Slava deşartă şi Slava adevărată la Sfântul Ioan Gură de Aur

[Slava deşartă şi Slava adevărată la Sfântul Ioan Gură de Aur.pdf]

1.  Slava omenească şi cea care vine de la Dumnezeu      

„Unde sunt acum cei care se plimbau ţanţoşi prin agora, plini de orgoliu, însoţiţi de o suită numeroasă, acei oameni îmbrăcaţi cu haine de mătase, mirosind a parfum, hrănind paraziţi, ţintuiţi mereu la teatru, unde le este ostentaţia?”[1].

Sfânta Scriptură a legat slava de valori creştine şi morale. Dumnezeu este singurul fundament adevărat al slavei[2]. Deci slava este „deşartă” atunci când caută răsplata virtuţilor în viaţa oamenilor. Slava deşartă creşte o dată cu progresul virtuţilor, risipind valoarea lor[3]. „Când dorim să ne concentrăm asupra operei unui autor, fie el romancier, teolog sau filosof, ar fi bine să discernem ideile la care revine cu plăcere. Această metodă de abordare nu este numai un procedeu obişnuit, ci se sprijină pe un simplu fapt psihologic: întotdeauna avem un număr redus de intuiţii la care revenim fără oprire şi care le permit celorlalţi să ne cunoască gândirea. Studiul Părinţilor nu scapă de această lege; astfel se dovedeşte a fi necesară descoperirea marilor articulaţii ale operei pentru a putea realiza ce au ei mai interesant să ne transmită. Această muncă de analiză, întotdeauna necesară, pare să impună mai mult încă atunci când abordăm un autor ca Sfântul Ioan Hrisostom”[4].

Într-adevăr, oricine încearcă să ia cunoştinţă de scrierile Sfântului Ioan se găseşte foarte repede descumpănit: de unde să înceapă? Ce metodă să folosească? Care idei să fie delimitate de preferinţă? În fine, cum să nu te îneci în această vastă creaţie inspirată de Duhul? În faţa acestei dificultăţi, complexităţi şi uneori neputinţe, trebuie să subliniem faptul că cunoaşterea ideilor cheie ale lui Ioan Gură de Aur ar fi foarte utilă pentru ghidarea lecturii sale. Din păcate, dacă posedăm nenumărate monografii – şi acelea apusene şi incorecte nu de puţine ori – despre Sfântul Ioan, nu acelaşi lucru se poate spune despre studiile dogmatice şi spirituale asupra marilor teme ale operei sale care sunt încă mult prea puţine. Fără a ne propune şi fără a avea pretenţia de a face aici inventarul învăţăturilor sale teologice, am dori să ne aplecăm asupra uneia dintre ele: slava deşartă[5].

Înainte să evidenţiem importanţa slavei deşarte, e bine să explicităm, pornind de la vocabular, noţiunea însăşi de „slavă”: „Moartea şi viaţa, slava şi obscuritatea, durerea şi plăcerea, bogăţia şi sărăcia, iată de ce au oamenii parte deopotrivă; sunt lucruri care nu ne aduc nici onoarea, nici dezonoarea, şi prin urmare nu sunt nici bune, nici rele”.[6] Este uşor de recunoscut inspiraţia stoică a acestui pasaj, atât prin factura sa cât şi prin conţinutul său. Ioan Hrisostom ar putea să-i fie autorul, cu condiţia de a-i scoate totodată referirea la slavă. Contrar lui Marc Aureliu, el a considerat-o ca fiind o realitate deloc „indiferentă”. Trebuie să ne amintim de locul important pa care slava îl ocupă în cadrul gândirii greceşti: „Toată viaţa morală a Antichităţii se bazează pe slava pe care o faptă bună o aduce celui care a făcut-o. Dacă cuvântul slavă (δόξα) este unul dintre cele mai uzuale din vocabularul grecesc, acela de κενοδοξία (ambiţia, trufia) dobândeşte, în limba Părinţilor, o importanţă pe care nu a mai avut-o niciodată. Cu atât cu cât δόξα formează, pentru un păgân, atmosfera în care îi place să trăiască, cu atât κενοδοξία este, pentru un creştin, ispita de care trebuie să fugă înainte de toate”[7].

Această remarcă generală se aplică în mod special la Sfântul Ioan Gură de Aur. Preot, apoi episcop, el nu putea face abstracţie de această noţiune dobândită din lectura Anticilor şi prin contactul cu Libaniu. Dar Ioan Gură de Aur era un creştin desăvârşit, credinţa şi teologia sa obligându-l să facă o distincţie clară – ar fi încă mai potrivit să vorbim despre o opoziţie radicală – între slava umană şi cea care vine de la Dumnezeu[8]. Să nu tragem concluzia că în planul vocabularului diferenţa este întotdeauna marcată, pentru că în multe alte locuri, δόξα desemnează ori prima noţiune de slavă, ori a doua. Dar de multe ori – şi atunci când contextul nu lasă să planeze niciun echivoc asupra conţinutului real al cuvântului – lui Ioan Gură de Aur îi face plăcere să aducă unele precizări. Fără a da trimiteri exacte – ele sunt foarte numeroase – să observăm numai principalele denumiri pe care le utilizează.

Slava care vine de la Dumnezeu este autentică (αληθής), solidă (βεβαία), de neclintit (ακίνητος), veşnică (αθάνατος). Cum ea vine din cer (έκ των ούρανων), ea are o durată veşnică (διαιωνίζουσα), fiind în acelaşi timp o slavă viitoare (δόξα μέλλουσα), „adevărata frumuseţe ce se contemplă în Duhul”. Cât despre slava omenească, ea este superficială (διάκενος, κενή), instabilă (άστατος), fără nicio soliditate (ου βεβαία), nicio durată (ού μόνιμος), frivolă (μάταια) şi fără valoare (ουδαμινή). Este o slavă legată de această viaţă (ή παρούσα, ή δόξα του παρόντος βίου) şi care are prin urmare toată fragilitatea lucrurilor omeneşti (ή των ανθρώπων δόξα, ή δόξα ή ανθρωίνη).

Pe lângă larga utilizare a adjectivelor, Ioan Hrisostom foloseşte şi multe substantive atunci când vorbeşte despre slava deşartă. Iată-le pe cele mai folosite: κενοδοξία, φιλοτιμία, επίδειξις, τιμή. Se găsesc mai rar: τύφος, υπεροψία, φαντασία, δοξομανία. Multe dintre aceste substantive sunt de multe ori cuplate astfel: φιλοτιμία şi επίδειξις[9], φιλοτιμία şi δόξα[10], τιμή şi δόξα[11], τύφος şi κενοδοξία[12] şi φαντασία[13]. Pentru a fi cât mai exacţi posibil, să semnalăm şi utilizarea λαμπρός, adjectiv care îl desemnează în mod normal pe omul care se bucură de adevărata slavă[14] şi a verbelor care corespund substantivelor επίδειξις şi δόξα, primul desemnând slava omenească, al doilea păstrând în schimb cele două sensuri posibile, la fel ca şi substantivul δόξα.

Mai rămâne un ultim cuvânt adesea utilizat: απόνοτα. În primă instanţă, nu înţelegem de ce să-l semnalăm aici: orgoliul nu este oare o patima care diferă în mod sensibil de slava deşartă? În fond, Ioan Hrisostom nu pare să distingă în mod clar între cele două realităţi; textele în care απόνοτα şi κενοδοξία apar juxtapuse singure[15] sau chiar şi în interiorul unor liste mai lungi[16]: „Slava deşartă şi nesăbuinţa sunt alte forme de beţie, şi încă mai groaznice decât beţia. Căci cel care este prins în aceste patimi îşi pierde, ca să spunem aşa, până şi luciditatea percepţiilor, şi nu este nici el mai puţin marcat decât nebunii: în fiecare zi este devorat de aceste patimi fără să-şi dea seama, până când, adâncit în străfundurile patimii, se îneacă în rele incurabile”[17].

Am tradus mai sus prin απόνοτα orgoliu. În fond, ar fi mai corect să vorbim de o absenţă a raţiunii. Cuvântul este cu atât mai puternic cu cât grecii acordau un loc întâi inteligenţei, νούς. Astfel frecventele apropieri între acest cuvânt şi deşertăciune ni se par sugestive pentru a capta gravitatea pe care o dobândeşte slava deşartă în ochii lui Ioan Hrisostom. În aceste texte, el respinge distincţia tradiţională dintre deşertăciune şi orgoliu. Să înţelegem: în loc să vedem un sens estompat în folosirea απόνοτα, din contră, trebuie să ajungem la concluzia că slava deşartă este utilizată ca sinonim al nesăbuinţei.

Pentru a rămâne în limitele subiectului, nu vom aborda în mod direct celelalte patimi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le denunţă in mod special, ca mânia, desfrâul şi iubirea de bogăţii. Cu toate acestea, este necesar să începem cu un mic studiu comparativ între aceste patimi şi slava deşartă pentru a reliefa mai bine locul pe care Sfântul Ioan i-l atribuie. Mai multe texte o aşează fără nicio nuanţare deasupra altora. Slava deşartă este cea mai tiranică patimă[18], mai vătămătoare decât lăcomia[19], iar tirania pe care o impune este cel mai dificil rău de depăşit[20].

Este adevărat că aceste afirmaţii peremptorii trebuie să fie întotdeauna întâmpinate cu prudenţă. De fapt, nu este deloc dificil să găsim multe afirmaţii ce par a fi în contradicţie în opera lui Ioan Hrisostom, dacă ne raportăm în mod strict şi ad literam la numeroase pasaje, fără a ţine cont de ce este „fragmentar”[21] în gândirea sa. Astfel, în alte locuri, Ioan Hrisostom numeşte dorinţa de a poseda mereu mai mult ca fiind cea mai puternică dintre toate patimile[22]. Observăm că aceste calificative la gradul absolut sunt distribuite în funcţie de circumstanţe şi nu îşi propun să aducă elemente unice şi comune de soluţionare.

Un indice mai susceptibil de a indica importanţa atribuită fiecărei patimi este furnizată de listele faimoase ale πάθη. Analiza acestora revelă faptul că slava deşartă şi bogăţia sunt întotdeauna semnalate[23]. Cât despre celelalte patimi care li se adaugă, observăm că acestea sunt căutarea plăcerii sau, adesea, chiar şi dragostea de putere a cărei legătură cu slava deşartă este evidentă[24]. Confruntarea textelor ne face să credem că setea de slavă şi pofta de bani sunt într-adevăr cele mai grave patimi în ochii lui Ioan Hrisostom. Această impresie este de altfel confirmată de numeroasele dăţi în care Ioan Hrisostom grupează aceste două patimi, fără a menţiona altele în mod explicit[25].

Este oare posibil să precizăm mai mult care este gândirea sa şi să distingem pe care dintre cele două patimi o consideră de mai rău augur? Într-adevăr, ansamblul operei sale dă destul de clar impresia că îl preocupă dragostea de bani. Nu pentru că pasajele în care el vorbeşte de acest lucru sunt mai frecvente decât cele în care tratează slava deşartă, ci pentru că sunt mai virulente, adesea mai dezvoltate în plan social şi de aceea atrag mai uşor atenţia[26]. Iată un text care arată bogăţia ca fiind cauza slavei deşarte; este vorba de comentariul parabolei neghinei.

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce Hristos nu vorbeşte decât despre grija lumii şi despre seducţia bogăţiei[27]. „Vorbind despre grija lumii şi despre seducţia bogăţiei, Hristos a instaurat principiul. Slava deşartă şi toate celelalte patimi provin din această lume şi din seducţia bogăţiei, la fel ca şi plăcerea, gelozia, lăcomia, slava deşartă şi câte alte lucruri asemănătoare!”[28] Acest text este clar, iar altele care sunt la fel de clare, confirmă cu totul altceva: „Odată alungată departe boala slavei deşarte, Hristos vine să ne vorbească despre sărăcie. Nimic, în fond, nu predispune la dragostea pentru bogăţii ca şi slava. Aceasta este motivaţia mulţimelor de sclavi, a trupelor de eunuci, a hergheliilor de cai împopoţonaţi cu aur, a meselor de argint şi a altor lucruri şi mai ridicole imaginate de oameni nu pentru a satisface o necesitate, nici cu scopul de a se bucura, ci pentru a se expune în faţa mulţimii”[29].

