Sfântul Vasile cel Mare, Dascălul Bisericii

[Sfântul Vasile cel Mare, Dascălul Bisericii.pdf]

I. Biserica în viaţa şi în opera Sfântului Vasile cel Mare

 Termenul pe care Sfântul Vasile îl foloseşte cel mai adesea pentru a desemna comunităţile de creştini este „Biserica”, „Bisericile lui Dumnezeu”. Sfântul Vasile a trăit prima experinţă bisericească în sânul familiei sale evlavioase (Epistola 223). Vom trece în revistă câteva dintre lucrările sale în care se fac trimiteri la Biserică şi la structura ei slujitoare.

1. Contra lui Eunomie 1-3.

Planul general al lucrării este să combată încercarea lui Eunomie de a-i învăţa pe creştini adevărurile din categoriile aristoteliene şi de a expune creştinilor pericolul care poate urma din încălcarea ideilor filosofice asupra „simplităţii” exprimării credinţei ecleziale. O caracteristică a înţelegerii lui Vasile a rolului Bisericii în stabilirea adevărului este includerea vechilor autorităţi în apologii.

2. Biserica şi structura sa harismatică în Omilii.

Majoritatea omiliilor Sfântului Vasile pot fi interpretate ca îndemnuri spre Botez şi, prin urmare, spre acceptarea vieţii ascetice. Într-adevăr, în Omilia 11 Sfântul Vasile a făcut o digresiune despre structura harismatică a Bisericii. Per se, harurile sunt instrumente menite mai mult să-i ajute pe ceilalţi decât să fie doar posedate. Omilia 3 ţine de instrumentalitatea logosului ca mijloc de comunicare a oamenilor. Fiecare creştin care este chemat la slujire poate vedea lucrarea pe care o săvârşeşte ca o chemare dumnezeiască. Sfântul Vasile aprobă exercitarea multor meşteşuguri în Biserică. El recunoaşte în meşteşuguri „capacităţi creative”. Omilia la Psalmul 48 reprezintă Biserica ca adăpostind oameni de pe toate cărările şi cu diferite scopuri în viaţă „astfel încât nimeni să nu fie lăsat fără ajutor.” Printre funcţiile Bisericii în istorie este descrisă ca fiind cea de a nivela diferenţele rasiale, culturale sau de origine. Tuturor ni s-a desemnat un scop comun: să ne străduim să fim îndrumaţi de Dumnezeu. În Omilia la Psalmul 44, Biserica este tratată dintr-o perspectivă hristologică. Potrivit acestei omilii, fiecare credincios este un membru al trupului lui Hristos. Sfântul Vasile se referă la Biserică ca mireasa lui Hristos şi fiica Împăratului înfiată din iubire. La sfârşitul unei lungi expoziţii, Sfântul ierarh îi invită pe ascultătorii lui să cugete asupra măreţiei autorităţii Bisericii în formarea şi chemarea prinţilor de peste tot din lume, adică a sfinţilor. În Omiliile la Psalmul 45 şi 59, Sfântul Vasile aplică printre altele Bisericii şi noţiunea stoică de oraş, „o comunitate constituită şi administrată după lege”. Totuşi, Biserica este numai un anumit tip de oraş, adică „fortificat de credinţa care o învăluie” şi un sălaş „înveselit de sălăşluirea Duhului Sfânt”. Omilia la Psalmul 59 aduce şi ideea că tradiţiei Bisericii creştine îi aparţin cărţile Vechiului Testament. După Omilia la Psalmul 28, deşi există o continuitate dogmatică între cele două Testamente, după venirea lui Hristos, Biserica este singura „curte sfântă” unde Dumnezeu ar trebui să fie adorat şi venerat. Omilia la Psalmul 33 prezintă ideea de creştini asemenea copiilor născuţi din învăţămintele apostolice şi a instruirii ecleziale. Omiliile la Hexiameron prilejuiesc doar nişte observaţii generale. Preocuparea lor principală este „edificarea” ascultătorilor (Bisericii), despre a căror fapte bune Sfântul Vasile prezintă o relatare a originilor universului întemeiată în mare pe citirea Genezei în lumina ideilor ştiinţifice contemporane vremii.

