Iubirea, asemănarea noastră cu Hristos, la Sf. Ioan Gură de Aur

[Iubirea, asemănarea noastră cu Hristos, la Sf. Ioan Gură de Aur.pdf]

a. „Din iubire se naşte virtutea şi din virtute iubirea…

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este creatoarea fiecărei virtuţi. Relaţia dintre virtute şi iubire este ciclică: „din iubire se naşte virtutea şi din virtute iubirea… Cel care are pe una, dobândeşte şi pe cealaltă… Cel care nu iubeşte, va săvârşi multe rele, iar cel care săvârşeşte răul, nici iubirea nu cunoaşte”. El a considerat iubirea împlinirea Legii şi a Profeţilor[1]. Iubirea „este fortăreaţa care ne păzeşte de orice rău”[2], iubirea este „rădăcina, izvorul şi mama tuturor bunurilor”[3], „iubirea este cea mai mare dintre virtuţi”[4]. Iubirea este pacea, bucuria şi sănătatea sufletului[5], iubirea „ne aseamănă cu Dumnezeu”[6]. El a fost supranumit de posteritatea creştină drept „profetul iubirii”[7] şi s-a considerat că nimeni, de la Apostolul Pavel, nu a vorbit atât de sublim despre iubire. Toate trebuie să fie făcute din şi cu iubire şi toate trebuie să fie răbdate, pentru slava lui Dumnezeu [8].

Iubirea vine din credinţă, se arată în sine prin fapte bune şi este scopul desăvârşirii. Iubirea este desăvârşirea după Hristos. Iubirea „este semnul caracteristic al slujitorilor lui Dumnezeu, trăsătura distinctivă a apostolilor”[9]. „Dar care este dovada iubirii? Aceea, să iubească cineva pe cel care îl urăşte”. Ea este un foc în inima fiecărui creştin adevărat. Iubirea pentru Hristos este o iubire fără asemănare, fără de care nimeni nu are nimic[10]. Din iubire izvorăsc toate lucrurile bune, ca prietenia, care este adevărată şi neclintită, şi comuniunea, care poate să existe numai acolo unde virtutea este desăvârşită. „Virtutea este născută din iubire şi iubirea din virtute. Ele se nasc una din cealaltă”[11].

Iubirea este putere nebiruită. „Minunile au convertit lumea pentru că iubirea a desţelenit calea pentru ele; fără iubire efectul lor nu ar fi dăinuit”[12]. Iubirea ne face întocmai ca Dumnezeu în măsura în care iubirea noastră răspunde iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu este atât de unită cu iubirea noastră încât ele sunt nedespărţite: „să nu spui că sunt două porunci separate, în loc de una, pentru că nu este posibil ca cineva să împlinească pe una să nu o aibă şi pe cealaltă”[13]. Sfântul Ioan, interpretând textul de la Ioan 15, 10, spune că iubirea de Dumnezeu depinde de împlinirea poruncilor Lui[14] . Bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu se manifestă prin aceea că El niciodată nu se întoarce de la cineva care se pocăieşte sincer, ci întotdeauna Se bucură şi îl mântuieşte pe acela.

Iubirea lui Dumnezeu arătată în creaţie nu s-a întrerupt niciodată. „El nu priveşte spre noi într-un mod obişnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinită, o dragoste fără patimă, dar învăpăiată şi intensă, o iubire sinceră, indestructibilă, o iubire care niciodată nu poate fi înăbuşită”[15]. Trebuie şi putem să facem totul pentru slava lui Dumnezeu[16]. Există putere, pace şi bucurie în iubirea lui Dumnezeu[17]. Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, nu a avut grijă de nimic în cer şi pe pământ atâta vreme cât L-a găsit pe Hristos. „Fiind puternic în iubire, cel mai mare dintre toate darurile, el a strălucit mai luminos decât orice flacără; întocmai ca un fier care este aruncat în foc şi devine el însuşi foc, aşa şi Pavel, animat de focul iubirii, devine iubire în sine”[18].

