Contextul politic și religios al păstoririi lui Vasile cel Mare

[Contextul politic și religios al păstoririi lui Vasile cel Mare.pdf]

Abstract

În întreaga activitate pastorală și diplomatică a lui Vasile cel Mare, în calitate de arhiepiscop al Bisericii din Cezareea (370-379), este posibil să deosebim două realizări majore: (1) restabilirea unităţii, păcii şi ordinii în Biserica din Cezareea şi (2) iniţiativa de a restabili unitatea, comuniunea şi legătura strânsă între toate comunitățile creștine. Primul lui proiect a constat nu doar în potolirea şi vindecarea sciziunii interne care a apărut în provincia lui după alegerea lui ca episcop, ci şi în restabilirea disciplinei în cadrul clerului său, prin promovarea ascezei în provinciile Capodocia şi Pont, dar şi prin creşterea calităţii vieţii creştine printre toţi membrii Bisericii sale. Trecerea de la prima etapă preocupată de reînnoirea internă pentru următoarea fază în care Vasile urma să intre a fost prezentată de tradiție într-un mod care accentuează izbitor calităţile lui Vasile nu doar ca şi arhipăstor local, dar şi ca vizionar ecumenic.

Keywords: Apus, Răsărit, criză, comuniune, scrisori pastorale, ecumenism

a. Situaţia externă a Bisericilor răsăritene sub Valens (364-378)

În timp ce succesorii lui Jovian – Valentinian în Apus şi Valens, fratele lui în Răsărit – au menţinut încă de la început aceeaşi atitudine tolerantă faţă de păgânism, ei s-au diferenţiat clar în ceea ce priveşte metoda urmată în faţa partidelor care au divizat Bisericile post-niceene. Atitudinile contrastante faţă de unificarea Bisericilor creştine adoptate de cei doi împăraţi, cu sprijinul puternic acordat arienilor de către Valens, sunt foarte bine caracterizate de L. Duchesne[1]. Din primul an al domniei sale, Valens s-a hotărât să caute reconcilierea părţilor războinice în jurul formulei de la Rimini. Împăratul a început să aplice măsurile sale Bisericilor creştine doar după victoria totală asupra adversarilor lui politici şi a goţilor în 370[2]. Procedura adoptată de împărat a fost foarte simplă[3]. Tuturor episcopilor le era prezentată, dacă nu au semnat-o încă, formula de la Rimini şi s-a făcut tot ce era posibil pentru a accepta comuniunea cu liderii părţii anomiene condusă de Eudoxie. Celor care refuzau li se luau Bisericile şi li se dădeau arienilor. Împotriva rezistenţei sau disturbărilor provocate de clerul recalcitrant, a fost semnat un decret, iar oponenţii au fost eliminaţi prin arest sau exilare din Bisericile lor.

În scrisorile sale Sfântul Vasile descrie adesea aceste scene deplorabile: „Preoţii sunt exilaţi şi în locul lor sunt aduşi lupii regretabili ce vor hărţui turma lui Hristos. Casele de rugăciune nu au pe cine să adăpostească în ele; locurile pustii sunt pline de mulţimi triste.”[4] Printre episcopii exilaţi de Valens au fost Meletie din Antiohia, Eusebiu din Samosata, Pelagie din Laodiceea, Barses din Edessa, Avraam din Batna şi mulţi alţii[5].

