Sfântul Ioan Gură de Aur – profetul desăvârşirii creştine

[Sfântul Ioan Gură de Aur – profetul desăvârşirii creştine.pdf]

Motto:
O, Doamne, puterea celor care nădăjduiesc întru Tine, care ai voit ca ierarhul Tău, Sfântul Ioan Gură de Aur să fie vestit prin minunata sa elocință și sfințenie a vieții, rugămu-Te ca, luminați de învățăturile sale, să fim întăriți prin exemplul virtuților sale bogate. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur a înfruntat problemele epocii lui ca părinte bisericesc, ca duhovnic ce se îngrijeşte cu şi prin lucrarea dragostei şi a cuvântului de toţi oamenii lipsiţi, şi fără ajutor pământesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un învăţător cu putere, inspirat de harul Evangheliei. El a iubit cuvântul şi predica şi le-a privit şi înţeles ca datorii ale slujirii creştine. Preoţia este pentru el o autoritate, dar ea este o autoritate a cuvântului şi a sfinţeniei, o autoritate harismatică. El şi-a întemeiat pedagogia pe libertatea omului – ca icoană a lui Dumnezeu. Părintele G. Florovski a observat că Hrisostom (Gură de Aur) a înţeles morala ca pe o temă a voinţei, considerând mişcarea voinţei ca izvor al păcatului sau al virtuţii[1].

Preoţii Bisericii fac apel la voinţa şi la libertatea umană şi îndeamnă la decizie şi la faptă. Aşa cum obişnuia el să spună: „Noi trebuie să realizăm mântuirea oamenilor prin râvnă, blândeţe şi sfat”. Hristos a venit,- obişnuia el să reamintească printre altele,- tocmai ca să vindece voinţa omenească. Dumnezeu lucrează întotdeauna într-un asemenea mod încât să nu desfinţeze libertatea umană. Dumnezeu lucrează prin chemări şi îndemnuri, niciodată prin constrângere. El arată calea cea dreaptă, cheamă şi invită şi previne pericolele răului, dar nu constrânge. Iubirea se dovedeşte numai de un om liber şi niciodată nu se impune cu autoritate sau prin constrângere[2]. Sfântul Ioan a subliniat nevoia schimbării vieţii şi necesitatea trezviei conştiinţei pentru o viaţă vrednică „în Hristos”. Râvna lui pentru Evanghelie determină înţelegerea sa morală şi duhovnicească. Însă Hrisostom nu a fost nicidecum un optimist sentimental[3]. El a trăit într-o perioadă în care Biserica era invadată, dintr-o dată, de mari mulţimi de convertiţi „nominal”. Sfântul Ioan a avut impresia că vorbeşte la oamnei împietriţi, la oamnei „morţi” duhovniceşte. El a văzut lipsa de dragoste a oamenilor şi a suferit ca părinte pentru faptul că aceştia se complac în nedreptate şi în mari păcate, şi le-a privit aproape dintr-o perspectivă apocaliptică: „Noi am stins râvna, şi trupul lui Hristos (Biserica) este mort”. El a avut impresia că vorbeşte unui popor pentru care Creştinismul a fost numai o modă convenţională, o formă goală, fără duh şi suflare de viaţă: „Printre mii nu se poate găsi mai mult de o sută care să fie mântuiţi, şi chiar şi de aceştia mă îndoiesc”.

Dintre Evanghelişti, el se întoarce mai mult asupra lui Matei, iar în scrierile sfântului Apostol Pavel el va găsi spiritualitatea de pretutindeni, modelul „vieţii în Hristos”. Predicile lui inspirate sunt şi astăzi folositoare datorită faptului că sunt atât de morale şi atât de limpezi[4]. În timp ce Clement Alexandrinul a vorbit unui cerc închis, iar Sfântul Vasile cel Mare unei comunităţi monahale, marele Antiohian vorbeşte întregii societăţi. El vorbeşte tuturor despre Hristos şi despre „viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt”. Morala sa vie îl face în acelaşi timp original şi profund[5]. Niciunul dintre Părinţi nu vorbeşte atât de mult despre îndrumare, despre virtutea după Hristos şi desprte viaţa cu Hristos. Dar trebuie să spunem,- în pofida unor scriitori moderni de spiritualitate ce subestimează acest lucru,- că el nu a fost un simplu moralist. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a moralizat.