După noi, acest al doilea text exprimă mai fidel concepţia lui Ioan Hrisostom. Dar atunci, cum să explicăm înflăcărarea pe care o pune în slujba luptei împotriva dragostei de bani? „Insistenţa lui are o explicaţie destul de simplă, dacă avem grijă să ne amintim cine făcea parte din auditoriul lui Ioan. Este vorba de creştini puternic atraşi de ispita bogăţiilor, indiferent de nivelul lor social: deci, ei trebuiau puşi în gardă urgent. Pe de altă parte, avariţia închidea inima celor bogaţi vizavi de nevoile fraţilor lor mai săraci; ori, se ştie cât de preocupat a fost Ioan Hrisostom de soarta acestor nefericiţi”[30].

Astfel el se lansează de bunăvoie în lungi şi captivante dezbateri în care dă ce e mai bun din el. În fine, creştinii care veneau să-l asculte nu trebuiau să fie toţi sensibili la răul constituit de slava deşartă, patimă mult mai subtilă după cum observă Ioan Hrisostom [31]. Astfel ajungem să înţelegem raritatea acestor pasaje în care el o denunţă îndelung. Dimpotrivă, acolo face aluzie în nenumărate rânduri, iar această frecvenţă discretă ni se pare a constitui un argument foarte serios pentru a demonstra că slava deşartă, chiar dacă nu este denunţată la fel de spectaculos ca şi setea de bogăţii, ocupă un loc cel puţin la fel de important în concepţia lui Ioan Hrisostom. Să ne străduim să ne facem o idee mai clară despre această importanţă prin prezentarea câtorva pasaje în ordine cronologică. În tratatul împotriva detractorilor vieţii monastice (compus în 372-374), Ioan se opreşte asupra pericolului homosexualităţii care ameninţă tinerii din Antiohia şi denunţă acest viciu într-o pagină foarte dură, de altfel unică printre toate scrierile sale[32]. Ioan Gură de Aur estimează totodată că unii se vor putea ţine departe de aceste dezordini, dar nu întrevede, în schimb, nicio posibilitate de a rezista în faţa seducţiei bogăţiilor şi a slavei deşarte [33]. Aproximativ în aceeaşi epocă, în timpul primilor doi ani ai vieţii sale monastice, îi scrie fratelui său Demetrie: „Nu numai că îi permitem slavei deşarte să îşi manifeste tirania asupra rugăciunilor noastre, a postitului nostru sau a milosteniilor noastre, ci ne supunem puterii ei în toate acţiunile noastre. Încă mai mult, ne supunem noi înşine nebuniei acestei sclave! Dar nu insist, pentru că este evident pentru toţi”[34].

Cincisprezece ani mai târziu, după ce devenise deja un predicator faimos la Antiohia, Ioan Hrisostom afirma: „Slava deşartă este o patimă îngrozitoare şi cu multe capete. Din cauza ei, unii îndrăgesc autoritatea, alţii bogăţiile, alţii puterea. Ea ajunge să se infiltreze până şi în pomană, post, rugăciuni, învăţătură; numeroase sunt capetele acestei bestii feroce! Faptul că primii mai sus-menţionaţi încearcă să caute slava în acest fel nu surprinde pe nimeni, dar ceea ce ni se pare ciudat şi umple de lacrimi este căutarea de slavă în post şi în rugăciune. În loc să ne cantonăm de aceste acuzaţii, mai bine să mergem mai departe şi să vedem cum se poate scăpa de slava deşartă. Împotriva cui trebuie să ne pregătim lupta? Împotriva celor care îşi trag deşertăciunea din bogăţii sau îmbrăcăminte? Din porunci, învăţătură sau artă? Din corp, din frumuseţe, din aspectul exterior? Din cruzime sau din filantropie şi pomană? Din răutate, moarte, sau după-moarte? Pentru că această patimă, după cum am mai spus, posedă o serie de tentacule, prelungindu-se dincolo de viaţa noastră”[35].

Aversiunea lui Ioan Gură de Aur împotriva slavei deşarte pare să se fi manifestat încă cu mai multă putere în timpul anilor de episcopat. Nectarie, predecesorul său pe scaunul din Constantinopol, era demult obişnuit cu luxul capitalei şi se simţea în largul lui în fasturile curţii imperiale. Dar Ioan înţelegea să rămână fidel idealului de viaţă ascetică şi vocaţiei de a fi episcop.

Astfel, încă mai mult decât în Siria, este şocat de complicităţile ipocrite pe care le constată, de această febră care îi împinge pe obişnuiţii palatului să-şi dorească să strălucească cu orice preţ în ochii celorlalţi. Conştientizarea devastărilor produse de slava deşartă se exprimă mai apoi în pasajele în care se ascunde cu greu indignarea dureroasă: cu ce scop să colecţionezi cu frenezie obiecte de aur, de ce să-ţi aduni excrementele în vase de argint[36] şi să-ţi doreşti să te plimbi înconjurat de un număr mare de servitori? Ce de fum! Câtă deşertăciune![37]  

Sfântul Ioan Gură de Aur nu se mulţumeşte totuşi să denunţe slava deşartă sub aceste manifestări grosolane, ci o depistează sub o formă mai subtilă: creştinii se mărturisesc ca păcătoşi, dar astfel de mărturisiri sunt foarte nesincere: „Tu, care te vorbeşti de rău până la exagerare, dacă nu auzi din gura altora complimentele care se fac oamenilor de bine, te superi. Vezi că te amuzi atunci când nu ai motive să te amuzi. Ei da, refuzăm laudele în dorinţa de a obţine alte laude, pentru ca să primim mai multe complimente, pentru ca să fim admiraţi mai mult. Astfel, atunci când nu acceptăm complimentele este pentru a sublinia că nu o facem. Toate acestea sunt pentru slavă, nu pentru adevăr. Atunci, totul e zadarnic, nu există scăpare. De aceea vă îndemn să vă depărtaţi de mama tuturor relelor, slava deşartă, şi să căutaţi ceea ce îi place lui Dumnezeu, pentru ca să intraţi în posesia fericită a binefacerilor viitoare, să ajungeţi la Iisus Hristos, Domnul nostru”[38].

Să cităm în sfârşit câteva extrase dintr-un lung pasaj în care Ioan, din ce în ce mai conştient de intrigile care se încheagă printre cei responsabili de Biserică, denunţă încă o dată slava deşartă, zugrăvind un tablou foarte sumbru al situaţiei: „Iată ce face lumea să fie lipsită de sens, inundând Biserica cu o infinitate de probleme. Atunci când vânturi contrare se abat puternic asupra unui port liniştit, acesta devine mai periculos decât orice stâncă aflată sub nivelul mării şi decât orice strâmtoare; la fel ca şi dragostea de slavă când se instalează: întoarce totul, bulversează totul… Dar nu este de ajuns, aceasta ne face să ajungem la o imagine mai sclipitoare. Această Biserică… este construită din aur, din argint, din pietre preţioase. Aurul a fost semănat acolo în profunzime. Oh! Lacrimi amare! Totul a fost ars de acest tiran numit slavă deşartă; această flacără devorează totul şi nimeni nu-i devine stăpân… Acest lucru i s-a întâmplat şi Bisericii. Totul este prada focului. Căutăm onoruri printre oameni şi ne consumăm pentru slavă. Totul este bulversat, distrus. Respingându-l pe Dumnezeu, am devenit sclavi ai «cinstei». Ne este imposibil de acum înainte să ne reluăm vasalii: aceeaşi febră ne-a cuprins, trebuie să ne îngrijim şi noi, după cum Dumnezeu a stabilit să avem grijă unii de alţii. Ce nădejde de mântuire ne rămâne când până şi medicii au nevoie de o mână de ajutor din partea celorlalţi? Nu fiţi deci surprinşi dacă vă recomand să faceţi mai mult ca şi ninivienii. Nu mă limitez la a vă predica postirea, ci vă indic mai degrabă remediul care a redresat această cetate ce se clatină: Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit (Iona, 3,10). Să facem cu toţii la fel. Să renunţăm la dragostea de bogăţie, de slavă, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna şi să ridice membrii căzuţi”.[39] După ce am trecut în revistă aceste texte, înţelegem numeroasele afirmaţii categorice care sunt presărate în opera lui Ioan Hrisostom: slava deşartă ne face să acţionăm sub influenţa ei[40], suntem cu toţii supuşi sclaviei ei[41], pentru că încercăm să ne facem remarcaţi prin fiecare dintre faptele noastre[42]. Pe scurt, „rasa umană, luată în ansamblul ei, este deşartă, iar sexul feminin cu atât mai mult”[43].

2. Slava deşartă, obstacol în relaţiile frăţeşti

După ce am văzut locul central ocupat de slava deşartă, e bine să cercetăm explicaţiile acestui fapt. Se pare că Ioan Gură de Aur s-a arătat întotdeauna sensibil la influenţa funestă jucată de această patimă în relaţiile umane: „nimic nu se opune atât de mult milosteniei fraterne decât orgoliul”[44]. Căutarea slavei deşarte ne ridică împotriva aproapelui nostru[45], provoacă ruperea prieteniilor[46] şi ne închide inima în faţa nenorocirilor săracilor lângă care trăim ş pe care-i privim cu dispreţ: „Ce iertare merită acei negândiţi care se îmbracă cu multă moliciune şi a căror preocupare majoră este să se acopere cu fire produse din viermi de mătase! A fi copleşiţi de confuzie, a se teme şi a se cutremura: acestea ar trebui să fie sentimentele oricărui om care se acoperă astfel, fără a avea nicio necesitate sau nevoie care să-l constrângă. Moliciunea şi slava deşartă sunt cele care comandă această atitudine: vrem să ne facem admiraţi de cei care trec prin spaţiile publice. Dar cel care are aceeaşi natură ca si voi nu are nici măcar o haină cu care să-şi acopere umerii”[47].

Astfel slava deşartă dezvoltă reacţii de avariţie, dar se poate întâmpla şi ca ea să dezlege pungile, fără ca săracii să profite câtuşi de puţin. Iată un astfel de text sugestiv, care poate că nu şi-a pierdut întreaga valoare de actualitate: „Biserica nu este nici un butic în care se topeşte aur, nici un atelier de făurit monezi, ci o adunare de îngeri! Vreţi să onoraţi trupul lui Hristos? Nu-l dispreţuiţi când e gol. Nu-i arătaţi onoarea, oferindu-i numai veşminte de mătase, şi mai mult, nu-l dispreţuiţi în afara bisericii când este pătruns de frig din cauza goliciunii. Cel care a spus: «Iată trupul meu» şi care ne garantează această realitate prin cuvântul său, a mai spus: «M-aţi văzut suferind de foame şi nu mi-aţi dat să mănânc» şi «Ceea ce i-aţi refuzat unuia dintre săraci, mi-aţi refuzat de fapt mie»… Să învăţăm deci să filozofăm şi să-L onorăm pe Hristos în modul în care El vrea. Când vrem să onorăm pe cineva, cea mai plăcută onoare pe care i-o putem aduce este cea pe care acea persoană şi-o doreşte, nu pe cea care ne-o dorim noi… Cinstiţi-L cu acea onoare pe care El Însuşi a propovăduit-o, cheltuind averile pentru a-i ajuta pe săraci. Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de suflete de aur! Prin aceste cuvinte, nu vă interzic să aduceţi ofrande bisericii, dar consider că pomana trebuie să le însoţească şi să le preceadă. Dacă Dumnezeu acceptă ofrandele, El primeşte cu mai multă plăcere pomana. Ofrandele aduse bisericii nu sunt de folos decât donatorului, dar ceilalţi au de câştigat încă mai mult de la cei care le primesc. În cazul celor dintâi, căutarea onororilor poate să fie un pretext al cadoului, iar pe de altă parte, totul este filantropie şi pomană. La ce folos să ai o masă plină de cupe de aur în cinstea lui Hristos când El moare de foame? Ajutaţi-l mai întâi în sărăcia Lui şi abia apoi împodobiţi-vă masa cu ce vă va rămâne. Îi veţi dărui o cupă de aur, dar nu-I veţi da nici măcar o cupă de apă rece! Îi pregătiţi masa cu stofe cusute cu aur, dar nu Îi oferiţi cu ce să se îmbrace. Ce avantaje obţineţi? Spuneţi-mi: dacă văzând un nefericit care nu are suficientă mâncare, în loc să-i potoliţi foamea, v-aţi mulţumi să-i daţi o masă de argint, acest om ar putea să vă fie recunoscător? Nu ar fi mai degrabă indignat? La vederea unei persoane acoperite cu zdrenţe şi tremurând de frig, i-aţi oferi în loc de o haină o coloană de aur, spunându-i că dorinţa voastră este să-l cinstiţi astfel. Nu ar spune că vă bateţi joc de ea şi că o copleşiţi cu cel mai grave injurii? Gândiţi-vă că e la fel şi pentru Hristos. Când Îl vedeţi rătăcind, străin, fără adăpost, refuzaţi să-i oferiţi ospitalitate, dar în schimb îi decoraţi pavajul (casei Lui), pereţii, vârful coloanelor; atârnaţi lanţuri de aur pe lămpi, dar nu vreţi să mergeţi să-L vizitaţi în închisoarea în care este înlănţuit. Vă repet încă o dată: dacă vorbesc astfel, nu este pentru a vă interzice să-L cinstiţi la biserică, ci să-L şi ajutaţi în acelaşi timp, sau chiar dinainte… În timp ce-L cinstiţi în casa lui Dumnezeu, nu-l dispreţuiţi pe fratele vostru copleşit: acest templu este mai important decât oricare altul![48]