Deşi a făcut unele concesii faţă de oponenţii săi, Vasile a fost un apărător ferm al consubstanţialităţii Fiului şi Sfântului Duh[6]. Deşi a semnat un decret de exilare a lui Vasile din Cezareea, împăratul a renunţat la decizia sa şi, atunci când a vizitat capitala Capodociei în iarna 371-372, i-a oferit Sfântului Vasile proprietăţi pentru construirea unui spital. În 372, Vasile a fost desemnat oficial să pună în ordine treburile religioase în regatul din Armenia şi să hirotonească episcopi acolo.[7] Despre subiectul implicării lui Vasile în puterea politică, este poate de asemenea remarcabil faptul că Vasile nu dă vina aproape niciodată pe autorităţile civile pentru starea rea a Bisericilor, atribuind în schimb cauza majorităţii răzvrătirilor membrilor comunităţilor creştine[8].

b. Cauzele interne ale crizei religioase și politice

Pe lângă propria sa învinuire şi păcatele creştinilor pentru multele crize care copleşesc Bisericile timpului său, Sfântul Vasile evidenţiază alte cauze pe care el le consideră că stau la baza multor rele în sânul Bisericii.

(1) Anarhia morală şi dogmatică

„Dogmele adevăratei credinţe sunt răsturnate. Legile Bisericii sunt confuze. Ambiţia oamenilor care nu au frică de Dumnezeu; se grăbeşte să comande gesturi, iar primul gest cunoscut public ca premiu al necuviinţei… Lucrurile sfinte sunt bătătorite sub picioare; acelea ale oamenilor care fac din Biserici şcoli ale hulei”[9]. În acest fragment dintr-o scrisoare către occidentali, Vasile face un rezumat al situaţiei contemporane a multor Biserici de la est de Illyricum. Starea de dezorganizare internă este expusă din nou în lucrarea Despre Dreptate, adresată membrilor unei comunităţi ascetice. În prima lui prefaţă la Moralia, Sfântul Vasile compară experienţa sa domestică, la fel ca şi ultima sa experienţă în lumea de zi cu zi, cu situaţia eclezială contemporană. În timp ce era acasă şi în toate angajamentele sale anterioare, el a fost conştient de armonia de partea celor care erau serioşi în ceea ce priveşte responsabilităţile. Vasile cel Mare mărturiseşte: „doar în Biserica lui Dumnezeu, pentru care a murit Hristos şi asupra căreia s-a pogorât Sfântul Duh, am observat o discordie mare şi fără limite între mulţi oameni, atât în relaţiile dintre ei cât şi în vederile lor despre Sfânta Scriptură. Şi ceea ce era încă şi mai îngrozitor, îi vedeam pe conducătorii lor deosebindu-se atât de mult unii de alţii în sentimente şi opinii şi atât de ostili faţă de poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, atât de nemiloşi faţă de Biserica lui Dumnezeu şi agitând fără milă turma sa, decât atunci, dacă a fost vreodată, când anomeeni insistau mult, s-a împlinit zicala: «Dintre noi se vor ridica oameni care vor spune lucruri corupte şi care vor avea ucenici»”[10].

După Vasile, Ortodoxia era o victimă a unei duble impietăţi: prima, uşor de recunoscut, a arienilor care negau divinitatea lui Hristos şi a Sfântului Duh, şi a doua, mult mai subtilă şi mai ascunsă, dar nu la fel de periculoasă ca cealaltă, a celor care mărturiseau credinţa în Hristos pe cale orală, dar vorbele lor nu reuşeau să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi Domn[11]. Amândouă sunt denumite de Vasile ca „lipsite de evlavie”: „Acolo unde nu se menţine armonia, unde nu se ţin legăturile de pace, unde nu se valorifică blândeţea, ci se găsesc doar diviziune, invidie şi luptă – ar fi foarte arogant să-i numim pe aceşti oameni ca membrii ai lui Hristos sau să spunem că aparţin Lui. Dar o minte sinceră ar spune clar că mintea lor este domnitoare şi stăpânitoare acolo”[12].