El a vorbit despre Hristos arhetipul mântuirii, Care este mântuirea însăşi. De aceea „morala lui are o profunzime mistică clară”[6]. Faptele dragostei trebuie să fie inspirate de harul lui Hristos, cel Care a venit în lume să ridice toate suferinţele şi nevoile. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a crezut în scheme abstracte; el a avut o credinţă vie, întemeiată pe puterea înnoitoare, transfiguratoare, a iubirii creştine. „Pentru acest motiv, el a devenit în Biserică dascălul şi profetul – pentru toate veacurile”[7]. El a fost un misionar prin vocaţie; el a avut un zel apostolic şi evanghelic. El l-a propovăduit pe Hristos şi a vrut să stabilească împărăţia lui Dumnezeu. A propovăduit şi a trăit o morală pentru această împărăţie, iar Creştinismul l-a înţeles ca pe o „cale” unică, aşa cum a fost descris în timpurile apostolice: Hristos însuşi este calea. Sfântul Ioan a fost întotdeauna împotriva tuturor compromisurilor, împotriva oricărei politici sau diplomaţii de ajustare, potrivire şi minimalizare a Evangheliei în viață. El nu a fost un relativist, ci a fost un profet al desăvârşirii.

Sfântul Ioan a propovăduit Evanghelia mântuirii, a veştii celei bune a noii vieţi „în Hristos”. El nu a predicat o etică independentă şi nici o etică a situaţiei, ci a predicat o morală şi o virtute desăvârşită pentru o viaţă desăvârşită „în Hristos”. Izvorul şi caracterul eshatologic al moralei creştine nu îl constituie nici persoana umană şi nici comuniunea persoanelor (societatea). Morala creştină nu este nici autonomă şi nici heteronomă, ea este o teonomie divino-umană, adică autonomie teonomă. Credinciosul virtuos (Sfântul), adică cel care are comuniune cu Dumnezeu şi se împărtăşeşte de darurile Lui, fiind îmbrăcat cu Sfântul Duh, constituie măsura (μέτρο) vieții creştine[8]. Omul este cu adevărat liber numai lângă libertate şi dacă se află lângă atotputernicul Dumnezeu este liber în toate. Sfântul Ioan Gură de Aur a interprteat viața creștină în duhul Bisericii, cu toate că a folosit elementele eticii iudaice şi ale filosofiei antice[9]. El L-a predicat pe Hristos cel răstignit şi înviat, mielul şi marele Arhiereu. Viaţa dreaptă „după Hristos” a fost pentru el testul eficient şi veridic al credinţei adevărate. Morala sa a fost profund înrădăcinată în credinţă, chiar putem spune că ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. El a făcut legătura organică între credinţă şi viaţa „în Hristos” după modelul Epistolelor Apostolului Pavel, fiind un mărturisitor al credinţei vii, întrupată în fapte bune. Credinţa a fost pentru el o normă de viaţă şi nu o teorie, fapt pentru care vocea lui a fost auzită atât de departe, atât în Răsărit cât şi în Apus.

Sfântul Ioan Gură de Aur a predicat cuvântul Evangheliei ca un „reformator” moral al vremii. Reforma sau înnoirea morală era foarte necesară chiar în Biserică: trei diaconi au furat mantia arhiepiscopală a lui Ioan; „surorile” introduse în activităţile Bisericii au fost pentru mulţi clerici un prilej de scandal; luxul şi bogăţia extavagantă a multor clerici era incompatibilă cu Evanghelia. El a criticat extravaganţa, spunând că bogăţia şi proprietatea privată sunt un rezultat al căderii şi ar fi mult mai bine pentru creştini dacă ar privi la cei lipsiţi şi goi din stradă, în loc să se îmbrace în haine de aur[10]. El a îndemnat la fidelitate pe cei căsătoriţi. El a predicat şi a repetat că Dumnezeu este un judecător drept care scrutează păcatele şi orice faptă a noastră. Judecata Lui se apleacă peste păcatul omului, de aceea este o nebunie să alegi păcatul care va primi o pedeapsă fără sfârşit[11]. Judecata universală însăşi va descoperi dreptatea lui Dumnezeu peste toate[12], Care va da fiecăruia răsplata potrivită cu faptele personale[13].

