Sf. Irineu de Lyon

                                 [Sfântul Irineu de Lyon.pdf]

1. Viața

Informaţiile biografice precise ne sunt furnizate de însăşi mărturia lui, ce ne este transmisă de Eusebiu în cea de-a cincea carte a Istoriei Bisericești. Irineu s-a născut foarte probabil la Smirna în jurul anilor 135-140, unde încă din primii ani ai educației sale a fost ucenic la şcoala Episcopului Policarp, la rândul său ucenic al apostolului Ioan. Nu ştim când a trecut din Asia Mică în Galia, dar mutarea trebuie să fi coincis cu primele dezvoltări ale comunităţii creştine din Lyon: aici, în anul 177, îl găsim pe Irineu enumerat în Sinodul local. Tocmai în acel an el a fost trimis la Roma, ca şi curier, cu o scrisoare a comunităţii din Lyon adresate Papei Eleucteriu. Misiunea romană l-a ţinut deoparte pe Irineu de persecuţia lui Marcus Aurelius, în care au fost ucişi cel puţini patruzeci de martiri, printre care însuşi Episcopul de Lyon, octogenarul Potin, mort datorită ambianței și tratamentului dur din închisoare. Astfel, la întoarcerea sa, Irineu a fost ales Episcop al oraşului. Noul Păstor de suflete s-a dedicat total slujirii episcopale, care s-a încheiat pe la 202-203, probabil prin martiriu. Începând cu Ieronim, Irineu este numit martir, fiind probabil ucis în persecuţia lui Septimius Severus.

2. Opera

Irineu este înainte de toate om un gânditor creștin şi un păstor de suflete. Ca şi bun păstor are simţul măsurii, bogăţia dogmei, ardoarea misionarului. Ca şi scriitor, urmăreşte un dublu scop: să apere adevărata dogmă de asalturile ereticilor, şi să expună cu claritate adevărul credinţei ortodoxe. Acestor scopuri le corespund tocmai cele două lucrări care ne-au rămas de la el: cinci cărţi Contra ereziilor, şi Expunerea predicării apostolice[1] (care poate fi considerată totodată şi cel mai vechi „catehism al dogmei creştine”).

Irineu este de fapt un mare atlet a lui Hristos împotriva ereziilor. Biserica celui de-al II-lea secol era ameninţată de aşa-numita gnoză, o învățătură care susţinea că dogma predicată în Biserică ar fi doar un simbolism pentru cei simpli, care nu sunt capabili să înţeleagă lucruri complicate și mai dificile; în schimb, cei iniţiaţi, intelectualii – numiţi gnostici – ar fi înţeles ceea ce se află în spatele acestor simboluri, şi astfel ar fi format un creştinism elitist, super-raționalist, de factură strict intelectualistă. În mod evident acest creştinism de factură intelectualistă se fărâmiţa tot mai mult în diferite curente cu teorii foarte prolixe şi extravagante, dar captivante pentru mulţi. Un element comun al acestor diferite curente era dualismul, care nega credinţa în unicul Dumnezeu Tatăl al tuturor, Creator şi Mântuitor al omului şi al lumii. Pentru a explica răul din lume, ei susţineau existenţa, alături de aceea a Dumnezeului bun, a unui principiu negativ. Acest principiu negativ ar fi produs lucrurile din lume, cele materiale, chiar materia în sine.

Înrădăcinându-se puternic în teologia revelată, biblică a creaţiei, Irineu respinge dualismul şi pesimismul antropologic, gnostic care dispreţuiau realităţile corporale. El susţine cu claritate sfinţenia materiei, a trupului, nu mai puţin ca cea a sufletului. Însă opera sa merge dincolo de respingerea apologetică a ereziei: se poate spune de fapt că el se prezintă ca primul mare teolog al Bisericii, care a creat teologia sistematică; el însuşi vorbeşte despre sistemul teologiei, adică despre coerenţa internă a întregii credinţe. În centrul dogmei sale se află problema taina credinţei şi a transmiterii sale.