Întocmai ca alţi reprezentanţi de seamă ai Şcolii Antiohiene[19], Sfântul Ioan Gură de Aur preia tema iubirii pure, dezinteresate a lui Dumnezeu[20]. Noi Îl căutăm pe Dumnezeu nu pentru o răsplată, ci Îl iubim pentru că este mai mare decât orice răsplată. Când cel drept suferă, nu trebuie să ne îngrijim de providenţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să ţinem în toate voinţa lui Dumnezeu, singura noastră preocupare fiind împlinirea voinţei Lui sfinte şi neschimbătoare. Prin iubire vie şi lucrătoare, omul îşi găseşte adevărata însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Fără iubire, toată existenţa omului nu este decât o luptă pentru a-şi dobândi independenţa şi autonomia pe pământ, dar într-un final o autonomie faţă de Dumnezeu. Scopul iubirii este acela de a-i ajuta pe cei lipsiţi: iubirea pentru aproapele este a da lui, în loc să primeşti de la el, pentru că este mai bucuros a da decât a lua.

b. „Nu cunosc o altă viaţă cu excepţia ta şi grijii pentru mântuirea ta”

Într-o omilie de nespusă frumuseţe, Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (predică de apărare a lui Eutropiu), Sfântul Ioan Gură de Aur se întoarce la tema iubirii. „Ţie nu ţi se pare drept că el ar putea primi adăpost în Biserica acelor drepţi, pe care el întotdeauna i-a negat. Însă cu adevărat noi trebuie să slăvim pe Dumnezeul cel din ceruri pentru că i-a îngăduit lui să fie condus la o asemenea nevoie nemaipomenită şi a ajuns să cunoască puterea şi iubirea Bisericii. Puterea ei, întrucât el a suferit această mare cădere, deoarece a criticat-o; iubirea ei, pentru că deşi el a criticat-o, ea acum ţine scutul ei înaintea lui şi îl ia sub aripile ei protectoare. Ea îl apără pe el, uită toate resentimentele greşelilor trecutului şi îl primeşte cu iubire la sânul ei”[21]. Însă marele păstor al Bisericii deplânge starea ei morală. Au existat un timp când toate s-au întâlnit împreună şi cântau psalmi cu o inimă. Acum tradiţia este ţinută, dar unitatea interioară a inimii şi a sufletului nu mai este acolo. Ce ar spune Sfântul despre starea de astăzi din Biserică?

Hrisostom vorbeşte ca un mare orator, animat de focul dragostei. „Nu cunosc o altă viaţă – spune el comunităţii lui – cu excepţia ta şi grijii pentru mântuirea ta”. Unica, singulara lui grijă a fost aceea a sufletelor celor pe care îi păstorea, convingerea că ei trebuie să devină sfinţi şi desăvârşiţi în Hristos[22]. Iubirea face din predică mai mult o sursă de putere decât un prilej de epuizare. „De îndată ce voi începe să vorbesc, toată plictiseala dispare. De îndată ce voi începe să predic, toată oboseala dispare. De aceea, nici boala şi nici alte sute de obstacole nu ar putea să mă separe de iubirea ta înconjurătoare”[23].

Dumnezeu a rânduit astfel lumea, încât omul să fie nevoit să trăiască împreună cu aproapele lui. Pentru că a vrut ca toţi oamenii să fie adunaţi împreună, El a făcut ca binele aproapelui nostru să fie în acelaşi timp şi binele nostru. „Tu ai văzut câte feluri de legături ale iubirii a făcut Dumnezeu? Acestea au fost puse în naturile noastre ca daruri ale înţelegerii… Tu ai văzut în câte moduri ne-a adunat El împreună? Şi chiar aceasta nu a fost destul pentru El, pentru că El ne-a creat să avem nevoie unul de celălalt, întrucât nevoia reciprocă face mai mult, pentru a crea prietenie, decât orice altceva”[24].