3. Biserica ca şi comunitate în Scrierile Ascetice.

Sfântul Vasile a fost în totalitate devotat proiectului înnoirii Bisericii după modelul pre-constantian, după modelul comunităţii apostolice din Ierusalim. Dorinţa de a întări organizarea internă, caracterul distinctiv şi autonomia Bisericii ca o comunitate de sine stătătoare ţin de activitatea Sfântului Vasile din perioada 365-378. Începând din 372 Sfântul Vasile a devenit un susţinător intransigent al tipului eclezial de asceză. La originea sa, acest tip de viaţă ascetică urma să fie dezvoltat nu la marginea Bisericilor locale, ci ca urmare a Tainei Botezului. Părerea lui despre caracterul comun al desăvărşirii creştine este dezvoltată mai ales în Asceticon. Recomandarea lui a unui tip comun de sfinţenie este întemeiată pe premiza „că toţi oamenii, prin natura lor, îşi doresc lucruri frumoase, în ciuda faptului că se diferenţiază în ceea ce este extrem de frumos.” Sfântul are o intuiţie imediată şi concepe lumea, chiar în stadiul actual, ca fiind pnevmatoforă: „plin este cerul şi pământul de slava Lui”. Interioritatea naturii se deschide asupra capacităţii sale de a cuprinde infinitul şi de a converge spre unitate, ale cărei părţi sunt legate prin „simpatie”. „Până în acest moment”, observă Vasile, „nicio altă idee mai bună (viaţa sub îndrumarea lui Dumnezeu) nu s-a găsit în natura raţională.” Virtutea şi sfinţenia creştină sunt identificate de Sfântul Vasile cu observarea tuturor poruncilor divine: „Există o regulă şi un canon prescris pentru faptele noastre, de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu într-un mod care să-I fie pe plac.” Aceast citat cuprinde în sine întreaga spiritualitate a Sfântului Vasile cel Mare.

4. Sfântul Duh şi viaţa în comniune: comunitatea ca trup al lui Hristos.

Termenul άδελφότης este aplicat fără deosebire de Marele Vasile atât pentru comunitatea ascetică, cât şi pentru Biserica locală. Din moment ce voi continua să vorbesc despre Sfântul Duh ca fiind pentru arhitectul principal al Bisericii, îmi propun să schiţez mai întâi noţiunea de har din perspectivă comunitară în scrierile lui Vasile, mai ales în Scrierile Etice şi în tratatul Despre Sfântul Duh, şi mai apoi, ideea de viaţă creştină ca viaţă în Trupul lui Hristos, caracterizată de prezenţa şi darurile Sfântului Duh. Intenţia mea este de a arăta pe scurt că frăţiile lui Vasile – comunităţile ascetice şi în mod ideal toate Bisericile locale – sunt unităţi organice, a căror viaţă şi funcţionare depinde direct de lucrarea harului a Sfântului Duh. Sfântul Vasile lărgeşte noţiunea paulină de har (dar) şi include în ea şi bunurile lumeşti. Nu doar împărtăşirea darurilor spirituale produce unitate în Trupul lui Hristos, dar şi koinonia în posesiunile materiale contribuie la clădirea frăţiei creştine. După câteva comparaţii preliminare între gândirea lui Pavel şi a lui Vasile, ne vom uita acum mai îndeaproape la noţiunea Sfântului Vasile de har. Este evident că cele două criterii pauline de validare a harurilor – mărturisirea slavei lui Hristos şi constituirea Bisericii – şi-au găsit o amplă exprimare în scrierile sale. Nicăieri nu apare mai clar acest lucru decât în Scrierile Etice. Vasile cel Mare propune ceea ce el numeşte afirmaţie „paradoxală”: dorinţa sfinţirii nu se găseşte în nicio locaţie fizică sau geografică, ci constă în mod esenţial în a trăi şi a fi în Sfântul Duh care este χώρα celor care sunt sfinţiţi sau mântuiţi.

4. Comuniunea Bisericilor.

Logosul iubirii nu ar trebui numai să aducă toate comunităţile creştine împreună în interior, ci ar trebui să determine orice comunitate individuală să caute relaţia şi comunicarea cu celelalte. Astfel, găsim la Vasile o ordine a frăţiei menită să se adapteze nu numai la relaţiile individuale, cât şi la cele intercomunitare. În Regula mare 35, Vasile susţine în primul rând unirea mai multor frăţii existente în aceeaşi comunitate. Faptul că Vasile cel Mare a căutat aplicarea aceluiaşi model apostolic al unirii şi comuniunea tuturor Bisercicilor răspândite prin oikoumene este uşor de văzut mai ales din corespondenţa lui şi din lucrarea Despre Sfântul Duh.

