Viaţa ascetică după Sf. Ioan Gură de Aur

[Viaţa ascetică după Sf. Ioan Gură de Aur.pdf]

Viaţa în Hristos nu are numai un carcter eclezial şi mistagogico – euharistic, ci ea se exprimă printr-un real caracter ascetic, printr-un efort personal al omului. De aceea puterea voinţei umane nu este pasibliă nici unei limitări sau reduceri de ordin natural sau cultural (naţionalism[1], prietenie[2], vârstă[3], poziţie socială, erudiţie[4] etc.)[5]. Între duhul iudaic (voluntarist) şi spiritul elen (intelectualist), Sfântul Ioan pare să dea mai multă întâietate primului[6]. În timp ce filosofii cinici, elini, dincolo de voluntarismul de suprafaţă, au văzut putera voinţei în cumpătare (φρόνηση) şi în asceza morală a educaţiei sau învăţăturii[7], Sfântul Ioan Gură de Aur, dimpotrivă, a văzut cumpătarea în prudenţă şi învăţătura teoretică în filosofia practică, adică în arta sau în asceza virtuţii. Din acest motiv şi Sfântul Apostol Pavel a numit cuminţenia sau înţelepciunea, sfinţire (αγιασμό )[8].  

Sublinierea rolului ascezei în viaţă creştină vrea să arate importanţa pe care Sfântul Ioan o dă moralei. Tematica şi metodologia lui vorbesc şi fac dovada unui om al faptei, al trăirii, după cum a fost şi modelul lui, Apostolul Pavel. Trăirea sau experienţa vie, personală exprimă credinţa şi trăirea dreaptă şi nu chipul exterior al cunoştinţei[9]. Sfântul Ioan şi-a invitat fără întrerupere ascultătorii lui să urmeze în practică fiecare virtute pentru că adevărata cunoaştere este practica şi cunoaşte doar acela care practică sau făptuieşte[10]. Toate parabolele Mântuitorului şi învăţătura Apostolului Pavel stăruiesc pe virtutea faptei sau pe lucrarea virtuţii, începând cu prima dintre toate: mila[11].

Astfel, acceptarea teoretică a dogmelor nu are în sine o valoare absolută, pentru că un asemenea criteriu nu constituie un scop pentru viaţa creștină, ci manifestarea şi întruparea lor dreaptă în trăire sau faptă. În conformitate cu pedagogia hrisostomică, după sfat şi învăţare, fiecare credincios trebuie să înainteze spre trăirea practică a dogmelor creştine. Potrivit Sfântului Ioan, în sufletele credincioşilor se cultivă şi se înrădăcinează nu numai gânduri, ci, mult mai mult, şi un etos (ήθος)[12] prin sinergia harului dumnezeiesc[13]. Ceea ce învăţăm în cadrul bisericesc trebuie să aibă influenţă şi consecinţe raţionale, volitive şi simţuale asupra întregii noastre vieţii, atât în noi înşine, cât şi în afară Aplicarea sau trăirea practică nu trebuie să funcţioneze numai în anumite părţi ale sufletului, întrucât acest fapt va conduce la o funcţionare schizofrenică a unității părţilor componente ale sufletului. De aceea este nevoie de un program autentic al liturghiei vieţii credinciosului. Sfântul Ioan folosind diferiţi termeni biblici, ca „noua cetate”(καινή πολιτεία)[14] şi ebraicul „întoarcere” (iasouv)[15], vorbeşte despre un mod concret sau despre o artă a vieţii (utilizează termeni ca: tensiune, mentalitate, comportament, obişnuinţe, caracter, dizpoziţie) iubitoare de Dumnezeu. Pentru el, întreaga viaţă creştină în ansamblul ei este importantă şi nu un anumit aspect izolat al ei (cum ar fi, după unii, cel „religios”, sau cel „latreutic”, sau cel „moral”, sau cel „personal”, sau cel „social”).