Iubirea creştină l-a aşezat pe om semen, aproape (συνάνθρωπο), fiindcă omul este membru al trupului lui Hristos, al Bisericii. Iubirea are un caracter eclesial, de aceea cel care urăşte pe fratele lui în Hristos poartă vrajbă trupului lui Hristos, adică lui Dumnezeu Însuşi[25]. Iubirea este o forţă unificatoare. Nici timpul, nici spaţiul şi nimic altceva nu pot desface afecţiunea sufletului. Iubirea le ţine, uneşte, cuprinde, încununează şi desăvârşeşte pe toate. Puterea iubirii de a schimba inimile oamenilor nu poate fi măsurată. Iubirea conduce la o cunoaştere dogmatică-morală, atât personală, cât şi eclezială[26].

c. Pe cel ce a păcătuit „predă-l în mâinele iubirii, condu-l la şcoala ei”

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre puterea iubirii lui Hristos, aducând în discuţie afirmaţiile Apostolului Pavel din Epistola către Romani, capitolul VIII: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? …nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile. Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[27]. Şi Sfântul Ioan comentează: „Apostolul nu spune aceasta ca şi cum îngerii ar căuta să ne despartă de Hristos, ci el presupune pentru moment lucruri care sunt imposibile, ca să prezinte şi să facă clară iubirea pe care el o trăieşte. Pentru că astfel este obişnuinţa celor ce iubesc”[28].

Preoţia este dovada cea mai clară de dragoste pentru Hristos. Discuţia dintre Mântuitorul şi Apostolul Petru vrea să arate grija pentru păstorirea „turmei Bisericii”. Grija pentru mântuirea „turmei lui Hristos” este dovada cea mai mare a dragostei pentru Hristos[29]. Numai prin puterea iubirii preoţia poate schimba minţile şi inimile oamenilor. „Iubirea este marele învăţător. Ea are puterea să îi facă liberi pe oameni de păcat, să formeze minţile lor, să le ia de mână şi să le conducă spre înţelepciune. Da, ea poate chiar să-i facă pe oameni tari ca piatra. Nu vrei să te gândeşti la puterea ei şi să o cunoşti? Adu-mi un om fricos la fiecare zgomot şi care se teme de fantome. Să fie el violent, să fie el dur, mai mult o brută decât un om, să fie el neruşinat şi desfrânat, dar predă-l în mâinile iubirii, condu-l la şcoala ei…”[30]. Viaţa în Hristos este o cale ascendentă spre desăvârşire şi desăvârşirea, sau îndumnezeirea, are etape şi căi diferite.

Credinţa şi iubirea sunt împreună ca să arate calea creştină spre desăvârşire. Nici chiar martiriul, care este cel mai mare dintre toate lucrurile, nu este mai mare decât iubirea. „Pentru că [iubirea] ne face chiar fără martiriu să fim ucenicii lui Hristos, în timp ce martiriul fără iubire nu poate să facă aceasta”[31]. Pentru Sfântul Ioan, iubirea nu este un extaz, ci o putere transfiguratoare, iubirea învaţă şi liberează[32]. Dumnezeu este prototipul iubirii, pentru că Dumnezeu este Iubire. El spune oamnilor: „Dacă iubeşti pe cel pe care Eu îl iubesc, atunci Mă conving că Mă iubeşti mult”[33]. În consecinţă, numai un ucenic autentic al lui Hristos, cum a fost Apostolul Pavel, care a cunoscut prin experienţă iubirea, poate să vorbească despre iubire, şi nu e de mirare că el a scris acel imn admirabil despre Iubire[34].

Iubirea are un caracter pnevmatologic, nimeni nu poate împlini iubirea dacă nu are ca „sinergos” al lui harul dumnezeiesc: „Nimic nu umple de iubire pe oameni aşa cum o face Duhul Sfânt şi nimic altceva nu convinge Duhul Sfânt să rămână în noi decât puterea iubirii”[35]. „Întocmai după cum în trup există suflet, care ţine toate, chiar şi părţile cele mai diferite, tot astfel şi aici. Pentru că Duhul a fost dat să unească pe cei care sunt separaţi după neam şi moduri”[36]. Prototipul iubirii şi modul ei sinergic este Sfânta Treime: „Duhul, care ne face să strigăm Avva, Tată, Acesta ne aduce şi iubirea pentru El (Dumnezeu-Tatăl) şi pentru aproapele”[37].