Astfel de îndemnuri nu rămâneau vorbe în vânt, pentru că mulţi creştini îşi onorau cu plăcere datoria de a da pomană[49]. Acest act material nu este în mod necesar un act de milostenie, pentru că de multe ori ajunge să fie inspirat de dorinţa de a se face remarcat, iar acest pericol este cu atât mai mare cu cât nu poate să treacă neobservat atunci când se ajută săracii[50]. Comentând cuvântul lui Hristos „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni”[51], Ioan Hrisostom denunţă această tentaţie: „Pe bună dreptate îi numeşte făţarnici; nu era decât o mască a milosteniei, pentru că în adâncul inimii nu se găsea decât duritate şi inumanitate. Ei nu făceau milostenie datorită aproapelui, ci pentru slava pe care o obţineau datorită ei. Iată ultima dintre cruzimi: să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!”[52]

Ioan adresează aceleaşi reproşuri ascultătorilor săi: „Vreţi să reducem atacul împotriva celora care caută slava deşartă în practica milosteniei? Din partea mea, se poate consimţi cu uşurinţă: iubesc enorm acest gest şi sufăr atunci când îl văd mânjit de slava deşartă care, la fel ca o doică semănând corupţia, îi pune obstacole în cale fetei cu sânge regal.[53]” Dorinţa de a fi văzut este un rău în orice circumstanţe, dar mai ales atunci când aduce pomană. În cazul acesta este vorba de o cruzime extremă: ne apropiem plini de strălucire de nefericirea semenului nostru, aproape că îl insultăm în mijlocul nenorocirii sale[54]: „Trebuie să fugim oriunde de slava deşartă, mai ales în milostenie. Dar nu s-ar mai putea vorbi de milostenie dacă gestul nostru ar fi viciat de această boală, ci ar fi ostentaţie şi cruzime. De altfel, tu nu acţionezi din compasiune, ci pentru a arăta; nu numai că nu faci milostenie, ci mai mult, îţi insulţi aproapele, îl jigneşti grav!”[55]

Constatând că Ioan Hrisostom nu încetează să-i pună în gardă pe creştini de fiecare dată când fac milostenie, s-a putut scrie: „Revine atât de des la acest pericol încât se poate recunoaşte una dintre slăbiciunile cele mai frecvente ale bogătaşilor acelei epoci”[56]. În această privinţă, nu e dezinteresată constatarea că însăşi diaconiţa Olimpiada a recunoscut că a cedat acestei ispite: „I-am cerut de mult timp lui Dumnezeu să fiu păzită de slava deşartă care atrage practica milosteniei”[57].

Pentru că este dificil să scăpăm de slava deşartă manifestată în milostenie, unii îşi spuneau că trebuie să încetăm să-i ajutăm pe nevoiaşi! Dar Sfântul Ioan dezvăluie cu fineţe motivul subadiacent al acestei decizii: pretindeţi că vă depărtaţi de această patimă, dar oare nu este din frica de a pierde faţa care vă însufleţeşte? Ce ruşine pentru voi, dacă aţi fi surprinşi vorbind cu săracii![58]

Slava deşartă nu viciază numai relaţiile prin folosirea greşită a bogăţiilor, iar Ioan se ridică cu vehemenţă împotriva fecioarelor consacrate care se amuză prin a atrage bărbaţii dedicaţi ca şi ele Domnului: „Vă jucaţi din vanitate cu sufletul aproapelui şi vă găsiţi plăcerea personală în moartea celorlalţi”[59]. În tratatul despre sacerdoţiu, observă că slava deşartă este cel mai grav obstacol pe care un preot îl poate întâlni şi enumeră totodată „monştrii” care acompaniază această patimă: „Le cunoşti numele: mânie, descurajare, râvnă, dispute, calomnii, minciuni, decepţii, ipocrizii, comploturi, duşmănie negândită… adulări servile, complezenţe interesate, dispreţ pentru săraci, josnicii faţă de bogaţi”[60].

Douăzeci de ani mai târziu, Ioan se ridica împotriva celor care caută guvernarea în Biserică: cum să fii într-adevăr în serviciul comunităţii, când aspiri la o responsabilitate care rămâne întotdeauna peste putinţele umane: „Vai! Ce pericol imens! Şi ce să le spunem acelor nefericiţi care se avântă într-un astfel de abis adânc al supliciilor! Toţi acei cărora le porunceşti, femei, bărbaţi, copii, sunt responsabilitatea ta şi tu îţi aprinzi un astfel de foc deasupra capului. Mă mir că un om cu astfel de responsabilităţi poate fi salvat, când, în faţa unei ameninţări imense şi a unei nepăsări a timpului nostru, văd cu toate acestea atâţia oameni care fug încă şi se precipită spre acea responsabilitate apăsătoare a poruncirii. Dacă cei care au fost aleşi împotriva voinţei lor nu vor găsi nici o indulgenţă sau justificare pentru că şi-au neglijat administrarea datoriilor lor, cu atât mai puţin cei care s-au luptat din răsputeri să o obţină. Acest om cu atât mai mult se lipseşte de orice indulgenţă. De fapt, trebuie să ne temem şi să tremurăm conştientizând ce povară implică acţiunea de a porunci. Cei care au fost cândva aleşi, nu trebuie să se retragă. Dar cei care nu au fost aleşi, nu trebuie să se grăbească spre o astfel de responsabilitate, ci dimpotrivă, să fugă din moment ce au deja sub ochi măreţia unei astfel de demnităţi. Iar cei care au fost obligaţi par să fie mult mai circumspecţi. Nimic excesiv, ci simpla dorinţă de a face totul în ordine. Dacă prevezi evenimentul, depărtează-te, convins fiindcă că eşti nedemn de o astfel de alegere. Iar dacă eşti ales, rămâi în egală măsură în gardă şi arată peste tot nobleţea sentimentelor tale”[61].

Slavei deşarte imaginate ca obstacol împotriva armoniei relaţiilor, e bine să ataşăm invidia din mai multe considerente. Cele două patimi sunt asemănătoare în măsura în care invidia constă în a dori ceea ce alţii posedă şi în a-şi avea vanitatea satisfăcută dacă acestea ar cădea pe mâinile altora. Pe de altă parte, Hrisostom nu numai că apropie cele două πάθη în nenumărate texte[62], dar şi subliniază în mod explicit rolul nefast jucat de invidie în relaţiile umane[63]. Sclavul acestei patimi este duşmanul naturii umane[64] şi se opune până şi celor apropiaţi[65], pentru că vede duşman până şi în cea mai apropiată persoană[66].După ce a deplâns accesul acestor nedemni la responsabilităţile ierarhice şi izgonirea oamenilor capabili, Ioan i-a scris prietenului său Vasile: „dacă nutreşti curiozitatea de a afla cauza atâtor rele, vei vedea că este întotdeauna aceeaşi: rădăcina, mama lor comună ca să spunem aşa, este invidia[67]. Mai târziu, după ce era deja preot de patru ani, recunoaşte că „invidia este puternic înrădăcinată în Biserică şi mai ales în noi (cei din treapta ierarhiei) decât în cei inferiori nouă”[68].

Astfel Hrisostom îi îndeamnă cu fervoare pe creştini să nu acţioneze în scopul de a se arăta. Totuşi, în acelaşi timp, continuă să sublinieze responsabilitatea care le revine de a-şi mărturisi credinţa în faţa fraţilor lor şi a necredincioşilor. Dar pentru a mărturisi, nu trebuie oare să te faci observat? Şi atunci cum să evităm slava deşartă? Ascultătorii lui Ioan au perceput ei oare dificultatea sau el le-a împrumutat obiecţia printr-un procedeu literar clasic? Contează prea puţin: „Ce poruncă ne dai? De a trăi pentru a arătare şi pentru slavă? Deloc! Nu pretind aşa ceva! Nu am spus: «Forţaţi-vă să etalaţi în public faptele voastre bune» şi cu atât mai puţin să: «facem paradă», dar să «vă strălucească lumina», adică «virtutea voastră să se extindă, ca focul vostru să crească, ca lumina lui să strălucească». Când virtutea este atât de mare, nu o putem ţine secret; cel care o practică o acoperă cu mii de voaluri”[69]. E de ajuns pentru moment să constatăm că problema nu este deloc rezolvată; vom avea ocazia să întâlnim în cele ce urmează răspunsul la această dificultate.

3. Slava deşartă în viaţa necreştinilor

Într-o operă în care milostenia faţă de aproape ocupă un rol principal, frecventa denunţare a slavei deşarte ca obstacol în relaţiile fraterne constituie un argument greu pentru a demonstra importanţa pe care această patimă o are la Ioan Hrisostom. „Totodată, să recunoaştem că a condamna slava deşartă din acest punct de vedere nu este deloc original: oamenii spirituali ai tuturor timpurilor (împreună cu cei de bun simţ) sunt de acord să vadă în dorinţa de a sclipi în ochii celorlalţi un obstacol grav pentru orice întâlnire cu adevărat omenească. Astfel învăţătura pe care o putem trage de la Ioan, în această privinţă, are un interes real ca mărturie, dar nu ar putea pretinde să aducă o notă într-adevăr nouă. La el, dimpotrivă, apare un aspect mai personal, dacă ţinem cont de locul pe care îl ocupă slava deşartă în polemica sa împotriva necreştinilor”[70]. Vom utiliza cu precădere un pasaj lung şi foarte revelator pentru concepţia lui Ioan Hrisostomul. Se ştie că el stabileşte o relaţie strânsă între viaţa morală şi credinţă: „Ce înseamnă mâncarea pentru trupul nostru: iată maniera noastră de a trăi pentru credinţa noastră: trupul nostru nu poate subzista fără mâncare, iar credinţa fără fapte bune”[71].  