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte întotdeauna de reguli (κανόνες)[16]de comportament integrale şi unitare. De exemplu, făcând referire la smerenie, care conţine şi împlineşte toate virtuţile creştine, nu o înţelege ca o interioritate inertă şi abstractă, ci ca o activitate şi o energie temeinice pentru viaţa creştină, care se armonizează cu întreaga existenţă ontologică a omului în Hristos. Prin urmare, el nu propune soluţii de moment şi superficiale, ci propuneri profunde ce sunt în legătură cu organizarea ascetică a întregii vieţi în Hristos. El ne îndeamnă, ca dovadă şi semn a lui Dumnezeu în viaţa noastră, să dobândim o viaţă completă (τον βίον άπαντα)[17] . De exemplu, viaţa monahilor este cu adevărat creştină în toate: atmosfera sănătoasă (biologicăşi psihologică) a cadrului natural (cum ar fi: starea de sănătate trupească, călirea asceticăetc.), îmbrăcămintea decentă, mersul înţelept şi mişcările, înfăţişarea neipocrită, relaţiile sau comunicarea morală, postul, privigherea şi rugăciunea continuă şi vorbirea atentă. Însă, paralel cu omul interior, trebuie luat în serios şi omul cel din afară cu problemele sale personale şi sociale, pe care le întâmpină şi care ameninţă echilibrul vieţii sale şi sănătatea sa psiho-duhovnicească. De altfel, omul se sfinţeşte sau păcătuieşte în viață după cum activităţile diferite ale ei exercită o influenţă asupra sa şi asupra mediului de viaţă al tuturor (biologice, economice, profesionale, politice, sociale, bisericeşti, economice etc.)[18]. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „numai prin modul vieţii noastre ne aflăm dincolo de puterea diavolului”[19]. În acest mod, diferenţele socio-economice şi structurile şi ideologiile politice exercită influenţă determinantă asupra vieţii noastre, asupra sănătăţii noaste psiho-duhovniceşti. El ţine să sublinieze că Biserica nu este argintărie sau spaţiul intereselor de orice fel, ci Biserica este locul învierii duhovniceşti. Viaţa cea nouă în Hristos a credinciosului trebuie să fie animată de o atitudine psihologică particulară, de un mod de a fi euharistic-doxologic, ale cărui elemente caracteristice sunt:

  • certitudinea că Dumnezeu ne îmbrăţişează dacă împlinim poruncile Lui;
  • acceptarea cu mulţumire a tuturor încercărilor ca dar ce vine de la Dumnezeu sau motive ale creşterii noastre duhovniceşti;
  • rugăciunea ca refugiu la El pentru mângâiere şi ajutor „pentru orice deprimare”(έν πάση αθυμία) şi „nenorocire”(συμφορά)[20];
  • să mulţumim lui Dumnezeu „nu numai pentru cele plăcute, ci şi pentru bunurile pierdute”[21]. Sensul acestei mulţumiri presupune sensul „acceptării”(στέργειν)[22].
  • cu toate acestea, ori că suntem satisfăcuţi sau împlinţi cu lucrurile din viaţa noastră sau nu, trebuie să cunoaştem că viaţa fiecăruia dintre noi se află în mâinile lui Dumnezeu, sub puterea Providenţei Sale dumnezeieşti[23];
  • acest mod „euharistic” al vieţii trebuie să izvorească din toate părţile sufletului, susţinând unul şi adevăratul scop al vieţii: asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea (Θέωση).

[1] La Ioan, Omilia 2, 1, PG 59, 29. Omilia 20, 1, PG 59, 619.

[2] La Sfinţii Macabei, Omilia 1, 2, PG 50, 619.

[3] La Sfinţii Macabei, Omilia 1, 1, PG 50, 617.

[4] La Ioan, Omilia 2, 1, PG 59, 29.

[5] Elogiu la sfânta mucenică Drosida III, PG 50, 688.

[6] Cf. G. Florovski, The Eastern Fathers of the fourth century, trad., gr., Tesalonic 1991, vol. VII, p. 387-388.

[7] Cf. E. Zeller – W. Nestle, Ιστορία της Ελλινικής Φιλοσοφίας, trad., gr., Atena 1942,138.

[8] La Ioan, Omilia 63, 4, PG 59, 353.

[9] La II Timotei, Omilia 8, 1, PG 62, 643.

[10] La Fapte, Omilia 9, 5, PG 60, 82.

[11] La Ioan, Omilia 24, 3, PG 59, 146.

[12] La Matei, Omilia 3, 5, PG 57, 40.

[13] La Ioan Omilia 77, 2, PG 59, 416.

[14] La Matei, Omilia 15, 1, PG 57, 224.

[15] La Isaia, Omilia 7, 2, PG 56, 78.

[16] La Sfintele Paşti 5, PG 52, 772.

[17] La Geneză, Omilia 5, 6, PG 53, 53.

[18] La Matei, Omilia 44, 5, PG 57, 464.

[19] La II Timotei, Omilia 6, 3, PG 62, 633.

[20] Despre Pocăinţă , 4, 5, PG 49, 305.

[21] La Matei, Omilia 25, 1, PG 57, 331. La Psalmul 150, 1, PG 55, 496. vezi Col. 3, 17.

[22] La Matei, Omilia 3, 5, PG 57, 40.

[23] La Statui , Omilia 6, 1, PG 49, 81 : „prin ambele [înfricoşând şi întărind] Dumnezeu iconomizează zilele mântuirii noastre”.

(Visited 119 times, 1 visits today)