d. „Ni S-a dat Dumnezeu-Duhul… al iubirii”

Viaţa „în Hristos”, a celor ce sunt mădularele lui Hristos şi între ei, se constituie dintr-o virtute dublă a iubirii: iubire către Dumnezeu şi iubire către aproapele, care amândouă „în Hristos” devin una. Adică atunci când noi Îl iubim pe Hristos, Îl iubim şi pe Dumnezeu, şi pe aproapele, fiindcă Hristos este şi Dumnezeul nostru, şi Întâiul nostru Aproape, şi de aceea iubirea de Hristos este împlinirea celor două porunci ale lui Dumnezeu referitoare la iubire. Nu e posibil să existe iubire adevărată şi statornică către Dumnezeu, dacă nu există iubire către Hristos, şi nici nu-i posibil să existe iubire către aproapele, dacă nu există mai întâi iubire către Hristos, Dumnezeul Iubirii[38].

De aceea, Apostolul va scrie primul imn despre iubirea lui Hristos[39]. Epistola Întâi către Corinteni, unde se găseşte al doilea imn al iubirii, cel către aproapele, Apostolul o va încheia cu: „dacă cineva nu-L iubeşte pe Iisus Hristos, să fie anatema”[40]. Aşa cum spune Sfântul Ioan, „nimic altceva nu e mai mare ca faptul de a iubi cineva pe Hristos şi în acelaşi timp să fie iubit şi el de Acela.”[41].

Caracterul hristocentric al iubirii către Hristos, despre care vorbeşte acest imn, e totodată şi triadocentric, şi pnevmatologic, dar în acelaşi timp şi ecleziologic[42]. La Pavel în general coincid iubirea lui Hristos şi cea a lui Dumnezeu, şi astfel, în esenţă, avem o iubire: „iubirea lui Dumnezeu în Hristos Iisus”, precum zice imnul. Hristos este şi subiectul, şi obiectul iubirii, şi-n El se arată întreaga iubire a lui Dumnezeu-Tatăl, Care este începutul Iubirii sfinte şi dumnezeieşti, şi Care iubeşte mai întâi de toate şi deasupra tuturor pe Iubitul Său Fiu Unul-Născut, iar în Persoana Lui şi prin El, şi pe noi.

Însă această iubire a lui Dumnezeu „s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ni S-a dat”[43], şi de aceea această iubire e „iubirea Duhului” şi iubirea „în Duh”[44]. Fiindcă „ni S-a dat Dumnezeu-Duhul… al iubirii”, Care „îndreaptă iubirea spre El şi spre aproapele”[45]. Şi numai această „iubire a Duhului este minunată şi adevărată, fiindcă celelalte au doar numele de iubire… iubirea duhovnicească e mai înaltă decât toate, întocmai ca o oarecare împărăteasă ce este împodobită cu veşmânt luminos ce stăpâneşte peste cele ale ei. Pentru că ea nu provine din nimic pământesc, …, nici obişnuinţa ei, nici binefacerea ei, nici natura ei, nici timpul ei, ci ea coboară de sus, din cer… Fiindcă nimic, într-adevăr nimic nu e atât de puternic ca legătura duhovnicească”[46]. Aşadar această iubire, care e „fructul Duhului”, „îi face pe mulţi să fie un trup şi sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă duhul păcii se odihneşte în cei uniţi sufleteşte şi nu în cei ce dezbinaţi între ei”[47].

Prin urmare, „iubirea autentică a cunoaşterii lui Hristos” e harul Lui şi iubirea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh[48]. Iubirea bisericească devine har puternic a iubirii Sfintei Treimi către Sine şi către noi. Iubirea între membrii Bisericii izvorăşte din iubirea lui Hristos. „În iubirea pentru Dumnezeu se cuprinde împreună şi iubirea pentru aproapele”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur[49].

