţi deci surprinşi dacă vă recomand să faceţi mai mult ca şi ninivienii. Nu mă limitez la a vă predica postirea, ci vă indic mai degrabă remediul care a redresat această cetate ce se clatină: Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona, 3, 10). Să facem cu toţii la fel. Să renunţăm la dragostea de bogăţie, de slavă, să îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna şi să ridice membrii căzuţi”.[90]

De aceea şi pedagogia corectă oferă învăţăceilor dogmele ortodoxe ce sunt adevărul mântuitor în Hristos. Pedagogia desemnează „ştiinţa cea mai precisă” şi nu un proces metodic tehnic sau exterior. Evaluarea ei depinde:

a. de conţinutul adevărului în Hristos, „cale de conducere înspre Hristos”[91];

b. de valoarea superioară a învăţăcelului, „ întrucât prin omul creat se reflectă Stăpânul”[92];

c. de destinaţia omului, pentru că „Stăpânul a făcut lumea aceasta şi ne-a creat pe noi… ca să ne mântuiască”[93].

Educarea învăţăcelului de către pedagog şi conţinutul darurilor formative formează problema fundamentală a ştiinţei pedagogice. Dumnezeu îl cheamă neîntrerupt pe om spre El în Persoana lui Hristos. Aici se află şi scopul final al pedagogiei omului în Hristos[94].

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur pedagogia atât în conţinutul ei, cât şi în oferta ei metodică are un caracter teologic şi antropologic existenţial. Toate referinţele pedagogice ale lui Hrisostom ajută la o astfel de abordare a educaţiei şi formării în Hristos. Se consideră imperative cunoaşterea cadrelor teologice ale educării în Hristos, modurile lor de cunoaştere practică şi însuşirea lor în viaţă.

[1] Cf. G. Florovsky, Αγία Γραφή-Εκκλησία-Παράδοσις, p. 128-145.

[2] Către cei care spun de ce am fugit de preoţie IV, 2, SC 272, p. 248. Pentru pastoraţia tinerilor, cu referinţă şi la Sfântul Ioan Gură de Aur, se evidenţiază lucrarea lui W. Jentsch, Handbuch der Jungendseelsorge. Geschichte. Teologie. Praxis. Teil I: Geschichte der Jungendseelsorge, Gütersloh, 1965, p. 99-100.

[3] In. 11, 52.

[4] La Psalmul 7, PG 55, 117. Vezi I Cor. 1, 9; 10, 6.

[5] Gal. 2, 20.

[6] La Filipeni, Omilia 3, 2, PG 62, 200-2001.

[7] La Sfânta Cincizecime, Omilia 1, 3, PG 50, 457. La Ioan, Omilia 78, 3, PG 59, 423. La Psalmul 123, 2, PG 55, 356.

[8] La Înălţare, Omilia 16, PG 52, 789. La Psalmul 8, 1, PG 55, 107.

[9] La Matei, Omilia 15, 3, PG 57, 226. La II Corinteni, Omilia 1, 4, PG 61, 387. Vezi II Cor. 1, 5.

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, La Evrei, Omilia 5, 1, PG 63, 47.

[11] La Fapte, Omilia 15, 4, PG 60, 125. Vezi Sf. Atanasie cel Mare, Contra Arienilor 2, 61, 70, ΒΕΠ 30, 231, 238-238. Despre Întruparea Cuvântului 54, ΒΕΠ, 30, 119: „El s-a întrupat ca noi să ne îndumnezeim”. Despre arătarea Celui Întrupat 8, ΒΕΠ 33, 225: „Fiul lui Dumnezeu devine Fiul omului, pentru ca fii oamenilor, adică Adam, să devină fii lui Dumnezeu”.

[12] La Evrei, Omilia 2, 3, PG 63, 24. La Efeseni, Omilia 5, 1, PG 62, 37. La Psalmul 117, 4, PG 55, 333. Vezi: Evr. 1, 3.