II. Harul întâistătătorului (episcop) Bisericii.

1. Problematica păstoririi în Biserică.

Potrivit lui Vasile, Biserica, la nivelul empiric, este trupul compus din membri individuali. Fiecărui membru al comunităţii îi este atribuit un anumit har. Viaţa şi dezvoltarea Bisericii sunt asigurate de cooperarea mutuală a membrilor săi în exercitarea şi participarea harurilor individuale. Mărturisirea oamenilor şi mai ales unitatea creştină este legată la Vasile de mărturisirea nevoii de interdependenţă, dialog, comuniune şi frăţie. Supravieţuirea unei comunităţi, ca şi Biserica, este dependentă de păstrarea ordinii naturale. În acest sens, când în Regula mare 24, Vasile este întrebat despre modul vieţii creştine, răspunsul lui este: „Din moment ce Apostolul spune: ‘Lăsaţi lucrurile să fie făcute cu decenţă şi ordine,’ socotim că aceasta este decentă şi făcută în ordinea vieţii într-o comunitate a credincioşilor, în care logosul membrilor trupului este păstrat.’” Acest logos firesc al structurii ordonate indică unele dintre consecinţele care duc la iniţierea discuţiei despre conducerea şi păstorirea Bisericii. Să încercăm deci să evidenţiem unele dintre implicaţiile provenite din recunoaşterea de către Vasile cel Mare a validităţii acestui principiu natural aplicat comunităţii Bisericii. Mărturisirea unei ordini în trupul Bisericii implică mărturisirea cu o inimă a lui Hristos drept cap al comunităţii Bisericii. Aspectul comunitar şi social al învăţăturii şi purtării lui Hristos – Evangheliei şi poruncilor Lui- sunt evidenţiate în Interogaţia mare 7 care discută caracterul comunitar (harismatic) al vocaţiei creştine. Dragostea şi alte virtuţi pot fi împlinite şi pot dobândi semnificaţie într-o viaţă trăită într-o comuniune continuă cu ceilalţi.” Dar Vasile ajunge la concluzia că oamenii au nevoie să fie conduşi de oameni pe temeiul structurii harismatice a Bisericii. În Interogaţia mică 235, după împărţirea harurilor, două stări pot fi sesizate în „frăţia” creştină: starea celor încredinţaţi cu harul conducerii şi cu grija, şi a celor a căror funcţie este să „respecte şi să se supună.” După cum vede Vasile, această dispoziţie nu este menită să ne fie povară sufletului „care aspiră spre ceruri”, ci să acţioneze ca protecţie şi salvare.

2. Atribuţiile generale ale întâistătătorului creştin.

Încă într-un mod şi mai explicit, dar în acelaşi stil harismatic, Vasile discerne în constituţia aidoma unui trup al Bisericii, funcţiile ochilor şi a buzelor, împlinite de προεστώς-ul eclezial. Un accent aparte dă Sfântul Vasile particularităţii părinteşti a întâistătătorului: „Căci eu v-am născut prin Evanghelie întru Iisus Hristos”. După Vasile, προεοστώς-ul creştin este un vas al alegerii divine care este chemat şi ales de Domnul Însuşi aşa cum face şi cu regii, profeţii şi apostolii. Cununa virtuţilor, care trebuie să caracterizeze personalitatea προεοστώς-ului, e iubirea desăvârşită întru Dumnezeu. Προεοστώς-ul este centrul comuniunii ecleziale şi creştine: (1) prin rugăciuni şi euharistie; (2) prin scrisori şi vizite pastorale. Deşi este investit cu demnitate, episcopul ar trebui să-şi amintească faptul că „grijile multora necesită ajutorul multora”.

3. Întâistătătorul eclezial ca apărător al ortodoxiei.

În Interogaţia mare 24, se face afirmaţia că funcţia ochilor este de a testa ceea ce s-a făcut (γεγενημένων), de a prevedea şi a aranja ceea ce se va face (γενησομένων). Cu alte cuvinte, se implică faptul că responsabilitatea episcopului de ochi al trupului este de a se ocupa de edificarea vieţii credinţei Bisericii. În al doilea rând, prin metafora buzelor se sugerează că responsbilitatea προεστώς-ului în comunitate este de a comunica cu turma şi de a-i arăta calea spre desăvârşire şi mântuire: cu alte cuvinte, să-i înveţe despre poruncile lui Dumnezeu şi viaţa după asemănarea cu Dumnezeu.