Această relaţie, care îi preocupă în primul rând pe creştini, se răsfrânge şi asupra necreştinilor în asemenea măsură încât concepţia lui Ioan se poate rezuma astfel: dacă un om nu crede în Iisus Hristos, este datorită faptului că viaţa lui morală nu este bună şi nici nu îşi doreşte să o îmbunătăţească. În plus, nu este de conceput ca un necreştin să ducă o viaţă virtuoasă. Dar mai bine să îi lăsăm cuvântul lui Ioan, care comentează un pasaj al celei de-a patra Evanghelii[72]: „Cel care, în absenţa Luminii, ar rămâne în întuneric, ar avea şanse să fie iertat. Dar atunci când ea a apărut, a rămâne în întuneric ar fi dovada clară a unei voinţe perverse şi certăreţe… El, singurul motiv al Venirii Lui, a fost să şteargă păcatele noastre trecute, de a ne păstra pentru viitor. Dar există şi oameni care sunt lipsiţi într-adevăr de curaj sau forţă în faţa muncilor virtuţii şi care până la ultima suflare ţin să rămână scufundaţi în perversitate, fără a se îndepărta niciodată de ea; pe aceştia îi atacă Hristos aici. Cum creştinismul îşi reclamă dreptatea în dogmă şi într-o viaţă sfântă, ei se tem, spune Hristos, de a se converti la noi, pentru că nu vor să arate lumii o viaţă dreaptă… Se întâmplă azi să auzim mulţi greci spunând că nu vor să acceadă la credinţa noastră pentru că nu pot renunţa la beţie, la necurăţie şi la alte lucruri de acest gen… El spune că Lumina a venit în lume: au căutat-o? Au lucrat? Au trudit ca să o găsească? Lumina în persoană a venit la ei, şi nici aşa nu s-au grăbit… Arătaţi-mi pe unul care să se fi debarasat de toate patimile, liber de orice defect şi care să fi rămas printre greci: nu veţi găsi nici unul!”[73]

Poziţie intransigentă, după cum se poate constata, şi care nu întârzie să ne facă să făptuim. De altfel, este interesant să remarcăm că, cu câţiva ani înainte, Libaniu – căruia Ioan Hrisostom îi datorează o bună parte din formaţia sa – credea că trebuie să afirme: „Nu eşti neparat un om rău dacă îţi pui cele mai bune speranţele în zei”[74]. Iată problema pusă în mod clar: nu se poate să fii un păgân onest? Ioan îşi pune în mod explicit această întrebare: „Ce? Se va spune: nu există şi creştini care înfăptuiesc răul şi greci care trăiesc în filosofie? Că există creştini care fac rău, o ştiu la fel de bine ca şi voi, dar că există greci care duc o viaţă dreaptă, iată ce nu cunosc cu certitudine. De fapt, nu-mi vorbiţi de cei care sunt blânzi şi oneşti de la natură, căci în acel caz nu se poate vorbi de virtute. Vorbiţi-mi de cel care suferă mult de chinul patimilor şi îşi păstrează filosofia; nu veţi găsi niciunul. Dacă promisiunea Împărăţiei, ameninţarea cu iadul şi multe alte lecţii atât de elevate îi menţin cu greutate pe oameni în virtute, cu atât mai puţin vor urmări virtutea cei care nu sunt convinşi de niciuna dintre aceste adevăruri. Fie! Să nu dăm impresia că ne place să ne certăm, să cădem mai bine de acord că există greci care duc o viaţă dreaptă. Dar acest lucru nu contrazice argumentarea mea, pentru că este vorba de ceva care se întâmplă în general şi nu de excepţii”[75].

Totuşi, aceste excepţii există[76] şi ar impune o mare dificultate, chiar dacă, după cuvintele lui Ioan, „lucrurile trebuie definite nu după excepţii, ci după efectul lor obişnuit”[77]. Pentru a le surprinde întreaga lor importanţă, această polemică trebuie situată la nivelul adecvat, adică pe planul religios. „De fapt, ceea ce contează la Ioan Hrisostom nu este blamarea necreştinilor, ci apărarea pozitivă a transcendenţei creştinismului”[78]. Ori, luând în considerare relaţia strânsă dintre credinţă şi viaţa morală, ar însemna să relativizăm mai degrabă Revelaţia creştină, decât să îi recunoaştem pe oamenii virtuoşi, chiar dacă în număr mic, dintre păgâni. Această concepţie a lui Ioan manifestă problematica dezbaterii şi ne ajută chiar să-i apreciem răspunsul: „Dacă unii joacă teatru, o fac pentru slavă. Dar cel care acţionează pentru slavă, de fiecare dată când va putea să se ascundă, nu îşi va abandona patimile sale vicioase… Şi nu veniţi să-mi spuneţi că un astfel de om este modest, că el nu fură: aceste acţiuni în sine nu reprezintă virtuţi. La ce bun să acţionezi astfel când eşti sclavul slavei deşarte şi când, de ruşinea prietenilor şi a cunoştinţelor, continui să rămâi în greşeală? Iată ce nu înseamnă să trăieşti drept – Sclavul slavei nu este mai puţin sclav decât cel al necurăţiei. Greşelile primului sunt mult mai numeroase şi perverse decât cele ale celui de al doilea… Toţi oratorii lor frumoşi, care au făcut discursuri măreţe, pentru ca ei să le creadă, au fost superiori bogăţiilor şi pântecului, au fost sclavi ai slavei mai mult decât restul oamenilor, pentru că aceasta este cauza tuturor relelor”[79].        

S-ar putea crede că aceste afirmaţii sunt fructul unei oratorii figurate şi că nu trebuie înţelese ad literam. De fapt, ele par să traducă gândirea profundă a lui Ioan Hrisostom, exprimată de multe ori în alte locuri prin remarci scurte[80] sau prin pasaje mai dezvoltate ca şi cel de mai jos: „Dacă Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9), cum se întâmplă atunci să rămână atâta întuneric? De fapt, nimeni nu a ştiut să se plece în faţa lui Hristos. Atunci cum poate El să lumineze toţi oamenii? În măsura în care acest om a venit la El. Dar dacă unii, de bunăvoie, şi-au închis ochii minţii lor şi au refuzat să întâmpine razele acestei lumini, nu natura luminii îi duce în întuneric, ci perversitatea lor, pentru că ei înşişi s-au lipsit în mod voluntar de acest dar. Da, într-adevăr, iertarea a fost răspândită asupra tuturor, în egală măsură asupra evreului, grecului, barbarului, scitului, omului liber sau sclavului, asupra bărbatului şi a femeii, asupra bătrânului şi asupra tânărului. Ea îi întâmpină pe toţi oamenii fără deosebire, ea îi cheamă cu aceeaşi onoare. Cei care nu consimt să se bucure de acest dar, nu se pot supăra decât pe ei înşişi de această orbire. Poarta este deschisă pentru toţi, nimeni nu are accesul interzis, dar din cauza răutăţii voluntare, unii rămân pe dinafară: ei nu datorează această pierdere nimănui altcuiva decât propriei lor perversităţi… Departe de a fi ignorant, Paul de Samosat cunoştea foarte bine acest adevăr şi a comis acelaşi păcat ca şi evreii. Din consideraţie pentru oameni, aceştia au trădat credinţa mântuitoare: ştiind că Hristos era unicul Fiu al lui Dumnezeu, nu şi-au mărturisit credinţa din cauza căpeteniilor lor, de teamă să nu fie izgoniţi din sinagogi. La fel, Paul de Samosta: din cauza unei femei[81] se spune că şi-a vândut propria mântuire. Tirania slavei deşarte este funestă, într-adevăr funestă, capabilă să orbească ochii celor înţelepţi, dacă nu sunt atenţi! Dacă coruptibilitatea are această putere, patima slavei deşarte este încă şi mai puternică! Şi de aceea Hristos le spunea evreilor: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44)”[82].

Ce să credem de această poziţie? Nu este oare numai o soluţie simplistă din partea acestui sfânt cultivat? „Într-adevăr, zelul lui de a apăra Biserica este lăudabil, însă nu se sprijină oare pe o preconcepţie, disimulând de exemplu că ignoră frecventele avertizări făcute de păgâni împotriva slavei deşarte? Să nu-l cităm decât pe Marc-Aureliu pe care Ioan trebuie să-l fi cunoscut din antologii”[83]. Împăratul stoic mărturiseşte că a moştenit de la tatăl său adoptiv o detaşare de orice vanitate pentru pretinsele onoruri[84] şi ne sfătuieşte: „Te-ai lăsa antrenat de dorinţa de slavă? Gândeşte-te la rapiditatea cu care toţi sunt uitaţi, la abisul timpului infinit dintr-unul şi din celălalt sens, la vidul cuvintelor răsunătoare, la umoarea schimbătoare şi indecisă a celor care par să te laude, la îngustimea locului în care acea slavă se limitează”[85]. Şi s-ar mai putea cita şi alte texte[86].

Cunoscând această literatură, Ioan Hrisostom, după cum s-a constatat, nu se lasă câtuşi de puţin impresionat, pentru că are grijă să deosebească „filosofii” în cuvinte de cei care trec la fapte[87]. Astfel el se preface că îl întreabă pe Sfântul Pavel de ce nu a vrut să cunoască textele necreştinilor. Iată răspunsul pe care i-l împrumută Apostolului: „Nu mă preocupă cuvintele, pentru că noi trebuie să trecem la fapte. În luptă, succesul le revine nu celor care vorbesc mult, ci celor care depun o muncă mai îndelungată. Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţă: biruinţa este câştigul nu al celora care vorbesc, ci al celora care făptuiesc[88].

Totuşi, ce-i drept păgânii nu s-au limitat la cuvinte, pentru că slava deşartă este într-adevăr o patimă subtilă care ne împinge la actele cele mai contradictorii[89]; trebuie deci să analizăm îndeaproape mobilele subadiacente ale acţiunilor „virtuoase”. Iar Ioan o face apelând la amintiri literare. Socrate căuta să strălucească în toate acţiunile lui[90], Platon şi Pitagora erau „adevăraţi copii subjugaţi întru totul de slava deşartă[91]. Cât despre Diogene Cinicul, el se îmbrăca în zdrenţe şi se retrăgea în butoi pentru a se face remarcat de oameni[92]. Cu siguranţă Ioan recunoaşte că păgânii au dus o viaţă de renunţare[93], trăită în castitate[94] şi în abandonul bogăţiilor lor[95]. Dar în aceste pasaje, el ţine aproape întotdeauna să precizeze că slava deşartă este mobilul cel mai profund care îi însufleţea şi conchide cu: „Câtă pompozitate, cât snobism! Ei fac totul pentru a fi lăudaţi de oameni şi nimic pentru filosofie. Când făptuiesc pentru slavă, nu există decât vulgaritate. Când posedă totul, dar când nu sunt stăpânii acestei patimi, se depărtează de orice filosofie şi sunt dominaţi de cea mai tiranică şi ruşinoasă patimă”[96].

Ioan nu a trebuit de altfel să se întoarcă prea mult în trecut pentru a găsi argumente în favoarea tezei sale: păgânii timpului său, ca Iulian şi Libaniu, nu se arătau deloc mai detaşaţi de slavă decât strămoşii lor, după cum se poate constata din scrierile lor. La ordinul împăratului Iulian Apostatul, unii creştini au favorizat „ateismul” din cauza bunăvoinţei pe care o arătau faţă de străini. Pentru a contracara influenţa „galileenilor” (a creştinilor), iată soluţia pe care o preconizează în scrisoarea sa către părintele Arsace: „Toţi preoţii din Galatia, fără excepţie, trebuie să acţioneze la fel. Pentru a le stimula zelul, fă apel la amorul lor propriu (mot-a-mot «umple-i de confuzie») şi convinge-i să fie interesaţi”[97].

Este însă foarte interesant să surprindem din plin câteva reacţii spontane ale lui Libaniu care ne arată că la Antiohia există „o mulţime de facilităţi pentru oamenii abili în arta oratoriei de a obţine slava”[98]. Tot el le spune „scumpilor săi discipoli îndrăgostiţi de slavă”[99]: „Nu există stăpân care să mă egaleze în solicitudine, în doctrina care vă priveşte”[100]. Iată ceva încă mai puternic; unii dintre discipolii săi nu par să aprecieze la justa lor valoare talentele stăpânului lor; astfel el reacţionează după cum urmează: „Pe toţi zeii, aţi spune voi, nu mai sunt atât de bun ca pe vremuri, iar producţiile mele actuale nu sunt la fel de valoroase ca şi cele de odinioară. Nu aşa vorbesc cei care nu au îmbătrânit, încă şi cei care au îmbătrânit deja… pentru toţi aceia, nu există cuvinţel de-al meu care să nu-i facă să acţioneze de pe locurile lor. Se pot auzi ţipând că m-am depăşit pe mine însumi: „Oricât de frumoase au fost faptele mele de odinioară, după cum spun ei, există ceva mai mult în cea de azi, iar bătrâneţea nu reprezintă pentru mine un obstacol”[101]. Nu este fără fundament faptul că s-a putut vorbi despre „incomensurabila deşertăciune” a lui Libaniu![102]

4.  Slava adevărată

Deşertarea slavei lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor este o idee destul de des întâlnită la Sfântul Ioan. „Dumnezeu se preocupă mai puţin de slava sa decât de mântuirea noastră”[103]. Există aici un singur mod de a prezenta lucrurile. În realitate, Dumnezeu nu poate să mai renunţe nici la Slava Sa, aşa cum nu poate renunţa nici la esenţa Sa şi cum aceasta este principiul existent în toate, slava este sfârşitul cel din urmă al tuturor lucrurilor. Dar iată exact cum Sfântul Ioan descrie acest fapt: „Oare mântuirea noastră nu este legată foarte îndeaproape de slava Sa pentru că mântuirea noastră Îl slăveşte[104]? Iar mântuirea noastră Îl slăveşte pentru că mântuirea noastră este cel mai mare dar al său, darul lui Dumnezeu Însuşi. Acest dar al lui Dumnezeu pentru oameni, în toate momentele vieţii lor, duce la slava lui Dumnezeu, căci „a face în continuu bine înseamnă a-i aduce slavă lui Dumnezeu”[105]. Această slavă va izbucni mai ales în ziua judecăţi universale: „în care cei aleşi, intrând în posesia bunurilor lui Dumnezeu, vor constitui slava Sa. Slava binelui desăvârşit constă în a se putea împărtăşi şi a se comunica”[106].