Iubirea lui Hristos, care „ne stăpâneşte”[50], e puterea unificatoare în viaţa Bisericii. „Iubirea lui Hristos” (şi a lui Hristos către om, şi a omului către Hristos) în interiorul trupului Său, în Biserică, e în acelaşi timp şi iubirea „în Hristos” a mădularelor Lui. Acest fapt devine evident şi din imnul la care ne-am referit mai sus, imn ce constituie încheierea capitolului 8, adică al capitolului ecleziologic prin excelenţă al Epistolei către Romani. Apostolul accentuează mai mult iubirea pe care Hristos ne-o arată şi cea pe care noi suntem datori să o simţim şi să o arătăm pentru El. Formularea întregului fragment subliniază că iubirea noastră către Hristos e iubirea către „Întâiul-Născut între mulţi fraţi” (cf. versetelor 29-30)[51].

În consecinţă, iubirea în cadrul Bisericii, care constituie marea Familie a Fiului, Unul-Născut al lui Dumnezeu şi Întâiul-Născut între mulţi fraţi, e mai ales comunitar-ecleziologică, dar aceasta pentru că mai întâi de toate e hristologică şi hristocentrică, adică triadocentrică[52]. Viaţa nouă în Biserica lui Hristos, în trupul „Celui Iubit”, e viaţa în iubire şi prin iubire, deoarece Biserica, ca şi „comuniune a Unului-Născut”[53], e „comuniunea iubirii”, şi Trupul lui Hristos e „un trup al iubirii”.

Apostolul Pavel ne cere continuu să-i iubim pe fraţi[54], fiindcă iubirea „e legătura desăvârşirii”[55]. „Iubire cere Pavel de la noi”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu orice fel de iubire, ci pe aceea care ne uneşte pe noi nedespărţit, şi ne uneşte într-un asemenea de mod şi atât de desăvârşit, încât să fim mădulare unii altora”[56]. Învăţătura paulină despre iubire e unită desăvârşit cu învăţătura Lui despre Biserică.

Iubirea, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, îndrumă şi-i menţine uniţi pe toţi membrii unei comunităţi şi devine criteriu şi principiu pastoral pentru Biserică: „Fie că cineva mustră, fie că stăpâneşte, fie că este stăpânit, fie că învaţă, fie că predică, toate să se facă cu iubire”[57]. Acelaşi lucru îl spune şi fragmentul din Efeseni 4, 15-16. Apostolul Pavel descrie în imnul iubirii cum trebuie să fie iubirea între mădularele lui Hristos[58]. Iubirea de acest fel „e datoare să se extindă în toată Biserica lui Dumnezeu”[59]. Prin urmare, iubirea este modul de a fi şi de a se manifesta al Bisericii.  

Iubirea în Biserica lui Hristos e o virtute universală (hristologică-pnevmatologică-eccleziologică)[60], şi de aceea se leagă foarte strâns cu toate celelalte virtuţi teandrice, cum am văzut mai înainte. Însă, în special, iubirea se leagă cu smerenia, rugăciunea şi milostenia. Apostolul Pavel reliefează rolul smereniei cu precădere în Fil 2, 1-11, unde o pune în relaţie cu chenoza dumnezeiască a lui Hristos, adică cu esenţa însăşi a Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte smerenia „temelia filosofiei noastre”[61], adică temelia vieţii în Hristos. Rugăciunea neîntreruptă o cere Sfântul de la toţi creştinii şi accentuează de asemenea caracterul ei bisericesc. Rugăciunea Bisericii, potrivit Sfântului Ioan, e însăşi viaţa „în Hristos şi în Duhul Sfânt”.

Iubirea leagă toate celelalte virtuţi ale harului. Din cauză că e completarea şi cuprinderea acestora, iubirea este „legătura desăvârşirii” şi „cununa şi slava Bisericii”, deoarece îi face pe cei mulţi un trup, şi într-unul îi cuprinde pe cei mulţi, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur[62] . În Biserică se manifestă asemănarea cu iubirea Sfintei Treimi. În cadrul Bisericii, ca în „trupul iubirii”, toţi credincioşii, după ce s-au unit şi au constituit un trup cu Hristos şi Îl au pe Hristos în fiinţa lor, sunt „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire” şi astfel, „împreună cu toţi sfinţii”, înţeleg „ce este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” iubirii lui Hristos, care depăşeşte orice cunoaştere[63].