În Adversus haereses, cartea I-a, expune diferitele sisteme gnostice ale vremii, ale lui Tolorneu, Valentin, Marcos, apoi ale predecesorilor lor, de la Simon Magul până la ofiţi[2]. În cartea a II-a combate gnosticismul ex sola ratione; combate dualismul antitetic între Dumnezeu şi creatorul lumii, teoria eonilor, care este mai ridicolă decât teogoniile păgâne; combate apoi argumentele lor scripturistice şi cabalistice şi, în fine, etica gnosticilor. În cartea a III-a combate gnosticismul ex Scriptura et Traditione, arată originea Septuagintei (traducerea Bibliei), întrebuinţează cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor etc. Tradiţia apostolică se găseşte, spune el, în toate Bisericile, în special în cele apostolice, spre exemplu: Efes, Smirna, Antiohia, Roma. Pe temeiul Sf. Scripturii şi a Sf. Tradiţii el dovedeşte că Dumnezeu este identic cu Creatorul, că Iisus s-a născut din Fecioară şi este Mântuitorul. În cartea a IV-a (41 cap.) confirmă cuvintele lui Iisus Hristos, pe care le ia din Vechiul Testament şi Noul Testament, pentru că amândouă au ca autor Cuvântul[3]. În această carte scoate în evindeță, contra marcioniţilor, armonia celor două Testamente, în special cu privire la unitatea lui Dumnezeu şi a Creatorului. Vorbeşte de lucrarea Cuvântului asupra Profeţilor, comparând Legea Veche cu Legea Nouă, profeţiile şi modul lor de interpretare şi, în fine, despre libertatea îngerilor şi a oamenilor. În Cartea a V-a (36 cap.) continuă combaterea gnosticismului prin alte câteva cuvântări ale Domnului cu privire la învierea trupurilor; apoi, arată că Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre efectele mântuirii faţă de păcat şi natura omenească, despre lupta lui Hristos cu Satana şi biruinţa lui Hristos[4].

Această scriere a Sf. Irineu este de mare importantă, nu pentru forma ei literară, care nu este prea strălucită, cât pentru substanţa ei, atât în ce priveşte Sf. Scriptură, citând întregul canon, cât şi în ce priveşte istoria bisericească, pentru citările din Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Hermas, Papias, Taţian şi alţii, în special pentru istoria gnosticismului şi pentru istoria dogmelor. Opera sa teologică a dat o lovitură de grație gnosticismului care, după el, decade. Prin principiul pe care-l stabileşte în autoritatea dogmatică a Bisericii, Sf. Irineu combate, înainte de toate, ereziile de mai târziu[5].

De mai mică importanță este scrierea a II-a, Expunerea predicării apostolice[6]. Scrierea, posterioară celei dintâi, conţine o expunere a principalelor dogme creştine pentru a-i întări pe marcioni în credinţă, cărora le-a fost adresată. Începe în partea I-a, de la unitatea şi Treimea lui Dumnezeu, care este foarte evident afirmată şi vorbeşte despre Dumnezeu Creatorul, expune crearea lumii, căderea omului în păcatul strămoşesc, istoria biblică, sfântă de la Avraam până la Iisus[7]. În partea a II-a expune profeţiile care se refera la Iisus, la împărăţia Sa care este Biserica, şi cărora le opune nebunia ereticilor[8]. În sfârşit afirmă că aceasta este Predicarea adevărului vieții, pe care nu au prezis-o Profeţii, dar a confirmat-o Hristos. Îl pune în gardă pe Marcion împotriva gnosticismului[9].

3. Învățătura

Învăţătura Sf. Irineu este de cea mai mare importanţă pentru noi. În operele lui găsim informaţii asupra ereziei gnostice în diferite manifestări pe care o cunoştea atât din scrierile ereticilor, cât şi din informaţii orale şi din scrierile antignostice precedente.

a. Izvoarele credinței

Cu privire la creştinism, Sf. Irineu recunoştea două izvoare ale credinţei: Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie. Sf. Scriptură este inspirată şi se compune din Vechiul şi Noul Testament, ambele având autor Cuvântul lui Dumnezeu. Citează Vechiul Testament după LXX (Septuaginta). Cunoaşte însă şi citează şi traducerile lui Aquila şi Teodoction, Noul Testament cunoscut de el în Itala şi foarte probabil şi vechi scrieri[10]. Citează după traducerea latină, lipsind numai cartea către Filimon (III Ioan), iar Epistola către Evrei este citată anonimă.