Astfel, Ioan denunţă în slava deşartă sursa conflictelor în relaţiile dintre oameni şi cauza profundă a împietririi inimii vizavi de Evanghelie. Textele prezentate până aici ar lăsa cu uşurinţă impresia că Sfântul Ioan „face morală”, dar o morală a vieţii în Hristos. De aceea ar fi o greşeală gravă să izolăm această morală de spiritul care o animă. Pentru a nu efectua această sciziune străină operei şi gândirii hrisostomice, să ne amintim că „este o obişnuinţă a lui Ioan Hrisostom să nu trateze un subiect în ansamblul lui”[107]. Remarca este bine gândită şi ne invită să ne lărgim analiza consultând şi alte texte care nu dezbat numai slava deşartă, ci şi subliniază tensiunea care există între această patimă şi slava autentică. Am vorbit mai sus despre aceste pasaje numeroase; iată traducerea unuia dintre aceste texte: „Ce rău mai mare decât dragostea pentru locurile de cinste! A dat naştere unor erezii, a consolidat sacrilegiul necredincioşilor. Dumnezeu a dorit ca perfecţiunile sale care sunt invizibile să fie continuate prin crearea acestei lumi. Dar aceşti oameni nu ţin cont de aceasta şi, dispreţuind urmarea acestei învăţături, îşi croiesc un alt drum: iată de ce ei se depărtează de calea cea dreaptă. De aceea evreii nu au crezut. Răpindu-şi slava unii altora, ei nu căutau slava care vine de la Dumnezeu. Cât despre noi, dragii mei, să fugim de această boală cu cât mai mare grabă! Dacă am înfăptuit nenumărate fapte bune, toate acele acte de valoare ar putea să fie distruse de murdăria slavei deşarte. Să ne dorim astfel de laude? Să căutăm atunci laudele pe lângă Dumnezeu. Lauda care vine de la oameni, oricare ar fi ea, dispare încă de la apariţia ei. Să presupunem că nu, că nu aduce niciun folos şi că provine dintr-o judecată coruptă. Ce este deci remarcabil, de fapt, în această slavă este faptul că vine de la oameni şi că de ea se bucură deopotrivă tineri dansatori, femei corupte, avari şi înrăiţi de câştiguri. Dar cel care face obiectul admiraţiei dumnezeieşti nu o împarte cu aceşti oameni, ci cu acei sfinţi slăviţi, vreau să spun cu Profeţii, Apostolii, cei care fac dovada unei vieţi îngereşti. Dacă vrem să atragem mulţimea şi admiraţia lor, să examinăm mai de aproape această dorinţă şi vom constata că nu reprezintă nicio valoare. Pe scurt, dacă ţie îţi place mulţimea, atrage populaţia îngerilor, fă-te de temut pentru demoni, nu face prea mare caz de lucrurile omeneşti. Dimpotrivă, calcă în picioare toate frivolităţile la fel cum ai face şi cu noroiul şi nămolul. Vei vedea atunci clar că nu există nimic care să plaseze mai multă ruşine în suflet decât iubirea de slavă. Nu este cu putinţă, absolut deloc cu putinţă, ca cel căruia îi place slava să ducă o viaţă de răstignire, la fel cum nu există persoană care să aibă mulţimea la picioare şi să calce în picioare majoritatea acestor patimi. Cel care s-a ridicat deasupra acestei slave va scăpa şi de invidie, de dragostea de bogăţii şi de toate aceste boli vătămătoare. Dar tu mă întrebi cum să scapi? Ce-ar fi dacă ne-am îndrepta privirea asupra altei slave, asupra aceleia care vine din cer, pe care cea omenească încearcă să ne-o smulgă cu forţa? Aceasta ne poate ajuta să devenim vestiţi încă de aici de jos, ne însoţeşte în viaţa viitoare, ne eliberează total de servitutea trupească ai cărei sclavi suntem în prezent, fiind înrobiţi de pământ şi de lucrurile pământeşti”[108].

 Pentru a descoperi spiritul care prezidă denunţarea slavei deşarte, se dovedeşte a fi necesar să discernem ideile majore care definesc slava autentică. E bine să subliniem, în primul rând, că dragostea pe care Dumnezeu le-o poartă copiilor Lui este sursa slavei autentice: „Creştinul este slăvit nu numai pentru că l-a iubit pe Dumnezeu cu adevărat, ci şi pentru că s-a bucurat de multă cinste şi dragoste din partea Lui. După cum l-a iubit şi a nutrit gânduri nobile – ceea ce este o dovadă a dragostei –, aşa şi Dumnezeu l-a iubit la rândul Lui pe acest om care trebuia să dea socoteala numeroaselor sale păcate. L-a scăpat de pedeapsă, dar El l-a şi făcut drept. Astfel el se poate slăvi pentru că a fost judecat a fi demn de o astfel de dragoste imensă”[109].

Creştinul se poate găsi slăvit în propria lui fiinţă. Slava de care se bucură este deci în mod radical diferită de aceea pe care el o caută printre semenii săi, aceasta fiind fără de asemănare în comparaţie cu cea de care se bucură Drepţii din Vechiul Testament: „Slava şi cinstea sunt mai mari după ceea ce s-a întâmplat în noul Legământ: creştinul are ca şi cap pe Hristos, se împlineşte prin Trupul lui Hristos, devine fratele şi comoştenitorul său, se conformează trupului său, primeşte o slavă mai mare ca aceea a lui Moise, după cum a afirmat Pavel, arătând că, spre deosebire de Moise, care se acoperea de un văl, noi îi contemplăm faţa descoperită a slavei lui Dumnezeu[110].

Alipit lui Hristos prin botez, creştinul este chemat să-şi însuşească sentimentele Mântuitorului vizavi de slavă. Hristos nu căuta slava care vine de la oameni[111], ci şi-a găsit slăvirea în moarte pe cruce, acceptată din dragoste[112]. El ne învaţă astfel să nu punem niciun preţ pe slava omenească[113]. Luând exemplul Stăpânului său, cel botezat străluceşte de slavă adevărată atunci când cunoaşte încercarea[114], fie că este vorba de asceza vieţii monastice[115] sau, ca şi în cazul lui Pavel, a întemniţării îndurate pentru Hristos[116].

Aceste scurte consideraţii asupra slavei autentice ne permit să înţelegem mai bine punerile în gardă efectuate de Ioan împotriva slavei deşarte. A ceda în faţa acestei patimi înseamnă de fapt ca, închizându-te în tine însuţi, să dovedeşti că Dumnezeu cel „filantrop” nu a fost cu adevărat primit în viaţa ta şi să araţi că, în ciuda botezului, nu a existat o convertire reală[117]. Se observă deci că Ioan vizează mai mult decât un comportament moral şi că, pentru el, este esenţială activarea credinţei care este adusă în discuţie.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu necreştinii. Ioan îi blamează în calitatea lui de creştin convins, pentru că el vede în slava deşartă cauza profundă a necredinţei lor[118]:

A te lăsa de credinţa dreaptă pentru slavă şi, cu scopul de a fi mărit, a-L trata pe Dumnezeu cu dispreţ, nu ar fi oare aceasta culmea laşităţii şi a nebuniei?”[119]. Ar fi bine să studiem aici tema smereniei. Că este vorba de botezaţi sau de necreştini, această virtute apare la Hrisostom ca fundament al întregii vieţi duhovniceşti. Astfel înţelegem că fără această „mamă a tuturor binefacerilor”[120] este imposibil să fim mântuiţi[121].  

Studiul vocabularului arată că adevărata slavă vine din cer, durează veşnic, prezentându-se câteodată ca o realitate viitoare. Aceste calificative, destul de clasice la autorii spirituali, dobândesc la Sfântul Ioan o importanţă specială şi permit, în mod particular, captarea unui aspect esenţial al concepţiei sale, adică legătura strânsă care există între tensiunea eshatologică şi slava autentică[122]: „Cinstea omului rezidă în virtute: a filosofa despre lucrurile viitoare, a fi concentrat cu totul pe acea viaţă, a dispreţui realităţile prezente”[123]. „Prima virtute, orice virtute constă în a fi străin de această lume şi călător, a nu avea nimic în comun cu lucrurile de aici de jos şi a se detaşa de ele ca şi cum ar fi străine”[124]. Această omilie are o importanţă deosebită pentru studiul temei eshatologiei. Ideea centrală este următoarea: la fel ca şi Patriarhii Vechiului Testament, ar trebui să fim cu totul detaşaţi de multe dintre lucrurile pământeşti şi să aspirăm la cer.

Aceste texte sunt caracteristice, pentru că arată preocuparea de dincolo ca fiind centrală în opera lui Hrisostom, pe care îl putem numi, la fel ca şi pe maestrul său Sfântul Pavel, „un creştin eshatologic”[125]. În mod negativ, el insistă asupra caracterului efemer al bunurilor acestei lumi, în opoziţie cu realităţile eterne (τα μέλλοντα) şi nu ezită să folosească comparaţii peiorative. Viaţa prezentă (ό παρών βίος) e astfel prezentată ca o pantomimă[126], o pânză de păianjen[127], o suită de vise şi de viziuni[128]. Ea se aseamănă cu „visurile, cu florile care se ofilesc, cu umbra fugitivă”[129]. Este o mare periculoasă şi agitată[130]. Problemele acestei vieţi[131] nu sunt deloc mai bine apreciate: nu sunt jucării de copii[132], umbră şi vis[133], sunt „toate pline de groază, pericole, de servituţi ruşinoase”[134]. „…o singură zi de visare, într-o viaţă întreagă, iată bucuriile de aici de jos în faţa realităţilor binefacerilor viitoare”[135].

Astfel, prin subterfugiul temei eshatologice, suntem chemaţi încă o dată să degajăm climatul religios care însufleţeşte lupta întreprinsă de Ioan împotriva slavei deşarte. Robul ei distruge în sine tendinţa către viaţa veşnică, la care orice om e chemat[136], şi rămâne nituit de realităţile pământeşti, atât de puternic atacate de Ioan. Totuşi, e bine să cuprindem concepţia lui: „Nu pretind să descriu viaţa prezentă, departe de mine această intenţie: nu este oare opera lui Dumnezeu? Eu mă străduiesc numai să îndemn să iubiţi binefacerile care vor urma, să nu vreţi să rămâneţi în mijlocul acestor bunuri prezente, să nu vă ataşaţi de trupul vostru, să nu aveţi aceleaşi sentimente ca şi cel cu suflet josnic”[137]. „Viaţa prezentă este oare rea, ea care ne permite să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să filosofăm despre viitor, să devenim îngeri din oameni ce suntem, să ne amestecăm cu corurile Puterilor de sus?”[138]

 Expresiile citate mai sus denunţă o ataşare excesivă de lucrurile lumii şi ale trupului şi subliniază transcendenţa realităţilor veşnice: dacă creştinul autentic „refuză să se lase fascinat de slava vieţii prezente”, este pentru că el vrea „să aibă întotdeauna privirea aţintită spre lumea de sus, pentru a nu se preocupa fără oprire decât de acele bunuri şi să nu-şi dorească decât acea slavă”[139].