Iubirea lui Hristos între noi alcătuieşte o familie a iubirii, în care Hristos e „Întâiul-Născut între mulţi fraţi”, şi se unesc fiecare cu Hristos şi între ei, şi toţi împreună cresc, ca să cuprindă pe Cel ce e Capul Bisericii, Hristos. Toţi devin „una în Iisus Hristos”[64], adică toţi au „un chip al lui Hristos”[65] sau toţi sunt după „chipul lui Hristos şi se aseamănă Lui”. Unirea cu Hristos, asemănarea deplină cu El şi îndumnezeirea în Persoana Lui o dobândesc toţi în interiorul Bisericii prin iubirea lui Dumnezeu „în Iisus Hristos”, iubire care e acea energie dumnezeiască ce uneşte mădularele Bisericii şi îi face pe oameni dumnezei. „Fiindcă aceasta este prietenia, faptul de a nu fi cel ce iubeşte şi cel ce este iubit doi, ci un om; lucru care prin nimic altceva nu se întâmplă decât numai prin iubire”[66].

Astfel, prin iubirea Dumnezeiască, ce e Însuşi Hristos, Biserica întreagă şi toţi membrii ei ajung la scopul fixat omului, dinainte de veci, de Dumnezeu: devin „asemenea chipului Fiului Lui”[67], al „Fiului Iubirii” şi „Dumnezeului Iubirii”[68], cu alte cuvinte, după Sfântul Ioan, „precum Unul-Născut după natură, la fel şi aceştia după har”[69]. Aici e vorba despre îndumnezeirea prin har a fiecărui om, a întregii Biserici. Acest adevăr este redat în întregime de întregul sens al cuvântului dumnezeiesc al Apostolului: „ne-a strămutat [Dumnezeu] în împărăţia Fiului iubirii Sale”[70].

[1] La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415. La II Timotei, Omilia 7, 3, PG 62, 62. Vezi Mt 7, 12. 22, 40. Rom 13, 8.

[2] La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 73.

[3] La trădarea lui Iuda, II, 6, PG 49, 390. Scrisoare către Olimpiada, Epistola 8, 12, PG 52, 561.

[4] Ibidem.

[5] La Romani, Omilia 27, 3, PG 60, 647. La Sfânta Cincizecime, Omilia 2, 3, PG 50, 468.

[6] La Efeseni, Omilia 7, 5, PG 62, 53. vezi Mt 5, 46.

[7] Cf. G. Florovski, „Ο άγιος Ιωάννης ο Χρυσόστομος, ο προφήτης της αγάπης” în: Ακτίνες 18 (1955).

[8] Cf. J. Stiglmayr, „Zur Aszese des Heiligen Chrysostomos”, Zeitschrift für Aszese und Mystik 4 (1929) , p. 30.

[9] Despre Necunoaştere, I, PG 48, 708. vezi In 13, 35.

[10] Laudă lui Pavel, Omilia II.

[11] La Efeseni, Omilia 9, 3.

[12] La Ioan, Omilia 72, 4.

[13] La Matei, Omilia 71, 1, PG 58, 661. Vezi In 21, 16. I In 4, 20.

[14] La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415.

[15] Către cei supuşi încercărilor, Omilia 6.

[16] La Calende, Omiliile 3-5.

[17] La Romani, Omilia 9, 3.

[18] Laudă lui Pavel, Omilia III.

[19] Vezi Th. Foerster, Chrysostomus in seinem Verhältnis zur Antiochenischen Schule, Gotha 1869.

[20] Eric Osborn, Ethical Patterns în Early Christian Thought, Cambridge University Press 1976, p. 136.

[21] Despre Eutropiu, Omilia 1, 3.

[22] La Statui, Omilia 9, 1.

[23] Omilie după cutremur, 1.

[24] La I Corinteni, Omilia 34, 4.

[25] La Coloseni, Omilia 11, 3, PG 62, 377.

[26] La I Corinteni, Omilia 20, 1, PG 61, 159.