S-a spus că Sfântul Ioan nu a înţeles timpul în care a trăit. Biograful lui a răspuns: „Astfel nici Moise, Ilie, Isaia, Miheia, Daniel, Ioan Botezătorul, Petru şi Pavel nu au înţeles timpurile lor… Povăţuit de Sfântul Duh, Pavel a împărtăşit atât laudă cât şi judecată”[14]. El a vrut să convertească lumea în sine la unicul şi adevăratul bine: Iisus Hristos, şi pentru acest motiv a ales pentru sufletul său calea preoţiei şi a apostolatului. Viaţa lui a fost furtunoasă şi grea, cu sacrificii de martir. El a fost un martir al vieţii autentice „în Hristos”, el a fost o voce care a chemat Biserica în totalitatea ei, cler şi credincioşi, la împlinirea Evangheliei. El i-a chemat pe toţi la adevărul despre sine şi a apelat la sinceritate şi curăţenia conştiinţei. Întâi de toate, el a vădit minciuna, ca apoi să-l arate pe mincinos cu degetul adevărului şi al dragostei. El a fost o voce în „deşertul” virtuţii şi sfinţeniei, asumându-şi condiţia de profet şi martir. A fost persecutat şi respins nu de necredincioşi, cum ar fi fost normal, ci de fraţii lui falşi, „clerul” Bisericii, şi a murit fără casă, ca prizonier în exil. Toate acestea ce i s-au dat în viaţă ca să le sufere, le-a acceptat în duhul bucuriei şi al credinţei, ca şi cum ar fi fost din mâna lui Hristos, Care Însuşi a fost respins, tăgăduit şi răstignit. „Viaţa în Hristos” a fost pentru el un Creştinism integral; el a fost profetul unui Creştinism integral. Nu este întâmplător faptul că Părinţii Bisericii, de după el, l-au considerat ca fiind o autoritate pentru credinţa ortodoxă[15].

Cuvintele ultime ale lui Hrisostom înaintea propriei morţii: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, au arătat triumful perseverenţei şi al răbdării lui personale. „El a murit,- spune Paladie,- ca un atlet victorios”. Şi toate acestea pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur cunoştea că este parte a adevăratei Bisericii care nu poate fi învinsă: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica, o omule! Opreşte războiul ca nu cumva să-ţi distrugi puterea ta. Nu duce război împotriva cerurilor. Când tu mergi la război împotriva unui om tu poţi sau să biruieşti sau să fii biruit, dar când tu mergi la război împotriva Bisericii, tu nu poţi câştiga, pentru că Dumnezeu este mult mai puternic decât oricine”[16]. Să luăm aminte ca nu cumva şi noi să purtăm conştient sau inconştient război împotriva Bisericii, împotiva dogmelor ei, împotriva sfinţeniei ei, împotriva etosului ei, împotriva vocaţiei şi misiunii ei, împotriva adevărului şi vieţii ei, împotriva sfinţilor şi a tradiţiei ei, împotriva poruncilor şi virtuţilor ei, împotriva Duhului, unul şi acelaşi, care inspiră, aşază şi desăvârşeşte toate cele ale Bisericii. Dacă Duhul ei nu este în noi tot ceea ce săvârşim este păcat, spune Sfântul Grigorie Palama.

[1] Georges Florovski, Aspects of Church History, vol. IV., Massachusetts 1954.

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, La I Corinteni 2, 3 PG 61, 22.

[3] G. Florovski, op. cit., p.80.

[4] H.v.Campenhausen, The Fathers of the Greek Church, London 1963, p.157.