(2) Lipsa de unitate şi solidaritate

În timp ce în lucrarea Despre Dreptate mizeria şi ruina multor comunităţi răsăritene au fost într-o mare măsură atribuite încălcării învăţăturilor morale şi dogmatice (lipsa de evlavie practică şi teoretică), în alte scrieri temeiul situaţiei ecleziale este identificat mai degrabă cu absenţa unei unităţi şi a unui front comun ortodox printre ierarhii creştini. Vasile cel Mare este departe de a subestima seriozitatea situaţiei externe. În Biserica sa, văzând pericolul iminent, a adoptat o politică de „diplomaţie” prin evitarea termenului „Dumnezeu” în legătură cu Sfântul Duh. Totuşi, Sfântul Vasile a crezut că adevărata cauză pentru ruina şi decăderea multor Biserici erau unii dintre ierarhii acestora care, mai ales prin izolarea lor de restul semenilor, au devenit prăzi uşoare pentru atacul arian[13].

Imaginea pe care Vasile o foloseşte des pentru a descrie situaţia contemporană este cea de confruntare maritimă[14]. El îşi imaginează prelungita dispută teologică dintre ortodocşi ca un război fracticid care „a izvorât din certuri vechi şi a fost dus de către oameni care cultivă o ură mortală unii împotriva altora”[15]. Scriindu-i Sfântului Epifanie despre situaţia din Asia Mică, autorul nostru se plânge: „Nicăieri nu se poate vedea evlavie, nicăieri compasiune… Nici persecuţiile de dragul adevărului, nici Bisericile cu toţi enoriaşii în lacrimi; nici istorisirea măreaţă a problemelor care se strâng în jurul nostru, nu sunt de ajuns pentru a trezi în noi anxietate pentru bunăstarea celuilalt. Sărim asupra celor care sunt căzuţi; ne scărpinăm şi plângem în locurile rănite; noi, care se presupune că ar trebui să fim de acord unii cu alţii, ne aruncăm unii asupra celorlalţi blesteme rostite de eretici; oamenii care sunt de acord asupra celor mai importante lucruri sunt aspru criticaţi pe teme singulare”[16].

În mod frecvent, acest război era dus sub pretextul apărării ortodoxiei[17]. „Alţii, temându-se să nu fie condamnaţi pentru nelegiuiri, i-au provocat pe oameni la încăierări, astfel încât propriile lor fapte să treacă neobservate în zarva generală. De aici războiul nu admite niciun armistiţiu”[18].

Vrajba şi diviziunea au apărut şi mai apăsătoare când prezentul a fost comparat cu trecutul. Odinioară fala principală a creştinilor nu erau falsele dovezi despre viaţa mistică, ci o anumită viaţă creştină hrănită cu dragoste şi respect reciproc. „Fraţilor din fiecare Biserică, aceştia călătorind dintr-o parte a lumii în cealaltă, li se dădeau puţine dovezi, dar cu toate acestea găseau peste tot părinţi şi fraţi”[19]. În legătură cu această trasătură specific creştină, Vasile crede că „duşmanul Bisericilor lui Hristos ne-a prădat. Suntem închişi fiecare în oraşul lui, iar fiecare îşi priveşte vecinul cu neîncredere. Ce se poate spune mai mult decât că dragostea noastră s-a răcit? Totuşi, după Domnul nostru, numai prin iubire se disting ucenicii săi”[20]. Adresându-se episcopilor din Pont supăraţi de propaganda eustatiană, Sfântul Vasile le aduce aminte de apologia Apostoului Pavel a Bisericii ca un trup, dar şi că păgânii s-au aliat unii cu alţii pentru a supravieţui şi pentru a face faţă unui viitor nesigur.