 Sfânta Tradiţie derivă de la Apostoli. Ea se găseşte în oricare Biserică, în particular însă, în Bisericile apostolice, pe care le numeşte Principale.

El redă pe scurt regula veritatis, un mic simbol al credinţei, în care afirmă existenţa lui Dumnezeu Creatorul, credinţa în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt, învierea morţilor şi judecata de pe urmă. Pentru Sf. Irineu regula veritatis coincide de fapt cu Crezul Apostolilor, şi ne oferă cheia pentru a interpreta Sfânta Evanghelia, pentru a interpreta Crezul în lumina Evangheliei. Simbolul Apostolic, care este un fel de sinteză a Evangheliei, ne ajută să înţelegem ce anume vrea să spună, cum trebuie să citim Evanghelia însăşi. De fapt Evanghelia predicată de Irineu este aceea pe care el a primit-o de la Sf. Policarp, Episcopul de Smirna, iar Evanghelia lui Policarp ajunge până la Sf. Apostol Ioan, căruia Policarp i-a fost ucenic. Şi astfel adevărata învăţătură nu este aceea inventată de raționaliști (gnostici) dincolo de credinţa simplă a Bisericii. Adevărata Evanghelie este aceea răspândită de Episcopii care au primit-o printr-un lanţ neîntrerupt de la Apostoli. Aceştia nu au învăţat altceva decât această credinţă simplă și unitară, care este şi adevărata profunzime a revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel – ne spune Irineu – nu este o dogmă secretă în spatele obişnuitului Crez al Bisericii. Nu există un creştinism superior pentru anumiți intelectuali (gnostici). Credinţa mărturisită în mod public de Biserică este credinţa comună tuturor. Doar această credinţă este apostolică, vine de la Apostoli, adică de la Iisus Hristos şi de la Dumnezeu. Aderând la această credinţă transmisă în mod public de către Apostoli succesorilor lor, creştinii trebuie să observe ceea ce Episcopii transmit. Sf. Irineu respinge din temelie pretenţiile acestor gnostici, ale acestor intelectuali: înainte de toate ei nu posedă un adevăr care ar fi superior celui al credinţei comune, întrucât tot ceea ce spun ei nu este de origine apostolică, ci este inventat de ei; în al doilea rând, adevărul şi mântuirea nu sunt privilegiul şi monopolul câtorva, ci toţi pot ajunge la ele prin propovăduirea succesorilor Apostolilor, şi mai ales a Episcopilor.

Sf. Irineu se preocupă să arate conceptul autentic de Tradiţie apostolică, pe care poate fi sintetizat în trei puncte.

a) Tradiţia apostolică este comună, nu privată sau secretă. Pentru Irineu nu există nici o îndoială că întreg conţinutul credinţei transmise de Biserică este acela primit de la Apostoli şi de la Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Nu există o altă învăţătură decât aceasta. Prin urmare, cine vrea să cunoască adevărata dogmă/învățătură este suficient să cunoască „Tradiţia care vine de la Apostoli şi credinţa vestită oamenilor”: tradiţie şi credinţă care „au ajuns până la noi prin succesiunea episcopilor”[11]. Astfel, succesiunea Episcopilor, principiu personal şi Tradiţia apostolică, principiul dogmatic, coincid.