[5] S.Puech, Jean Chrysostome et les moeurs de son temps, p.325. Invăţătura morală a Sfântului Ioan Hrisostom a fost,- în mod curios,- subestimată de către scriitorii moderni de spiritualitate, inclusiv de biograful său consacrat,- Dom C. Baur, Johannes Chrysostomos und seine Zeit I, München 1929; Ediţia a II-a Constantinopol 1930,- dar chiar şi de Louis Bouyer ( La Spiritualité du Nouveau Testament et des Père, Paris Aubier 1960). Sintetizând gândirea morală îndeobşte cunoscută a Sfântului Ioan Hrisostom, Bouyer subliniază faptul că aceasta trădează „o sărăcie istovitoare” a profunzimii spirituale; că în general a amestecat ideile creştine cu sobrietatea stoică, că a manifestat indiferenţă faţă de soarta vieţii de pe pământ şi că, în favorizarea modului de viaţă monastic, el propune „ideea elenistică a virtuţii lipsite de însemnătate mistică, limitată la un moralism transparent”. Bouyer vede această abordare ca fiind provenită dintr-o iubire sinceră de Hristos, dar conchide că ea este acoperită în principal din afară (ibidem, p.141). G. Fittkan a demonstrat că gândirea morală a Sfântului Ioan Hrisostom este profundă şi întemeiată în întregime pe înţelegerea personală a Scripturilor ( Der Begriff des Mysteriums bei Johannes Chrysostomus, Bonn 1953). El a demonstrat că înţelegerea sacramentală profundă a lui Hrisostom se întemeiază pe credinţa creştină, şi a respins cu succes afirmaţia lui O. Casel conform căreia el ar fi fost influenţat de cultele păgâne curente (Cf. A. Festugière, Antioche paienne et chrètienne, Paris 1959).Pe de altă parte, două studii dedicate spiritualităţii lui Hrisostom au omis aproape complet tehnicile elenistice retorice, intrând doar în substanţa a ceea ce-a însemnat învăţătura lui (Louis Meyer, Saint Jean Chrysostome  Maître de perfection chrètienne, Paris 1953 ; A. Moulard, Saint Jean Chrysostome, Paris 1949). „Ceea ce este acum foarte clar este aceea că Hrisostom a combinat filosofia populară şi antropologică curentă a epocii lui cu cele mai profunde înţelegeri ale mesajului creştin, pentru a oferi o doctrină adecvată cerinţelor din timpul lui. El oferă astfel un precedent pentru o chirurgie necesară astăzi în interiorul edificiului creştin” (F.X.Murphy, „The Moral Doctrine of Saint John Chrysostom”, în Studia Patristica XI, Akademie-Verlag, Berlin 1972, p.53).

[6] G.Florovski, op.cit., p.86.

[7] Ibidem.

[8] La I Corinteni, Omilia 2, 3, PG 61, 22. vezi I Cor. 6, 2.

[9] Despre interpretarea moralei Bibliei în contexul duhului culturii iudeo-eline: R. Garrison, „The Graeco-Roman Context of Early Christian Literature”, Supplement Series, 137. M.E. Isaacs, The Concept of Spirit: A study of Pneuma in Hellenistic Judaism and its Bearing on the New Testament, London, 1977. R.A. Burridge, What are the Gospel? A Comparison with Greco-Roman Biography, Cambridge University Press, 1992.

[10] Vezi M.G. Fouyas, The Social Message of St. John Chrysostom, Athens 1968. L Schläpfer, Das Leben des Heiligen Johannes Chrysostomus, Düsseldorf, 1966.

[11] Scrisoare către Teodor 1, 10.

[12] Ibidem. 1, 12.

[13] La Statui, Omilia 1, 18; La Matei, Omilia 13, 6; Comentariu la Psalmul 34, 3.

[14] Palladius, Dialogul 65.

[15] Κ. Λουκάκη, Τα παιδαγογικά έργα του Ιωάννου του Χρισοστόμου, Αθήνα, 1961, p.11.

[16] Cuvântare înainte de exil, 1.

(Visited 129 times, 1 visits today)