Totuşi, noi, fii ai Părinţilor care au făcut legea care spun prin scurte observaţii că dovezile comuniunii ar trebui purtate de la un capăt al pământului până la celălalt şi că toţi ar trebui să fim cetăţeni şi înrudiţi cu ceilalţi, suntem tăiaţi acum de restul lumii, şi nu suntem nici ruşinaţi de singurătatea noastră, nici cutremuraţi că a căzut asupra noastră profeţia Domnului „Din cauza înmulţirii fără de legii, dragostea multora se va răci”[21].

c. Eforturile ecumenice

În mod general, diagnosticele Sfântului Vasile asupra problemelor care tulbură Bisericile erau aplicabile în principal părţii răsăritene a Imperiului Bizantin. Bisericile sub Valentinian din acelaşi timp se bucurau de pace, libertate şi unitate din moment ce împăratul era în favoarea părţii niceene.[22] Confuzia generală din Răsarit a fost înrăutăţită de prezenţa a doi episcopi ortodocşi „certăreţi”[23] în Biserica din Antiohia. După cum spune Vasile, „acolo nu numai erezia este divizată împotriva Ortodoxiei, dar şi Ortodoxia este divizată în ea însăşi”[24]. În ochii lui Vasile, Antiohia era unul dintre cele mai vitale organe ale întregii lumii creştine oikoumene şi nu s-a putut ajunge la nicio soluţie pentru problemele existente fără unitatea sa internă[25]. Pentru că atât Răsăritul cât şi Apusul erau responsabile pentru haosul din Biserica din Antiohia, Vasile era convins că doar printr-un efort comun al celor două părţi se putea restabili unitatea[26].

Adepţii concepţiilor arianismului predominau pretutindeni, cu ajutorul puterii de stat. În Răsărit rămase doar un stâlp al Bisericii, Atanasie al Alexandriei. Având acordul lui Atanasie şi a lui Meletie, le scrisese apusenilor, cerându-le să-şi trimită reprezentanţi care să aprecieze situaţia. Îi simţea fraţi pe apuseni, chiar de se aflau aşa departe. În Apus, Biserica izbutise să fie mai puţin alterată de erezia ariană decât în Răsăritul încercat. Probabil în ochii Sfântului ierarh, Apusul reprezenta paradisul Bisericii. În primăvara din 371, Vasile şi-a încredinţat planurile Sfântului Atanasie, pe care îl voia să acţioneze în calitate de intermediar în negocierile cu Apusul[27]. Totuşi, prima misiune nu a mers dincolo de Alexandria[28]. A doua misiune a fost imediat demarată. Sabinie s-a întors de la Roma în primăvara anului 372, iar Vasile a profitat de ocazie şi a trimis un pachet de scrisori prin el[29].

I-a amintit aproape descumpănit lui Damasie, episcopul Romei, că dintotdeauna Bisericile au avut o legătură strânsă şi s-au ajutat: „Fraţilor apuseni – scria autorul nostru –, odinioară aţi fost alături de prigoniţii noştri, ajutându-i. Ne-aţi ajutat plătind bani. Acum, când Biserica este stăpânită de erezie, avem nevoie de ajutorul vostru”. Însă apusenii nu auzeau. Iar Vasile va rămâne cu amărăciunea şi cu dezamăgirea. Paharul cel amar rămâne amar şi pentru oamenii de seamă. În vara următorului an, în locul unui răspuns la cererile urgente ale răsăritenilor, Evagrie a adus cu el la Roma Epistolele 90 („fraţilor episcopi din Apus”) şi 92 („italienilor şi galilor”). Dorinţa lui Vasile a fost să le trezească interesul pentru Răsărit. Caracteristic este faptul că se adresează tuturor apusenilor laolaltă. Nu-l distinge pe episcopul Romei de ceilalţi, deşi îl cinsteşte. Iar episcopul Romei nu i-a fost piedică în a le scrie direct celorlalţi episcopi apuseni, fără deci ca episcopul Romei să aibă vreo mijlocire ori să dea vreo aprobare.

Dacă ne gândim că scrisorile lui Vasile erau „enciclice”, adică adresate tuturor şi interesându-i pe toţi fără deosebire, atunci, potrivit lui Stelianos Papadopoulos, înţelegem două lucruri simple:

a) că Vasile se simţea – în ciuda temerilor şi a smereniei lui – oarecum altfel. Simţea o răspundere sporită şi totodată o putere sporită, încât le cerea diferite lucruri celorlalţi episcopi, subliniindu-le obligaţiile pe care le aveau; b) că episcopul Romei, până la 372 cel puţin, nu avea vreo putere mai mare asupra episcopilor apuseni. Altfel, Vasile nu ar fi trecut peste autoritatea lui[30].