[13] La Coloseni, Omilia 2, 3, PG 62, 313. Vezi La Romani, Omilia 9, 3, PG 60, 471. Col. 1, 13.

[14] Cf. I. Ζηζιούλα, Η κτίση ως ευχαριστία, Αθήνα, 1993, p. 21-30. K. Σ. Γρηγοριάδη, Ορθόδοξη Θεώρηση της Αγωγής, Αθήνα, 1994, p. 125 şi urm.

[15] Κ. Γρηγοριάδης, Η προσοπική και υπαρξιακή διάσταση της «Παιδείας και νουθεσίας Κυρίου», în Αγωγή Ελευθεριάς, 1, ed. de Σταύρου Σ. Φωτίου, Αθήνα, 1996, p. 33.

[16] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, La I Corinteni, PG 61, 271.

[17] I Tim. 1, 1. 2, 3. Tit. 3, 4.

[18] I Cor. 1, 30. Vezi II Cor. 5, 18. Rom. 11, 36. Evr. 2, 10.

[19] I Cor. 15, 28.

[20] La Efeseni, Omilia 20, 4, PG 62, 140. I Cor. 11, 3.

[21] La Galateni, Omilia 1, 5, PG 62, 619.

[22] La Psalmul 150, PG 55, 496. La Romani, Omilia 1, 4, PG 60, 400. La Matei, Omilia 19, 4, PG 57, 278. La Galateni, Omilia 14, 1, PG 61, 657.

[23] Mat. 18, 20.

[24] La Efeseni, 3, PG 62, 29 a.

[25] Vezi şi Comentariul La Coloseni, Omilia 8, 2, PG 62, 353. I Cor. 12. 12, 27. Gal. 3, 28.

[26] La Ioan, Omilia 46, 3, PG 59, 260.

[27] La I Timotei, Omilia 15, 4, PG 62, 586.

[28] La Psalmul 113, 2, PG 55, 306.

[29] Ef. 4, 12-13.

[30] „Chipul slavei Tale negrăite sunt deşi port rănile păcatelor”.

[31] Vezi La Matei, Omilia 82, 5, PG 58, 744. La Efeseni, Omilia 3, 3, PG 62, 27. La Galateni, Omilia 5, 5, PG 61, 671. La I Corinteni, Omilia 24, 2, PG 61, 200.

[32] Sublinierea rolului vieţii euharistice în viaţa creştină sau, mai bine spus, identificarea vieţii euharistice cu viaţa în Hristos i-a determinat pe teologii apuseni să-l numească pe Sfântul Ioan Gură de Aur „Doctor Eucharisticus” (Cf. C. Baur, Johannes Chrysostomus und seine Zeit, München 1929, vol. I, p. 304. P. Sorg, Die Lehre des hl. Chrysostomus über die reale Gegenwart Christi in der Eucharistie und die transubstation, în Theologische Quartalschrift, 1897, p. 259-297).

[33] Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi. Cf. Παναγιώτου Χρήστου, «Ιωάννης ο Χρυσόστομος», Θρησκευτική Εγκυκλοπαίδεια 6 (1965), p. 1181 şi urm.

[34] Παναγιώτου Χρήστου, op. cit., p. 1178.

[35] Gen. 3, 7.

[36] Cf. Θεοδώρου Ζήση, Άνθρωπος και κόσμος εν τη Οικονομία του Θεού κατά τον ιερόν Χρυσόστομον, Θεσσαλονίκη, 1971, p. 73.

[37] G. Florovsky, Το Σώμα του Ζώντος Χριστού, Θεσσαλονίκη, 1972, p. 51.

[38] Sf. Ioan Gură de Aur, La I Corinteni, PG 61, 280.

[39] La Efeseni, Omilia 1, 2, PG 62, 13.

[40] PG 51, 24-25.

[41] Ef. 1, 10.

[42] Cateheza 2, 5, PG 49, 239 bc.