Totodată se pune întrebarea: dacă nădejdea în lumea de dincolo ne permite să nu ne împotmolim în deşertăciunile lumii acesteia, cum se face că unii păgâni, în ciuda lipsei lor de credinţă în Înviere[140], de multe ori remarcată de Ioan („Necredincioşii rămân insensibili la gândul Învierii, nu s-au lăsat înfricoşaţi niciodată de acest lucru”)[141], au putut să considere lucrurile omeneşti ca fiind trecătoare, şi nu mai valoroase decât fumul?[142] Hrisostom recunoaşte aceste cazuri[143], dar după cum am spus-o deja, el depăşeşte materialitatea lucrurilor sau a cuvintelor pentru a judeca intenţia: sau se poate vorbi oare de o detaşare a celui care caută să strălucească în toate în ochii celorlalţi? Dar, pe lângă această căutare a slavei umane, rămâne un punct asupra căruia detaşarea lor se împotmoleşte: necreştinii se tem de moarte[144]. Este adevărat că unii creştini împărtăşesc aceeaşi frică datorită unui motiv asemănător: „Vreţi să-i spun Milosteniei voastre de ce ne temem de moarte? Dragostea pentru Împărăţie nu ne-a cuprins încă, iar dorinţa binefacerilor viitoare încă nu ne-a înflăcărat”[145].

Denunţând slava deşartă, Hrisostom se ridică astfel împotriva unei atitudini anti-religioase. Atunci când Dumnezeu ne cheamă pe toţi la slava veşnică[146], sclavii slavei deşarte refuză această vocaţie: creştinul, în ciuda botezului său, iar necreştinul, în ciuda detaşării aparente pe care o afişează[147]. A dori să-ţi satisfaci vanitatea înseamnă a înăbuşi în tine iubirea lucrurilor veşnice[148], a căuta slava deşartă, a te priva de slava pe care ne-o acordă Domnul prin „filantropii”.

Răspunzând în final la o obiecţie ridicată mai sus, vom avea o ultimă ocazie de a plasa lupta dusă de Sfântul Ioan împotriva slavei deşarte dincolo de o moralitate plată: „Dacă practicăm virtutea”, spune el, „să încercăm înainte de toate să ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o împărtăşeşte, fără a ţine cont de laudele făcute de oameni”[149]. Dar cum să evităm să strălucim în ochii celorlalţi, dacă vrem să rămânem fideli datoriei mărturisirii? Fără îndoială, este o întrebare eternă, care dobândeşte totodată un relief deosebit dacă avem grijă să o replasăm în contextul istoric. Ori, „întorcându-ne spre secolele IV şi V… păgânismul şi creştinismul se înfruntă pentru ultima dată, fiecare dintre ele reprezentate fiind de spirite grandioase şi de mari scriitori”[150]. Când Ioan era adolescent, puterea s-a ridicat împotriva „galileenilor”. Hrisostom face mai mult decât o singură dată aluzie la persecuţia dezlănţuită de Iulian[151], şi până şi Sfântul Grigore Teologul vorbeşte despre situaţia dramatică cu care s-au confruntat creştinii[152]. Dar în momentul în care Ioan cunoştea un adevărat succes în predicarea lui, situaţia s-a schimbat. Două edicte ale lui Teodosie – în iunie 391 şi noiembrie 392 – au abolit cultul păgân în toată împărăţia şi trebuie să citim „pro templis” a lui Libaniu pentru a cunoaşte sentimentele bătrânului orator în faţa insultelor proferate împotriva religiei zeilor.

Creştinii sunt deci în avantaj! Într-adevăr, Hrisostom cunoaşte pericolele pe care botezaţii trebuie să le înfrunte în contactul de zi cu zi cu păgânii[153]. Dar, în acelaşi timp, îi place să vadă în aceste relaţii o intenţie specială a lui Dumnezeu „permiţând ca oamenii să trăiască unii cu ceilalţi, mai ales celor buni cu cei răi pentru ca să-i aducă pe drumul propriei virtuţi[154]. De fapt, el manifestă un real optimism în faţa efectelor care ar rezulta dintr-o mărturisire autentică[155]: „Dacă am trăi aşa cum trebuie, i-am surprinde cu totul pe păgâni, chiar mai mult decât o fac cei care înfăptuiesc minuni”[156]. Se poate spune şi că nu ar mai fi niciun grec, dacă ne-am comporta ca nişte creştini adevăraţi[157]. Pentru a-i stimula foarte tare pe ascultătorii săi, Ioan a dus o viaţă conformă cu credinţele lor: „Să arătăm deschis o viaţă nouă. Să transformăm pământul în cer. Vom arăta astfel grecilor numeroasele binefaceri de care sunt privaţi. Dacă ne-ar vedea că ducem într-adevăr o viaţă onestă, ar avea în faţă însuşi spectacolul Împărăţiei cerurilor. Dacă ne-ar vedea, plini de blândeţe, nepunând deloc preţ pe mânie, pe dorinţele necurate, pe invidie şi avariţie, şi fiind ireproşabili pe toate planurile, ar spune: «Dacă creştinii sunt îngeri aici jos pe pământ, nu vor fi oare îngeri şi după ce au îndeplinit călătoria lor acolo sus?»”[158].

Astfel, în ciuda pericolelor slavei deşarte, Ioan nu visează să elimine slava inerentă mărturisirii, ci se străduieşte să o creştineze printr-o schimbare completă de orientare, proiectând această slavă asupra Domnului Însuşi: „Cum este posibil să-l slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească, după cum s-a zis în altă parte: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.» (Matei 5, 16) De fapt nimic nu contribuie atât de mult la slava Stăpânului nostru decât o conduită excelentă. După cum lumina soarelui luminează cu propriile-i raze faţa celor care o privesc, tot astfel şi virtutea îi atrage să o contemple toţi cei care o văd şi incită spiritele drepte să-i aducă slavă lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, să o facem astfel încât să-i stimulăm pe cei care ne privesc să-l slăvească pe Dumnezeu, pentru că este scris: «Orice aţi face, faceţi totul pentru a-l slăvi pe Dumnezeu»”[159].

Să-i aducem slavă lui Dumnezeu! Această atitudine, esenţială creştinismului autentic, ocupă un loc atât de important în opera lui Ioan încât s-ar putea crede că există o coloraţie specială în viziunea lui teologică: „În interiorul creştinismului fiecare credincios poate, după afinităţile secrete ale naturii sale, să pună accentul pe acel aspect al relaţiilor sale care îl unesc pe om cu Dumnezeu. Unii, sensibili la puritatea Sa, la propria Lui nenorocire, propovăduiesc înainte de toate pocăinţa; alţii, impresionaţi de măreţia Lui, cer în primul rând adorarea, reverenţa. Ioan nu vrea să-I vadă decât bunătatea, nu vrea decât să aducă slavă, mulţumire. Este un punct la care se întoarce mereu în acelaşi mod, iar cuvintele care îi sunt împrumutate în momentul morţii: «Slavă lui Dumnezeu în toate cele»[160] par să-şi pună amprenta atât pe opera lui cât şi pe viaţa lui. Nimeni nu ar putea să rezume cu mai multă fericire orientarea profundă a sufletului său”[161].

Această recunoaştere trebuie să se menţină în momentele dificile. Sfântul Ioan extrage o astfel de convingere din profunzimile credinţei sale. De fapt, în faţa persecuţiei, ce subtilă tentaţie de a dobândi slava din răbdarea sa! Fără îndoială, Hrisostom nu dezvoltă în mod direct această idee, ci îndeamnă plin de înflăcărare să-L slăvim pe Dumnezeu în mijlocul unei încercări: „Trebuie să veghem cu grijă asupra unui singur punct: să înfruntăm orice încercare cu rugăciunea de mulţumire”[162]. Cuvintele ultime ale lui Hrisostom înaintea propriei morţii, „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, au arătat triumful perseverenţei şi al răbdării lui personale. „El a murit – spune Paladie – ca un atlet victorios”.

Acest sfat, dat la Antiohia în 391, a fost adesea repetat creştinilor din Constantinopol[163] şi, chiar şi alungat din funcţia sa, Ioan va reveni asupra acestei idei în scrisorile sale[164]. Iată un extras din această omilie rostită la întoarcerea din primul său exil: „Ce să spun? Ce cuvinte să rostesc? Dumnezeu să fie binecuvântat! Iată ce v-am spus la plecare, iată ce vă spun la întoarcere şi nu am încetat să spun acelaşi lucru în timpul depărtării mele. Vă amintiţi? V-am citat exemplul lui Iov şi vi-l voi repeta: «Fie numele Domnului binecuvântat!» (Iov 1, 21). Acesta este testamentul pe care vi l-am lăsat, iar azi reînnoiesc aceste rugăciuni de mulţumire: fie ca numele Domnului să fie binecuvântat întotdeauna! Evenimentele s-au schimbat, dar rugăciunea de mulţumire rămâne aceeaşi. Când eram în exil, eu aduceam mulţumire şi odată întors continui să aduc mulţumire… Binecuvântat să fie Dumnezeu care a permis să fiu alungat şi El să fie încă binecuvântat pentru că m-a adus înapoi în mijlocul vostru. Binecuvântat să fie Dumnezeu care a permis ca furtuna să se dezlănţuie şi să fie încă binecuvântat pentru că a readus calmul. Dacă vorbesc altfel este pentru a vă învăţa să-i aduceţi mulţumire Domnului”[165].

Opoziţia dintre slava umană şi cea care vine de la Dumnezeu, precum şi relaţia dintre slava autentică şi familiaritatea dumnezeiască care se traduce prin îndreptarea spre cer şi rugăciunea de mulţumire de pe acest pământ, arată foarte bine că Hrisostom vede în slava deşartă nu numai un obstacol în viaţa morală adevărată, ci şi o atitudine care minează vocaţia religioasă a omului. În această privinţă, foarte semnificativă ni se pare insistenţa egală pe care o foloseşte pentru a denunţa slava umană şi pentru a reaminti sarcina rugăciunii de mulţumire.

Ideea centrală a Sfântului Ioan Gură de Aur, slava deşartă, ar putea încă să fie calificată ca idee de răspântie. În numeroase ocazii, mai multe teme ale operei au apărut în relaţie cu slava omenească; am constatat acest lucru mai ales în cazul iubirii frăţeşti şi a polemicii împotriva necreştinilor. Altele au fost notate mai pe scurt, ca de exemplu familiaritatea dumnezeiască, detaşarea de bunurile lumeşti şi îndreptarea spre lumea de dincolo, fără a o uita pe cea a slavei adevărate, căreia îi suntem destinaţi după moarte, dar care de pe acest pământ îi iluminează pe copiii „filantropului” Dumnezeu. Desăvârşirea omului în univers este „slava lui Dumnezeu”, vederea prezenţei lui Dumnezeu în toate. Biserica ortodoxă este „cerul pe pământ” care doxologizează:

Slavă lui Dumnezeu,

Celui ce S-a arătat

Şi pe pământ a fost văzut

Şi lumea a luminat![166]

[1] Lui Teodor, tratat, 9, SC 117, p. 124, 1. 15-19.

[2] Ps. 62.

[3] Sf. Ioan Scărarul, Scara 22, PG 88, 949 a.

[4] Francis Leduc, „Le thème de la vaine gloire chez saint Jean Chrysostome”, p. 3.

[5] După cum se va observa, vom cita cel mai adesea omiliile la Evanghelia după Matei, care au fost scrise în 390. De fapt, am căutat să degajăm din acest comentariu tema slavei deşarte. Totuşi, nu ne vom limita la investigarea acestei opere, după cum o arată numeroasele trimiteri şi citate extrase în alte părţi.

[6] Marc-Aureliu, Meditaţii, II, 11, 6 (traducere E. Bréhier, Stoicii, colecţia „Pleiada”)

[7] A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, introducere, SC, p. 13. cf. şi: A.J. Festugière, Sfinţenia, Paris, 1942, p. 34: „În climatul gândirii greceşti, gustul pentru slavă, δόξα, merge mână în mână cu gustul de excelenţă, αρετή”.

[8] În multe alte texte, se pot vedea câteva exemple ale acestei opoziţii în pasajele următoare: La Geneză, Omilia 5, 6, PG 53, 53-54; La Romani, Omilia 14, 9, PG 60, 536 d; Omilia 17, 4, PG 60, 570 ab; La II Timotei, Omilia 4, 3, PG 62, 621 d; La I Corinteni, Omilia 29, 6, PG 61, 249 a.