Într-o scrisoare mişcătoare către un episcop din nordul Italiei, Sfântul ierarh îi aminteşte acestuia datoria pe care o aveau apusenii faţă de răsăriteni: „Ajutaţi-ne, fraţilor, acum, spre a plăti binele pe care vi l-a făcut Răsăritul, cel ce v-a dat lumina lui Hristos.” De ce acum Apusul îşi astupa urechile? De vreme îndelungată vă aşteptăm, fraţilor – spunea autorul nostru. Nu ne-aţi venit în ajutor. Ne-am întristat, ne-am amărât, dar nu ne-am pierdut nădejdea. Ca să nu se întâmple şi asta, grăbiţi-vă! Vă invidiem că aveţi dreapta credinţă şi unire întreolaltă. E o mângâiere pentru noi să ştim aceasta. Gândiţi-vă însă şi la noi… În zadar implora Vasile. Apusenii nu aveau o inimă sensibilă pe care o cereau acele timpuri, spre a putea simţi durerea fraţilor. Dimpotrivă, scrisorile au fost considerate a fi nesatisfăcătoare pentru „autorităţile mai concise de acolo” şi formula Confidimus quidem, care trebuia semnată de răsăriteni fără a schimba vreun cuvânt[31].

Tonul Epistolei 243, pe care Vasile a trimis-o episcopatului apusean prin Sanctissimus şi Dorotei în 376, poartă însemnele unei mari dezamăgiri şi frustrări legate de modul în care apusenii şi Damasie, corifeul lor, gestionează situaţia[32]. Din nou, rezultatele celei de-a treia misiuni erau mai degrabă modeste şi dintr-un anumit punct de vedere dezamăgitoare. Nimeni nu a venit din Apus. Totuşi, Dorotei a adus înapoi o scrisoare în care „zelul lui Vasile a fost recunoscut şi s-a afirmat faptul că s-a depus un efort puternic pentru a-l ajuta”[33]. Scrisoarea El harul denunţa greşelile lui Marcellie şi a lui Apollinarie, dar fără a-i menţiona nominal. Termenul „substantia” a fost înlocuit cu transcrierea greacă ούσία, iar atenţia a fost atrasă spre observarea mai strictă a canoanelor în hirotonirea episcopilor şi a clerului[34].

Cea de a patra negociere a avut loc în primăvara anului 377. Dorotei şi Sanctissimus se îndreptau spre Roma cu Epistola 263 adresată de Vasile cel Mare „apusenilor” în numele colectiv al răsăritenilor[35]. După mai mulţi cercetători, în această scrisoare Vasile le-a cerut apusenilor, în numele colegilor săi, să „condamne expres termenii lui Eustatie, căpetenia pnevmatomahilor; Apollinarie care predica domnia milenială şi îi deranja pe toţi doctrina sa legată de Întrupare; şi în final, Marcellie, ai cărui ucenici îşi găseau sprijin la Paulin”[36]. Dar termenul de „a condamna” sau mai degrabă de „a judeca” este folosit în scrisoare doar o singură dată, în legătură cu excomunicarea anterioară a lui Eustatie de către unul dintre predecesorii lui Vasile, episcopul Hermogen din Cezareea[37]. Atunci când se referă la problemele zilei şi pretinde o acţionare imediată, Vasile foloseşte cuvintele δημοσιεύω şi δογματίζω[38]. După ce a recunoscut că arienii de care vorbeau apusenii în fiecare scrisoare nu mai reprezentau o ameninţare pentru Ortodoxia din Răsărit, Sfântul Vasile se adresează „oamenilor îmbrăcaţi în veşminte de oaie, sub o aparenţă blândă şi moderată, dar care răvăşesc fără cruţare turmele lui Hristos,” cărora „li se pare uşor să-i vătămeze pe cei mai simpli, pentru că provin de la noi”[39].