4. Sfântul Vasile cel Mare ca apărător al ortodoxiei în Cezareea. Încă din 359, Vasile a fost în contact direct cu unele dintre problemele cu care se confrunta Biserica. Totuşi, nici prezentarea lui la Sinodul din Constantinopol din ianuarie 360, nici apologia sa împotriva lui Eunomie din cca. 364, nu i-a câştigat notorietatea care i-a fost oferită de evenimentele din 365 în care a fost direct implicat. Starea generală prevalentă în Cezareea în ajunul primei vizite a lui Valens în acel oraş este descrisă de Grigorie Teologul. Dar cea mai convingătoare victorie asupra unui guvern compromis şi în concordanţă cu erezia a fost obţinută de Sfântul Vasile în 371-372. Valens a fost hotărât de această dată să compenseze pentru înfrângerea sa anterioară. Imperturbabilitatea lui Vasile şi prezenţa Duhului din timpul dialogului ce a avut loc cu prefectul Modest erau sugerate prin expresiile magistrale a celui mai sincer respect şi admiraţie. „Nimeni până azi nu mi-a vorbit în acest fel şi cu asemenea curaj,” a spus prefectul, văzând că toate încercările de a-l cuceri pe Vasile erau inutile.

5. Cele două metode de apărare. „Pe cei care s-au angajat în conflicte directe, el i-a înfrânt pe cale orală. Pe cei care s-au angajat de la distanţă, el i-a lovit cu săgeţi pe cale scrisă” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 43.43: 553 A.) Există dovezi clare în lucrările lui Vasile care susţin folosirea acestei duble metode de apărare a ortodoxiei. Omilia 16, despre „La început era Cuvântul”, ilustrează foarte bine metoda Sfântului Vasile de a face faţă unei confruntări directe cu adversarii săi antitrinitari.

6. Relaţiile episcopului ortodox cu creştinii neortodocşi. Abordarea conciliatorie a lui Vasile cel Mare a fost uşor de observat mai ales în privinţa Pnevmatomahilor, o erezie nouă care refuza să atribuie titlurile de homoousion şi „Dumnezeu” ipostasului Sfântului Duh. În timp ce Grigorie Teologul şi Atanasie cel Mare au încercat să explice atitudinea unică a lui Vasile apelând la noţiunea de oikonomia, adică „abordarea prudentă,” unii cercetători moderni apuseni au apelat la distincţia dintre conceptul de kerygma şi dogma pentru a susţine aceleaşi fapte. Preocuparea noastră principală aici nu este istoria per se a relaţiilor lui Vasile cu Eustatie din Sevastia, pnevmatomahi şi alte grupuri de creştini rupţi de Biserică, cât motivele în general care au stat în spatele adoptării unor atitudini prietenoase, conciliatorii faţă de neortodocşi. Pentru acest scop, să determinăm mai întâi sensul pe care el îl dă ereziei şi schismei.

7. Erezie- schismă- parasinagogă.

După Vasile, credinţa şi iubirea sunt elemente constitutive ale unităţii Bisericii. Elementul consimţirii şi acordului în definirea credinţei face din Biserică σύμπνοια, adică un trup armonios animat de suflarea Duhului dătător de viată şi sălăşluitor, singurul suflet al Bisericii. Erezia este διαφορά, o discrepanţă pe teme vitale şi negarea unităţii şi deofiinţei lui Dumnezeu, a Bisericii şi a comuniunii umane. La Vasile, termenul de σκίσμα are mai multe înţelesuri. Vechile autorităţi au definit schisma ca fiind dezacordul dintre membrii Bisericii în ceea ce priveşte problematicile ecleziale capabile de o soluţionare mutuală. În Omilia 23, Vasile evidenţiază o diferenţă de opinie în ceea ce priveşte spusele Domnului ca exemplu de separare sau diviziune (σκίσμα). Un astfel de exemplu a fost Antiohia. Parasinagoga, „întrunirile rivale sau potrivnice”, erau numite „adunări organizate de preoţi sau episcopi nesupuşi sau de oameni neinstruiţi”. În Epistola 188 Vasile nu vorbeşte despre disciplina eclezială în general, ci despre încălcarea ordinii liturgice, fiecare parasinagogă sau constituire a unei întruniri rivale implică ruptura unităţii ecleziale.