[9] La Matei, Omilia 6, 5, PG 57, 69 b; Omilia 71, 3, PG 58, 665 c.

[10] Lui Teodor, scrisoare, 5 SC 117, p. 72, 1. 22.

[11] La Matei, Omilia 64, 2, PG 58, 611 a. Aceste cuvinte se găsesc de multe ori la plural: La Matei, 1, 2, PG 57, 16 b.

[12] La Matei, Omilia 15, 9, PG 57, 235 c.

[13] Lui Teodor, tratat, 9, SC117, p. 124, 1. 16 şi 19.

[14] La Matei, Omilia 4, 11, PG 57, 53 b.

[15] La Matei, Omilia 32, 8, PG 57, 388 a; Omilia 58, 3, PG 58, 570 a; Omilia 58, 5, PG 58, 573 a; La I Corinteni, Omilia 11, 2, PG 61, 90 b.

[16] La Matei, Omilia 40, 4, PG 57, 443 c; Omilia 89, 3, PG 58, 785 c; Opt cateheze baptismale, 5, 4, SC 50, p. 202.

[17] Opt cateheze baptismale, 5, 6, SC 50, p. 203.

[18] La Matei, Omilia 19, 1, PG 57, 273 c; Omilia 44, 1, PG 57, 465 cd.

[19] Celor care se opun vieţii monastice, 3, 6 PG 47, 357 c; La Ioan, Omilia 28, 3, PG 59, 166 b.

[20] Către Stagir, 3, 14, PG 47, 492 c; La I Cor., Omilia 44, 3. PG 61, 377 a: Slava deşartă este cauza tuturor relelor.

[21] Expresia este a lui A. M. Malingrey, în SC 103 (introducere, p. 32).

[22] La Matei, Omilia 13, 4. PG 57, 212 c.

[23] Iată, drept ilustrări, câteva dintre aceste liste cu trimiterile lor:

  • bogăţie, slavă, putere: Despre David şi Saul, 1, 2, PG 54, 699 a.

–     bogăţie, slavă, siguranţă: La I Cor. Omilia 25, 4, PG 61, 211 a.

–     bogăţie, putere, slavă: La psalmul, 142, 6, PG 55, 456 a.

  • dragoste de bogăţie, de autoritate şi de slavă: La Efeseni, Omilia 9, 3, PG 62, 73 b.
  • bogăţie, slavă, putere, onoare: La statui, Omilia 15, 3, PG 49, 157 b.
  • bogăţie, putere, autoritate, onoare: La Evrei, Omilia 9, 5, PG 63, 82 ab.
  • putere, slăbiciune, slavă: La Evrei, Omilia 18, 2, PG 63, 136 cd.

–     slăbiciune, bogăţie, putere, slavă: Despre feciorie, 80, SC 125, p. 378 (1. 3-4).

  • pântec, bogăţie, slavă: La Evrei, Omilia 25, 4, PG 63, 178 a.
  • slavă, bogăţie, putere, slăbiciune: Către Demetrie, 9, PG 47, 409 c.

Avva Dorotei de Gaza scoate în evidenţă faptul că „toţi Părinţii ne învaţă că fiecare patimă vine fie din dragostea de slavă, fie din dragostea de bani, fie din dragostea de plăceri”: Învăţătura 10 SC 92, p. 393 (nr. 131); cf. şi: Învăţătura 9 (p. 331) şi Învăţătura 13 (p. 417, nr. 145).

[24] La Geneză, Omilia 9, 4, PG 54, 625 d; La I Cor. Introducere, PG 61, 12 a.

[25] Lui Teodor, scrisoare, 3 SC 117, p. 64, 60-62; Împotriva celor…, 3, 19, PG 47, 382 a; La Matei, Omilia 58, 4, PG 58, 571 b; La Efeseni, Omilia 21, 4, PG 62, 154 a; Omilia 22, 5 PG 62, 162 c; Omilia 24, 4. PG 62, 174 c; Opt cateheze baptismale, 8, 12, SC 50, p.254; La Col. Omilia 9, 2, PG 62, 363 a; La Evrei, Omilia 20, 2, PG 63, 145 bc; Omilia 24, 2 PG 63, 168 c.

[26] La Matei, Omilia 51, 6, PG 58, 518 b, c sau La I Cor. Omilia 9, 4, PG 61, 80-82. În acest ultim pasaj, Ioan Hrisostom iniţiază o critică violentă împotriva avarilor. Nu există în opera sa pasaje atât de puternice care să denunţe „îndrăgostiţii” de slavă omenească.

[27] Mat. 13, 22.

[28] La Matei, Omilia 44, 4, PG 57, 469 c.

[29] La Matei, Omilia 20, 2 PG 57, 288 d, 289 a. Vezi La Ioan, Omilia 28, 3, PG 59, 166 b; şi: La Statui, Omilia 2, 5, PG 49, 39 d, 40 a.

[30] F. Leduc, art. cit., p. 8.

[31] La Matei, Omilia 41, 4, PG 57, 450 b.

 

[32] Împotriva…, 3, 8, PG 47, 360 d, 361 a.

[33] Ibidem., 3, 8, PG 47, 362 d, 363 a.

[34] Către Demetrie, 4, PG 47, 400 b.

[35] La Matei, Omilia 71, 2, PG 58, 664 c.

[36] La Corinteni, Omilia 7, 5, PG 62, 349 d, 350 a.

[37] La Evrei, Omilia 28, 4, PG 63, 198 a.

[38] La Evrei, Omilia 27, 5, PG 63, 191 a, 192 a.

[39] La Efeseni, Omilia 10, 2-3, PG 62, 77 ab, 78 a, 78 d, 80 a.

[40] La Evrei, Omilia 28, 5, PG 63, 198 c.

[41] La Efeseni, Omilia 13, 4, PG 62, 100 a; La Evrei, Omilia 21, 1, PG 63, 149 b.

[42] La Ioan, Omilia 47, 3. PG 59, 266 c; La II Cor. Omilia 5, 3. PG 61, 431 d.

[43] Cum să observăm fecioria, în „Noua colecţie de texte şi documente”, Paris, 1955, p. 118, 1. 18-19.

[44] La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 590 a.

[45] La Matei, Omilia 62, 5, PG 58, 602 c.

[46] La Ioan, Omilia 3, 6, PG 59, 45 b.

[47] La Geneză, Omilia 37, 5, PG 53, 348 d, 349 b.

[48] La Matei, Omilia 50, 3, 4, PG 58, 508 c, 509 b. Sfântul Grigore Teologul remarcă de asemenea: „Nu este ciudat să cinstim dumnezeirea cu aur şi cu bunuri de prisos – şi acolo unde poate că este mai multă ostentaţie (επίδειξιν) decât pietate…?”: Scrisoarea 79, 4. A. Simplicia.

[49] La Cuvântul…, PG 51, 271-302. vezi O. Plassmann, Das Almosen bei Johannes Chrysostomus, Münster, 1961.

[50] La Matei, Omilia 20, 1, PG 57, 287 b.

[51] Matei 6, 2.

[52] La Matei, Omilia 19, 1, PG 57, 275 a, b.

[53] La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665 a.

[54] La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665 c.

[55] La II Cor., Omilia 13, 3, PG 61, 795 a.

[56] A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, introducere, SC 13, p. 13.

[57] Palladius, Dialoguri, 17, PG 47, 61 a.

[58] La Matei, Omilia 35, 5, PG 57, 412 b.

[59] Cum să observăm fecioria, în „Noua colecţie de texte şi documente”, Paris, p. 99, 1. 12-14.

[60] Despre Preoţie 3, 9 PG 48, 646 a, b.

[61] La Evrei, Omilia 34, 1, PG 63, 233 a, b. Avva Dorotei vede în dragostea de slavă una dintre cauzele invidiei: „Anumite patimi nu mai acţionează deloc, dacă li se suprimă cauzele. Invidia, de exemplu, nu reprezintă nimic în ea însăşi, dar ea are cauze multiple, dintre care una este dragostea de slavă. Din cauza faptului că ne dorim onoruri, îi invidiem pe cei care au parte de ele sau care sunt respectaţi mai mult”: Învăţătura 12, SC 92, p. 393 (nr. 131).

[62] La Matei, Omilia 46, 4 PG 58, 480 c; Omilia 58, 2, PG 58, 568 d; Omilia 65, 5, PG 58, 624 a; Omilia 70, 4, PG 58, 660 c. Grupând slava deşartă şi invidia, Ioan subliniază adesea că amândouă distrug prietenia: La Matei, Omilia 58, 4, PG 58, 571 d; Omilia 60, 3, PG 58, 588 a.

[63] La I Corinteni, Omilia 31, 4, PG 61, 262c – 264.

[64] La Matei, Omilia 40, 3, PG 57, 443 bc; La martirul Roman 1, 1, PG 50, 607 b.

[65] Ibidem, Omilia 40, 2, PG 57, 440 b.

[66] La Ioan, Omilia 5, 4, PG 59, 58 d.

[67] Despre Preoţie 3, 15, PG 48, 653 d.

[68] La Matei, Omilia 40, 4, PG 57, 443 c. Se poate apropia de această judecată un cuvânt al lui Grigore Teologul, care datează de câţiva ani mai devreme. În toamna lui 382, el acceptase direcţia Bisericii propuse de Nazianz, dar în primăvara lui 383, se dezminte de funcţia episcopală din cauza motivului următor: „Eram obosiţi să luptăm împotriva invidiei şi a sfinţilor episcopi care ditrugeau înţelegerea şi care vedeau interesul pentru credinţă ca un lucru secundar în raport cu certurile lor personale”: Către Philagrios, scrisoarea 87, 3.

[69] La Matei, Omilia 15, 8. PG 57, 233 b, c.

[70] F. Leduc, art. cit., p. 17.

[71] La Cuvântul apostolului…, 1, 10. PG 51, 280 d, 281 a.

[72] Ioan 3, 19.

[73] La Ioan, Omilia 28, 2, 3, PG 59, 163 d, 164 a, 164 b, 164 c, 165 b.

[74] Libanius, Pro Templis, în Byzantion (1933), p. 39 (53).

[75] La Ioan, Omilia 28, 2, PG 59,164 c, d.

[76] Lui Ioan i se întâmplă să vorbească despre „virtutea” păgânilor, dar numai într-un context în care aduce reproşuri creştinilor răi: Lui Teodor, tratat, 15 SC 117, p. 170-172, 1. 38-41; La Fapte, Omilia 34, 5, PG 60, 251 d.

[77] Despre feciorie 55, SC 125, p. 304, 1. 20-21.

[78] F. Leduc, art. cit., p. 18.

[79] La Ioan, Omilia 28, 2, 3, PG 59,164 d, 165 b.

[80] Prizonieri ai slavei deşarte (La Matei, Omilia 71, 2. PG 58, 664 bc). Evreii din timpul lui Hristos acţionau pentru a fi văzuţi (La Matei, Omilia 67, 3. PG 58, 636 c; 73, 2. PG 58, 675 a). Astfel această patimă îi ţine departe de Dumnezeu (La Matei, Omilia 72, 2. PG 58, 669 a; La I Corinteni, Omilia 35, 4. PG 61, 301 b). Cât despre eretici, ei îşi răspândesc veninul cu scopul de a se arăta (La Matei, Omilia 46, 1. PG 58, 476 d).

[81] Zenobia, regina Palmyrei, al cărei receptor de finanţe al oraşului era Paul de Samosta, episcop al Antiohiei; el avea acolo rolul de vice-rege. Zenobia se pare că ar fi fost de origine greacă din Egipt. După Sfântul Atanasie, ea era evreică, iar Sfântul Ioan Hrisostom pare să insinueze aici că, pentru a-i plăcea ei, şi-a apropiat el credinţa de iudaismul pe care l-a profesat vizavi de încarnare, un adopţianism modalist.

[82] La Ioan, Omilia 8, 1, PG 59, 65 b- 66 b.

[83] F. Leduc, art. cit., p. 20.

[84] Marc-Aureliu, Meditaţii, I, 16, 2.

[85] Meditaţii, IV, 3, 7.

[86] Meditaţii, VII, 73; VIII, 8.