„De aceştia ne este greu să ne păzim. Pentru aceştia vă implorăm sârguinţa ca să-i facem cunoscuţi public în toate Bisericile din Răsărit; cu scopul fie ca să se întoarcă la calea cea dreaptă şi să se unească cu noi într-o legătură adevărată, fie, dacă perseverează în perversitate, să-şi ţină răutatea pentru ei şi să fie incapabili să dea mai departe vecinilor lor molima printr-o comuniune nevegheată”[40]. Din aceste cuvinte reiese că Vasile nu cere o condamnare pe loc – cel puţin nu încă. Singurul lucru pe care el îl cere cu urgenţă este afirmarea publică şi oficială a greşelilor atribuite lui Eustatie, Apollinarie şi Marcellie[41]. Deşi parţial responsabili pentru situaţia haotică (aşa cum au fost cei care au acordat în mod nediscriminat scrisori de comuniune şi recomandări lui Eustatie şi altor oportunişti din Răsărit), apusenii nu ar fi trebuit să întrerupă, totuşi, relaţiile cu inovatorii, ci doar să facă o declaraţie în ceea ce priveşte atitudinea lor viitoare. Cu cei care au falsificat dogmele Bisericii îşi vor păstra comuniunea, doar dacă ei se îndreaptă; totuşi, dacă inovatorii continuă să se ţină de inovaţiile lor, apusenii se vor separa de ei[42].

Din replica apusenilor reiese clar că fiecare dintre cele două tabere a înţeles această procedură în acelaşi mod: nu ar trebui să existe nicio excomunicare sau o condamnare înainte ca să facă o avertizare publică[43]. La început, Sfântul Vasile a dorit ca o astfel de declaraţie publică de atitudine să fie pregătită de episcopii răsăriteni şi apuseni în cadrul „unui sinod”[44]. Dar după şase ani de încercări nereuşite de a ţine un astfel de sinod „ecumenic” şi temându-se că timpul lucra în favoarea inovatoriilor, Vasile le-a cerut apusenilor să pregătească ei un astfel de document[45]. Datorită faptului că ei nu cunoşteau în mod clar multe detalii, Vasile le-a sugerat mai apoi să se lumineze pe temeiul scrisorii lui şi a informaţiilor furnizate de mesager[46].

În felul său obişnuit, smerit, Sfântul Vasile a atribuit eşecul negocierilor relativei sale judecate şi a propriilor sale păcate.[47] Dar fără îndoială că el a fost mai mult implicat în acea situaţie decât se putea face de către un singur om. Dacă adăugăm şi imensele distanţe geografice, comunicarea dificilă şi înceată, barierele lingvistice, factorii de ordine politică şi culturală, inexactitatea rapoartelor (acestea se aplică mai ales în cazul scrisorilor lui Ieronim către Damasie), diferenţele de emfază teologică, putem începe să înţelegem cauzele neputinţei lui Vasile cel Mare de a crea, în timpul vieţii sale, un front ortodox unit între Apus şi Răsărit[48].

[1] „Politica religioasă a împăratului Valens era în opoziţie melancolică cu cea a fratelui său Valentinian. Mulţi oameni din Răsărit ar putea să spună că au trăit acolo sub o stea rea. Chiar în timpuri depărtate de Mare Persecuţie, Apusul a avut cel mult doi ani de suferinţe; în unele ţări, persecuţia aproape că nu a ajuns deloc; în timp ce în Răsărit, de la Diocleţian până la Galerius, de la Galerius la Maximin, au fost zece ani de necazuri. Licinius şi Iulian şi-au arătat severitatea doar în Răsărit. Episcopii apuseni au trebuit doar să-l suporte pe Constantius în ultimii ani ai domniei sale. Din timpul ascensiunii lui Iulian, nimeni nu a mai crezut că trebuie să-i necăjească” (L. Duchesne, The Early History of the Christian Church, Londra, 1912, vol. 2, p. 317).