b) Tradiţia apostolică este unică. În timp ce de fapt gnosticismul este divizat în multiple secte, Tradiţia Bisericii este unică în conţinuturile sale fundamentale, care – după cum am văzut – Sf. Irineu o numeşte regula fidei sau veritatis: şi astfel, întrucât este unică, crează unitate între popoare, între diferitele culturi, între diferite limbi sau între diferitele popoare; este un conţinut comun ca şi adevărul, în ciuda diferenţelor lingvistice şi de cultură. Există o frază foarte preţioasă a Sfântului Irineu în cartea Contra ereziilor: „Biserica, deşi răspândită în toată lumea, păstrează cu grijă (credinţa Apostolilor), ca şi cum ar locui într-o singură casă; în acelaşi mod crede în aceste adevăruri, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă; în deplin acord proclamă, învaţă şi transmite aceste adevăruri ca şi cum ar avea o singură gură. Limbile lumii sunt diferite, dar tăria tradiţiei este unică şi aceeaşi: Bisericile fondate în Germania nu au primit, nici nu transmit o credinţă diferită, nici cele fondate în Spania sau între celţi sau în regiunile răsăritene sau în Egipt sau în Libia sau în centrul lumii”[12]. Se vede deja în acest moment, suntem la sfârșitul secolului al II-lea, universalitatea Bisericii, dimensiunea ei tis oikoumene şi puterea unificatoare a adevărului, care uneşte aceste realităţi atât de diferite, din Germania, Galia, Italia, Egipt, Libia, în adevărul comun revelat nouă de Hristos.

c) În sfârşit, Tradiţia apostolică este pnevmatică, adică duhovnicească, condusă, îndrumată și inspirată de Duhul Sfânt.. Căci nu este vorba de o transmitere încredinţată abilităţii oamenilor mai mult sau mai puţin învăţaţi, ci Duhului lui Dumnezeu, care garantează autenticitatea și fidelitatea transmiterii credinţei. Tocmai aceasta este viaţa Bisericii, ceea ce face Biserica mereu nouă şi tânără, adică plină de multiple harisme. Biserica şi Duhul Sfânt sunt pentru Irineu inseparabile: Această credinţă, citim tot în cartea a treia Contra ereziilor, „am primit-o de la Biserică şi o păstrăm: credinţa, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca un tezaur preţios păstrat într-un vas de valoare reîntinereşte mereu şi face să reîntinerească şi vasul care o păstrează… Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi orice har”[13].

După cum se vede, Irineu nu se limitează la a defini conceptul de Tradiţie. Tradiţia sa, Tradiţia neîntreruptă, nu este tradiţionalism, pentru că această tradiţie este mereu însufleţită din interior de Duhul Sfânt, care o face din nou să vieze și să fie pururea nouă, o face să fie interpretată dinamic şi înţeleasă în vitalitatea Bisericii. Rămânând la învăţătura sa, credinţa Bisericii este transmisă în aşa fel încât să apară ceea ce trebuie să fie, adică comună, unică, pnevmatică, duhovnicească. Plecând de la fiecare din aceste caracteristici se poate face un discernământ rodnic privind autenticitatea transmiterii credinţei în momentul actual al Bisericii.

b. Dogma, în general

Existenţa lui Dumnezeu este cunoscută tuturor și din lumea creată. Dumnezeu este veșnic şi imuabil, atotputernic şi atotştiutor. Fiul există din veşnicie cu Tatăl, este născut de El în mod nespus. Sfântul Duh este distinct de Fiul şi este, de asemenea, veșnic. Contra gnosticilor afirmă că Dumnezeu a creat lumea aducând-o la ființă din ființă, l-a creat şi pe om, ridicându-l la demnitatea dumnezeiască, cu autodeterminare, însă omul, păcătuind, a fost despuiat de haina sfinţeniei, păstrându-şi totuşi libertatea arbitrului. Antropologia lui Irineu este puternic ancorată în creaţia omului de către Dumnezeu, în asemănarea omului cu chipul lui Hristos şi lucrarea continuă de sfinţire a Duhului. O asemenea antropologie este ca şi o cale distinctă pentru a clarifica obiectul, scopul şi limitele dialogului asupra valorilor, şi pentru a da elan mereu nou acţiunii pastoral-misionare a Bisericii, puterii adevărului care este izvorul tuturor adevăratelor valori ale lumii.