[27] Rom.VIII. 35-39.

[28] Despre Demetrie, Omilia I, 8.

[29] Despre Preoţie, Omilia 2, 1.

[30] La II Corinteni, Omilia 33, 8.

[31] La Sfântul Mucenic Roman, Omilia I.

[32] Pentru o înţelegere patristică a iubirii de oameni vezi N.Θ. Μπουγάτσου, Κοινωνική διδασκαλία Ελλήνων Πατέρων, Αθήνα 1982.

[33] La Romani, Omilia 23, 4, PG 60, 619.

[34] La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415. Vezi I Cor. 13, 1-8.

[35] La Galateni, Omilia 5, 6, PG 61, 672.

[36] La Efeseni, Omilia 9, 3, PG 62, 72.

[37] La II Timotei, Omilia 1, 2, PG 62, 603.

[38] La II Corinteni, Omilia 30, 3, PG 61, 609. II Cor 13, 11.

[39] La Romani, Omila 15, 5, PG 60, 546. Rom 8, 35-39.

[40] I Cor 16, 22.

[41] La Romani, Omilia 9, 4, PG 60, 474.

[42] Ierom. Atanasie Ieftici, Η εκκλησιολογία του Αποστόλου Παύλου κατά τον ίερόν Χρυσόστομον, Αθήνα 1967, p. 204.

[43] Rom 5, 5.

[44] Rom 15, 30. Col. 1, 8.

[45] La II Timotei, Omilia 1, 2, PG 62, 603. vezi II Tim 1, 7.

[46] La Coloseni, Omilia 1, 2-3, PG 62, 302-303.

[47] Despre iubirea desăvârşită, 2, PG 56, 281.

[48] Ef 3, 19. II Cor 13, 13.

[49] La Geneză, Omilia 55, 3, PG 54, 483. vezi La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415 şi la Sf. Ioan Damaschin, PG 95, 1200.

[50] ΙΙ Cor 5, 14.

[51] Hristos nu este singur, ci după familia Lui universală, cu fraţii şi surorile şi Mama Lui, ascultătorii cuvântului Lui şi păzitori ai lui. Noi trebuie să-L iubim pe Hristos şi să trăim pentru El, dar nu numai Hristos cunoscându-te pe tine şi tu pe El, căci nu e numai Mirele tău, ci e Mirele Bisericii. Noi trebuie să-L iubim pe Hristos în trup, dar nu numai în acel trup slăvit, ci şi în acel trup despre care Apostolul zice: „căci precum trupul unul este şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos”(1Cor 12, 12).

[52] Ierom. Atanasie Ieftici, op. cit., p. 206

[53] La Psalmul 7, PG 55, 117. vezi I Cor 1, 9; 10, 6.

[54] Rom 13, 8-9. Gal 5, 13-14. I Cor16, 14.

[55] Col 3, 14.

[56] La Efeseni, Omilia 11, 1, PG 62, 79.

[57] La I Corinteni, Omilia 44, 2, PG 61, 375.

[58] I Cor 13, 4-8, 13. vezi Β. Ιωαννίδη, Η καίνη εντολή της αγάπης και ο ύμνος αυτής υπό του Απ. Παύλου, Αθήνα 1958.

[59] La II Tesalonicieni, Omilia 2, 1, PG 62, 474.

[60] Ierom. Atanasie Ieftici, op. cit., p. 208.

[61] PG 51, 312. Vezi PG 57, 431. Cateheza I, 30-31, SCh. 50, 124.

[62] La Fapte, Omilia 40, 4, PG 60, 286.

[63] Ef 3, 17-19.

[64] Gal 3, 28.

[65] La Galateni, Omilia 3, 5, PG 61, 656.

[66] La I Corinteni, Omilia 30, 3, PG 61, 280.

[67] Rom 8, 29.

[68] Col 1, 13. II Cor 13, 11.

[69] La Romani, Omilia 15, 1, PG 60, 541.

[70] Col 1, 13. vezi erminia lui la Sf. Ioan Gură de Aur, PG 62, 313.

(Citit de 254 ori)