[2] Formula care a fost adoptată sub Constantinus la Rimini în 359 a înlocuit doi termeni, cu un termen mai ambiguu. Despre motivele lui Valens pentru adoptarea acestei formule, L. Duchesne, op. cit.,, p. 290.

[3] Pentru această parte a se vedea F. Guillen-Preckler, Basilio di Cappadocia el’occidente, „Communio” 6 (1973): 5, p. 32.

[4] Epistola 90. 2.

[5] Cf. Epistola 257.1.

[6] Concesia a fost de a nu denumi Sfântul Duh Dumnezeu în mod public; a se vedea Grigorie de Nazianz; Cuvântarea 43, 68: PG 36, 588B-C.

[7] Despre misiunea în sine şi cauzele eşecului ei, a se vedea Epistola 99.1-3. Ca motive posibile pentru atitudinea mai degrabă prietenoasă a lui Valens faţă de episcopul din Cezareea se poate menţiona: (1) curajul politic al lui Vasile (a se vedea „abordarea prudentă” a problematicii Sfântului Duh); (2) pregătirea lui umanistă foarte sofisticată (Valens a fost un militar necultivat de origine umilă; a se vedea A.H.M. Jones, The Decline of the Ancient World, Londra, 1966, p. 64; a se vedea şi A. Piganiol, L’empire chrétien, Paris, 1972, p. 171; despre soţia lui Valens, Dominica, şi influenţa ei asupra politicilor lui religioase, a se vedea J.H. Smith, The Death of Classical Paganism, New York, 1976, p. 136; (3) baza lui socială; originea lui senatorială, potrivit lui B. Treucker, Politische und sozialgeschichtliche Studien zu den Basilius-Briefen, Bonn, 1961.

[8] Mai multe despre poziţia lui Vasile faţă de autorităţile civile, în S. Giet, Les idées et l’action sociales de s. Basile, Paris, 1941, p. 356 şi urm.

[9] Epistola 92.2.

[10] Despre dreptatea lui Dumnezeu 1:653A-B.

[11] Ibidem, 2:656C şi 656B.

[12] Despre dreptatea lui Dumnezeu 3:660A; şi Epistola 191; Regula mare 3.1: 917A-B; Epistola 265.2.

[13] A se vedea Epistolele 65 şi 203.

[14] Cf. Despre Sfântul Duh 76; Epistolele 82 şi 90, 1.

[15] Despre Sfântul Duh 76.

[16] Epistola 258.1. A se vedea Despre Sfântul Duh 76.

[17] Epistola 92.2.

[18] Ibidem.

[19] Epistola 191.

[20] Epistola 191. Regula mare 3.1 :917B.

[21] Epistola 203.3.

[22] Episcopul din Milano, Auxentie, nativ din Capodocia, a fost unul dintre puţinii care au aderat la formula de la Rimini din întregul Apus. Despre condamnarea sa vagă de către Damasie la îndemnul lui Atanasie, a se vedea Duschesne, op. cit., p. 368. Milano era la acel timp rezidenţa împăratului apusean, iar Auxentie, episcopul de acolo, se pare că era în relaţii bune cu Valentinian.

[23] P.J. Fedwick, The Church and the charisma of leadership în Basil of Cezareea, p. 108.

[24] Epistolele 258.3 şi 92.3.

[25] A se vedea Epistola 66.2.

[26] A se vedea Epistola 66.1, 90.1 şi 92.2.

[27] E. Amand de Mendieta, Basile de Césarée et Damase de Rome. Les causes de l’échec de leur négociations, „Biblical and Patristic Studies in Memory of R.P. Casey”, Freibourg, 1963, p. 125 şi urm., distinge patru misiuni şi negocieri diferite.