[43] Gal. 3, 26-28.

[44] Despre necunoaştere, 3, 6, PG 48, 725. Cf. La Matei, PG 57, 384: „De vreme ce Biserica este casa comună a tuturor şi înaintea voastră am intrat noi, continuând demnitatea apostolică. De aceea şi de-ndată ce am intrat am invocat imediat în comun pacea către toţi”.

[45] Ef. 4, 12.

[46] La Ioan, Omilia 31, 2, PG 59, 177 B.

[47] In. 17, 3. I In. 4, 7-9.

[48] Gal. 4, 9. I Cor. 8, 3.

[49] La I Corinteni, 20, 1, PG 61, 161.

[50] I In. 4, 10, 19.

[51] Vladimir Lossky, «Πίστις και Θεολογία», Θεολογία, Αλήθεια και Ζωή, Αθήνα, 1962, p. 71.

[52] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 15, 3, PG. 59, 101.

[53] G. Florovsky, Οι Ανατολικοί Πατέρες του τέταρτου αιώνα, p. 380.

[54] Sf. Ioan Gură de Aur, La II Timotei, PG 62, 613.

[55] La Geneză, 9, 4, ΕΠΕ 2, p. 203.

[56] Ef. 1, 10.

[57] Col. 1, 15-19.

[58] Vladimir Lossky, Η μυστική θεολογία της Ανατολικής Εκκλησίας, Θεσσαλονίκη, 1964, p. 138 -139.

[59] Sf. Ioan Gură de Aur, La Coloseni, ΕΠΕ 22, p. 136.

[60] Sf. Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, PG 44, 188-204.

[61] Col. 1, 16.

[62] PG 62, 320. PG 61, 438. PG 63, 31.

[63] La Galateni, Omilia 1, 3, PG 61, 617.

[64] Col. 1, 15-19

[65] La Coloseni, Omilia 1, 16, PG 62, 608 B. Sf. Atanasie cel Mare, Contra Arienilor 2, 24, ΒΕΠ 30, 199-200.

[66] La Romani, 9, 8, PG 60, 465-466.

[67] Ibidem, 6, 3, PG 63, 58.

[68] La Evrei, Omilia 6, 2, PG 63, 56.

[69] La Efeseni, Omilia 3, 2, PG 62, 262.  

[70] La Fapte, Omilia 24, 43, PG 60, 190 C.

[71] La I Corinteni, 8, 1, PG 61, 69.

[72] La Psalmul 133, 1, PG 55, 386.

[73] Pentru analiza teologic-pedagogică a acestor două instituţii fundamentale umane, vezi lucrarea autorului Familia creştină după Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, 2008.

[74] La Efeseni, Omilia 21, PG 62, 152.

[75] Ibidem, PG 62, 149-156.

[76] Ibidem.

[77] Κ. Γρηγοριάδης, op. cit., p. 53 şi urm.

[78] 1 Tim. 5, 10.

[79] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor şi despre milostenie 7, PG 51, 327.

[80] Ef. 3, 17.

[81] La II Corinteni, Omilia 30, 3, PG 61, 609. II Cor. 13, 11.

[82] Ibidem, Omilia 9, 4, PG 60, 474.

[83] Despre iubirea desăvârşită, II, PG 56, 281.

[84] Κ. Γρηγοριάδης, Ibidem.

[85] Ef. 2, 19

[86] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, PG 91, 72 bc.

[87] Sf. Ioan Gură de Aur, La Lazăr…, PG 59, 591.

[88] La Efeseni, PG 62, 156.

[89] La Romani, PG 60, 507.

[90] La Efeseni, Omilia 10, 2-3, PG 62, 77 ab, 78 a, 78 d, 80 a.

[91] La Geneză, PG 53, 369.

[92] La Geneză, PG 53, 72.

[93] La Geneză, PG 53, 36.

[94] La Matei, PG 58, 710.

(Citit de 208 ori)