Pentru a-l mântui pe om, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut cu adevărat Fiul Omului[14]. El a mântuit pe om prin pătimirile Sale. Sf. Irineu vorbeşte şi despre rolul mântuitor pe care Preacurata a avut-o la mântuirea neamului omenesc şi face o paralelă între Eva şi Maria.  Pentru a ne mântui, este necesară credinţa şi faptele cele bune[15]. Sf. Irineu ne dă prima mărturie despre botezul copiilor, care este necesar, pentru că Iisus Hristos a venit ca să mântuiască pe toţi, pe toţi care se renasc prin El în Dumnezeu: copiii şi micuţii, tinerii şi apoi bătrânii. Între efectele Botezului vorbeşte şi despre locuirea Sf. Duh în sufletele celor curați. Cu privire la Sf. Euharistie descrie instituirea ei şi afirmă prezența reală şi doar singură Biserica oferă Creatorului jertfa autentică, curată… trupul Domnului Său şi potirul sângelui Său[16]. Ea este jertfa prezisă de Malahia. Despre Pocăinţă vorbeşte de două ori, referindu-se la unele femei seduse de eretici, care s-au întors şi şi-au mărturisit păcatele[17], iar altele, ruşinându-se să mărturisească, se amăgesc.

[1] Adversus haereses şi Demonstratio Predicationis Apostolicae. Adversus haereses nu ni s-a păstrat în originalul grec, ci numai în citările diferiţilor scriitori în traducere siriacă (23 de fragmente), în armeană şi într-o traducere latină anterioară lui Augustin.

[2] Adversus haereses, 31 cap.

[3] Adversus haereses, 41 cap.

[4] Adversus haereses, 36 cap.

[5] Opera a fost scrisă în mai multe etape: primele două cărţi le-a scris în 177-178, în timpul persecuţiei lui Marcu Aureliu („în toată această vreme în care suferim prigoană şi suntem ucişi ca oile”). A treia a scris-o între 178-188, pentru a ajunge cu lista episcopală până la Papa Eleuteriu (174-189). Ultimele două sunt scrise sub Commodus, când în Biserică domnea pacea. Deci întreaga opera a fost scrisă între 177-188. Scrierea a fost adresată unui prieten, probabil un episcop care locuia în afară de Franţa.

[6] Scrierea a fost găsită de curând într-o traducere armenească din secolul VII-VIII, care constă din peste 100 de capitole.

[7] Expunerea predicării apostolice, 4-42.

[8] Ibidem, 43-97.

[9] Ibidem, 98-111. Data scrierii trebuie pusă după Adversus haereses, într-un timp de prigoană, deci între 178-188, mai probabil între 198-202, în timpul persecuţiei lui Septimius Severus, întrucât se pare că este ultima scriere a Sf. Irineu. De fapt, în ea se face aluzie la persecuţii. În cap. 48 spune că Domnul va stăpâni peste regii care acum îl hulesc şi prigonesc numele Său. Opera pare a fi un catehism sau o mică apologie, scrisă într-un stil simplu şi uşor, totuşi distins și plăcut. Dintre scrierile pierdute amintim: Împotriva gnosticilor; Combaterea lui Marcion (a scris-o împotriva lui Florin, care i-a fost coleg la şcoala Sf. Policarp) şi mai multe epistole. A scris și despre chestiunea pascală, despre schisma lui Blastus și două scrisori Papei Victor. În afară de acestea amintim: Despre ştiinţă, Cuvântări diferite. Mai sunt şi alte opere neautentice, cărora li se atribuie mai puţină importanță istorică.

[10] Adversus haereses, cap. VI-XXX.

[11] Adversus haereses 3, 3, 3-4.

[12] Ibidem 1, 10, 1-2.

[13] Ibidem 3,24,1.

[14] Adversus haereses, IV, 6.

[15] Adversus haereses, IV, 12,3.

[16] Adversus haereses, IV,18.

[17] Adversus haereses, l, 6,3.

(Visited 248 times, 1 visits today)