[28] Dorotei, purtătorul Epistolei 70 a lui Vasile, ajungând la Alexandria, a fost convins să nu plece în Italia, căci Sabinie sosise din Italia cu o scrisoare sinodală, probabil cu Confidimus quidem, în care Damasie, aflat la conducerea celor 92 de episcopi, i-a adus la cunoştinţă lui Atanasie condamnarea lui Auxentie şi a Sinodului de la Rimini. Despre o ediţie mai critică a Confidimus quidem, a se vedea E. Schwartz, Ueber die Sammlung des cod. Veronensis 60, în „ZNW” 35 (1936): p. 19-20. A se vedea de asemenea şi M. Richard, La lettre «Confidimus quidem» du Pape Damasus, în „Annuaire de l’Institut de philologie d’histoires orintales” 11 (1951): p. 323-340. Cu siguranţă că documentul Confidimus quidem nu l-a mulţumit pe Vasile sau pe oricare dintre susţinătorii celor „trei ipostasuri, o singură esenţă” căci vorbea despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca „unius deitatis, unius figurae, unius substantiae”.

[29] Epistola 90 a fost adresată „fraţilor sfinţi, episcopii din Apus”, Epistola 91 lui Valerian din Aquileia şi Epistola 92, scrisă în numele lui Meletie, Eusebie şi 32 alţi episcopi, „italienilor şi galilor”. Este posibil ca Epistolele 90 şi 92 să fi fost trimise în copie fiecărei Biserici individuale, iar prezenta trimitere globală de la scriptoriumul din Cezareea (a se vedea J. Gribomont, Rome et l’Orient. Invitations et reproches de saint Basile, „Seminarium”, 27 (1975): p. 340.

[30] Stelianos Papadopoulos, op. cit., p. 245.

[31] A se vedea Epistola 138.2.

[32] Cf. Epistola 243.4-5.

[33] Duchesne, op. cit., p. 325. Vezi şi textul El harul la Scwartz, op. cit., p. 20 şi 21.

[34] Ibidem, p. 325. Este a opiniei că ultima remarcă se referă la Meletie.

[35] Cf. şi Epistola 129.1-3, în care Vasile îi explică lui Meletie formatul acestui nou proiect.

[36] Duchesne, op. cit., p. 328-329. A se vedea aceeaşi părere şi la H. Lietzmann, History of the Early Church , Cleveland, 1961, vol., 4, p. 29-31.

[37] Epistola 263.3.

[38] Epistola 263.2. Pentru folosirea termenilor κήρυγμα şi δόγμα în sensul unui „decret public”, „ordonanţă”, a se vedea Epistolele 270 şi 263.2.

[39] Epistola 263.2.

[40] Ibidem.

[41] P.J. Fedwick, op.cit., p. 111-112.

[42] Epistola 263.5.

[43] Cel mai probabil, răspunsul la Epistola 263 este conţinut în fragmentele „Non nobis quidquam” şi „Illud sane miramur”. Pentru o ediţie critică a acestor documente, vezi Schwartz, op. cit., p.21-23.

[44] Epistola 263. Cf. Epistola 66.1.

[45] Epistola 263.5.

[46] Ibidem.

[47] Vezi Epistola 266.2.

[48] Unele dintre aceste cauze au fost studiate într-un context mai general de Y.M.J. Congar, After Nine Hundred Years: the Background of the Schism between the Eastern and Western Churches, New York, 1959. Pentru o interpretare diferită a „separării în direcţii diferite” a Răsăritului şi Apusului, a se vedea P. Brown, Eastern and Western Christendom in Late Antiquity: A Parting of the Ways, în D. Baker, ed. „The Orthodox Churches and the West”, Oxford, 1976, p. 1-24.

(Visited 84 times, 1 visits today)