[87] La Matei, Omilia 74, 1, PG 58, 680 c; cf. şi I Corinteni, Omilia 29, 6, PG 61, 248 b: „dacă păgânii au observat caracterul perisabil al lucrurilor acestei lumi, a fost în teorie şi nu în practică”.

[88] La I Corinteni, Omilia 14, 2, PG 61, 116 c.

[89] Ibidem, Omilia 35, 4, PG 61, 301 c.

[90] La Fapte, Omilia 36, 2, PG 60, 261 a.

[91] Ibid., Omilia 4, 4, PG 60, 47 d; La statui, Omilia 19, 1, PG 49, 189 d.

[92]La I Corinteni, Omilia 35, 4, PG 61, 301; Despre Babila 8, PG 50, 545 b.

[93] La Matei, Omilia 21, 4, PG 57, 300 a; La Efeseni, Omilia 12, 1, PG 62, 89 d.

[94] La Evrei, Omilia 13, 5, PG 63, 109 c.

[95] La Geneză, Omilia 20, 5, PG 53, 173 c, d; La Matei, Omilia 15, 9, PG 57, 235 b.

[96] La Fapte, Omilia 4, 4, PG 60, 50 a.

[97] Iulian, Opere complete, I, prima parte, p. 144 (scrisoare către Arsace, mare preot al Galatiei).

[98] Libanius, Antiochikos (traducere Festugiere, în Antiohia păgână şi creştină, p. 37). Hrisostom subliniază pericolul slavei deşarte în arta oratorică: La I Corinteni, Omilia 32, 6, PG 61, 271 d.

[99] Citat de Festugiere, în Antiohia păgână şi creştină, p. 446, 1 (Despre motivele sale de a suprima discursul ceremonial).

[100] Op. cit., p. 456, 9, 1. 22.

[101] Op. cit., p. 449, 19.

[102] Op. cit., p. 99.

[103] La Efeseni, Omilia 1, 2, PG 62, 13.

[104] La Evrei, Omilia 29, 2, PG 63, 205.

[105] La psalmul 113, 3, PG 55, 309. Cf. La Ioan, Omilia 45, 3, PG 59, 255. La Matei, Omilia 45, 2, PG 58, 473.

[106] La II Corinteni, Omilia 3, 4, PG 61, 410 d.

[107] J.M. Leroux, „Monahismul şi comunitatea creştină după Sfantul Ioan Hrisostom”, în Teologia vieţii monastice, studii despre tradiţia patristică, Paris, 1961, p. 145.

[108] La Ioan, Omilia 38, 5, PG 59, 218 c.

[109] La Romani, Omilia 8, 1, PG 60, 455 d.

[110] La Psalmul 8, 7, PG 55, 117 a.

[111] La Matei, Omilia 29, 1, PG 57, 359 a; Omilia 29, 2, PG 57, 360 c; Omilia 45, 2, PG 58, 473 b; Omilia 48, 1, PG 58, 487 d; La Ioan, Omilia 45, 2, PG 59, 253 a; Omilia 45, 3, PG 59, 255 bc; Omilia 47, 2. PG 59, 265 d; La I Cor., Omilia 5, 5, PG 61, 46 b.

[112] La Efeseni, Omilia 8, 2, PG 62, 57 b.

[113] La Matei, Omilia 15, 1, PG 57, 233 a; Omilia 25, 2, PG 57, 329 d; La Evrei, Omilia 28, 2, PG 63, 194 b.

[114] Scrisoarea 65, PG 52, 644 bc.

[115] Împotriva celor…, 2, PG 47, 332-348. Hrisostom descrie îndelung viaţa monastică şi menţionaeză în numeroase rânduri slava care îl înconjoară pe cel singuratic: Ibid., 3, 11, PG 47, 366 a, b.

[116] La Efeseni, Omilia 8, PG 62, 55-70.

[117] Ioan a subliniat adesea cu tărie transformarea operată de botez. Totuşi, Hrisostom ne face de asemenea cunocut faptul că schimbarea nu se poate realiza fără colaborarea intimă a persoanei, fie că este catehumenul sau iniţiatul de-a lungul vieţii creştine.

[118] La Ioan, Omilia 8, 1, PG 59, 65 d; 66 b; Ibidem, Omilia 9, PG 59, 70 – 74.

[119] Ibidem, Omilia 3, 5, PG 59, 44 b.

[120] La Matei, Omilia 3, 6, PG 47, 40 a.

[121] La Ioan, Omilia 34, 3, PG 59, 192 b.

[122] La Matei, Omilia 45, 3, PG 58, 474 d, 475 a.

[123] La psalmul, 48, 6, PG 55, 232 b.

[124] La Evrei, Omilia 24, 1, PG 63, 165 d.

[125] Expresia este folosită de către E. Schillebeeckx pentru a-l desemna pe Apostolul Neamurilor, Mariajul, realitatea terestră şi misterul mantuirii, Paris, 1966, p. 196.

[126] Despre Plâns, 2, 1, PG 47, 411 bc.

[127] La Matei, Omilia 31, 5, PG 57, 376 cd.

[128] La I Tesalonicieni, Omilia 9, 3, PG 62, 450 b,c.

[129] Cum să observăm fecioria, 11, op.cit., p. 136, 1. 95-96. Cf. La I Timotei, Omilia 15, 3. PG 62, 584 b.

[130] La Geneză, Omilia 16, 6, PG 53, 134 b; Omilia 18, 7, PG 53, 158 c. Multe dintre aceste comparaţii revin, grupate de această dată, în începutul primei omilii rostite după dizgraţia Eutropei: Despre Eutropiu, Omilia 1, 1, PG 52, 391.

[131] Iată principalele expresii folosite de Hrisostomul: τά ένταυθα, τά βιωτικά, τά άνθρώπινα, τά βιωτικά πράγματα, τά άνθρώπινα πράγματα, τά παρόντα, τά επί της γής.

[132] Despre feciorie, 73, 1, SC125, p. 350, 1. 21.

[133] Despre Plâns, 2, 2, PG 47, 414 a; La Gen., Omilia 1, 4, PG 53, 25 b; La I Timotei, Omilia 2, 4, PG 62, 676 c; La Evrei, Omilia 28, 4, PG 63, 197 b; Scrisoarea 106, PG 52, 665 b.

[134] Lui Teodor, Scrisoare, 5, SC 117, p. 75, 1. 48-49.

[135] Lui Teodor, tratat, 10, SC 117, p. 133.

[136] La Matei, Omilia 16, 3, PG 57, 242 d.

[137] La psalmul, 119, 3, PG 55, 342 d; şi cf. La Galateni, Omilia 1, 4, PG 61, 619 b,c.

[138] La Galateni, Omilia 1, 4, PG 61, 619 b,c

[139] Opt cateheze baptismale, 1, 36, SC 50, p. 127.

[140] Iată o ilustrare a acestui citat într-un pasaj de Marc-Aureliu: „În curând nu vei mai fi nimic, nicăieri; nu vei mai fi ca fiinţele pe care le vezi acum, ca niciunul dintre cei care trăiesc acum. Pentru că stă în natura tuturor lucrurilor de a se schimba, de a se modifica, de a se altera, pentru ca alţii să se nască apoi”: Meditaţii, XII, 21; cf. şi Meditaţii, XII, 5 (în întregime).

[141] Lui Teodore, tratat, 15, SC 117, p. 170, 1. 32-33. Se poate vedea aceeaşi idee în La Statui, Omilia 5, 2, PG 49, 71 d; La Romani, Omilia 14, 6, PG 60, 532 c; La I Coloseni, Omilia 2, 5, PG 62, 315 b.

[142] Astfel se exprimă Marc-Aureliu: Meditaţii, IV, 48, 3; X, 31, 3.

[143] La Matei, Omilia 9, 5, PG 57, 181 bc.

[144] La Statui, Omilia 5, 2, PG 49, 71 d.

[145] Ibidem, Omilia 5, 3, PG 49, 72 d.

[146] La Efeseni, Omilia 11, 1, PG 62, 79 d.

[147] Despre Babila, contra lui Iulian, 11, PG 50, 550 c.

[148] La Matei, Omilia 22, 3, PG 57, 303 a.

[149] Opt cateheze baptismale 6, 10, SC 50, p. 220.

[150] H.I. Marrou, Antiohia şi elenismul creştin, în „Revista de Studii greceşti” 76 (1963), p. 430. Cf şi: G. Ostrogorski, Istoria statului bizantin, Paris, 1956, pp. 76-77: „Problema coexistenţei culturii antice cu noua credinţă, una dintre problemele arzătoare ale evoluţiei culturale bizantine, trecea atunci printr-o criză acută”.

[151] La Matei, Omilia 4, 1, PG 57, 41 a.

[152] Iată ce-i scria în 362 fratelui său care lucra la Constantinopol ca medic şi pe care Împăratul încerca să-l atragă: „Din două alternative, una se va realiza în mod cert: fie că vei rămane un creştin autentic, aşezat în funcţia atât de dispreţuită de creştin şi având o soartă nedemnă de tine şi de speranţele tale, fie că vei aspira la onoruri, fiind supus unor neajunsuri în ceea ce este mai important”, Scrisoarea 7, Către Cesarie.

[153] „Creştini şi păgâni se întâlnesc şi se înfruntă, toţi deopotrivă de mândri, dar în sensuri opuse, pentru că aparţin unei metropole religioase care adăposteşte totodată pe Apollonul lui Daphné şi amintirile primei comunităţi creştine”: P. Petit, Libanius şi viaţa municipală a Antiohiei secolului al IV-lea d.Hr., Paris, 1955, p. 191. Mai departe – p. 214, autorul adaugă: „Creştinii şi păgânii, locuind în Antiohia, nu sunt juxtapuşi, ci foarte bine amestecaţi. Exemplul lui Libaniu este remarcabil: degeaba a vorbit în discursurile lui numai despre părinţii săi păgâni, de strămoşii lui şi de unchii lui, căci în corespondenţa lui ne revelă că toată familia lui este creştină”. În acelaşi loc, p. 214, nota 10, autorul ne arată: „Dintre cei 196 de discipoli ai lui Libanius, ştim sigur că 88 sunt păgâni, iar 12 creştini”.

[154] Despre ispita diavolului, Omilia 3, 2, PG 49, 266 c; cf. şi La Geneză, Omilia 40, 4, PG 53, 374 b.

[155] Se poate vedea un pasaj frumos pe această temă în PG 51, 179 b, c, d; cf. şi: La I Corinteni, Omilia 3, 5, PG 61, 29 a, b; Omilia 6, 4, PG 61, 52 d, 53 a.  

[156] La Matei, Omilia 32, 7, PG 57, 387 a; Omilia 43, 5, PG 57, 464 a.

[157] La I Timotei, Omilia 10, 3, PG 62, 551 c.

[158] La Matei, Omilia 43, 5, PG 57, 463 c. De asemenea, ar trebui citite îndemnurile adresate catehumenilor din Opt cateheze baptismale, 4, 1, 17-21, SC 50, p. 191-193.

[159] Opt cateheze baptismale, 6, 11, SC 50, p.221.

[160] Palladius este cel care raportează acestă sintagmă: Dialoguri, 11, PG 47, 38 d.

[161] A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, SC 13, p. 82. Când face elogiul vieţii monastice, Hrisostom nu uită să sublinieze că călugării trăiesc în rugăciune de mulţumire: La Matei, Omilia 55, PG 58, 539-550.

[162] La Ioan, Omilia 38, 1, PG 59, 212 c. Putem să aducem în această discuţie un cuvânt al lui Grigore Teologul pe care l-a scris unuia dintre prietenii săi: „Cum nu pot să nu sufăr, iată cel puţin ceea ce câştig din suferinţă: mă supun şi aduc mulţumire lui Dumnezeu atât în dureri, cât şi în bucurii”: Scrisoarea 36, A. Philagrios.

[163] La Evrei, Omilia 33, 4, PG 63, 230 ab.

[164] Scrisoarea 60, PG 52, 642 a; Scrisoarea 120, PG 52, 675 a.

[165] Scrisoare din Exil, 1, PG 52, 439 b,c.

[166] Mineiul pe ianuarie, ziua 6, „Slavă… şi acum” la Laude, Utrenia Praznicului Botezului Domnului.

(Citit de 141 ori)