8. Ereticii.

În această secţiune dedicată relaţiilor episcopului ortodox cu oamenii şi grupurile heterodoxe, trebuie să ne rezumăm doar la eretici. Vasile cel Mare trebuia să se folosească criterii pentru a-şi demonstra ortodoxia. Adesea, în scrierile sale, se menţionează trei astfel de criterii: Scripturile, Sinodul de la Niceea, şi „multitudinea episcopilor prin oikoumene” cu care se afla în comuniune. Aceste trei criterii ale ortodoxiei enunţate puţin mai sus erau comprimate în conceptul Bisericii ca Tradiţie vie. După Vasile, un eretic este o persoană a cărei credinţă este lipsită de aceste ingrediente: este în dezacord cu învăţăturile Scripturii şi cu Tradiţia; sau nu este de acord cu definiţia de la Niceea; sau în cele din urmă, un eretic este oricine profesează o credinţă diferită de cea „unanim acceptată” de întreaga Biserică Ortodoxă. Totuşi, în practică, deşi nu respinge în totalitate astfel de cârmuiri, Vasile pare să fi aderat nu la cea din urmă, ci la cea a duhului iubirii creştine care le-a inspirat. Cred că învăţătura sa în ceea ce priveşte aceste două subiecte poate fi rezumată în şase fraze. 1. Unitatea credinţei nu este compatibilă cu multiformitatea exprimărilor sale. 2. Formulările despre credinţă se întemeiază numai pe o cunoaştere parţială, prin iconomie a misterului lui Dumnezeu. Astfel, acestea variază câteodată şi trebuie actualizată in funcţie de timp şi circumstanţe. 3. Minima şi nu maxima preciziei teologice ar trebui să fie postulată în relaţiile şi în receptarea oamenilor care merg la Biserică. 4. Credinţa fiind greu de evaluat, trebuie să ne gândim bine înainte de a exclude sau de a-i refuza unui membru comuniunea euharistică. 5. Comuniunea eclezială, semnul extern al unităţii Bisericii, este o expresie de iubire frăţească şi solicitudine prin participarea comună la rugăciune, taine, în împărtăşirea bunurilor materiale şi spirituale, şi prin schimbul de scrisori. 6. Deşi prietenia de acest tip ar trebui poate exclusă, trebuie să fie încurajat un anumit fel de grijă mai ales în forma epistolară şi la întâlnirea cu oameni străini de credinţa ortodoxă.

III. Darurile cuvântului întâistătătorului

După Vasile cel Mare, cei care vestesc Evanghelia sunt buzele şi ochii trupului lui Hristos. Ca buze, ei îşi împrumută vocile Sfântului Duh pentru a putea scrie „cuvintele vieţii veşnice în inimile celor credincioşi”; ca ochi, funcţia lor este de a „discerne între bine şi rău şi să îndrume membrii lui Hristos către ceea ce este spre binele tuturor.”

1. „Chemarea” mărturisitorului cuvântului. În cazul episcopului-propovăduitor, Sfântul Vasile sugerează în mod clar că Dumnezeu, prin intermediul unui alt membru al Bisericii, cheamă şi alege o persoană pentru slujirea sfinţilor săi: „Binecuvântat fie Dumnezeu care din veac în veac îi alege (έκλεγόμενος) pe cei care Îl mulţumesc, distinge (γνωρίζων) vase de alegere şi îi foloseşte pentru liturghia (λειτουργία) sfinţilor”. Termenul λειτουργία apare în Epistola 225 în sensul unei Taine ecleziale conferite prin punerea mâinilor. În altă parte se ia în calcul sensul mai larg al slujbei şi slujirii. În Epistola 161, Vasile foloseşte şi imaginea biblică a „vasului”. Fiecare persoană pe care Dumnezeu o cheamă prin Duhul Sfânt este un instrument ales pentru ajutorul celorlalţi.

2. Misiunea de propovăduire a arhipăstorului.

Moralia 70 stipulează în mod negativ că „nu trebuie să se înveţe învăţături diferite” şi în mod pozitiv că „trebuie să-i învăţăm pe cei care ne-au fost încredinţaţi tot ceea ce Domnul ne-a poruncit în Evanghelie şi prin apostolii săi.” În misiunea sa, arhipăstorul ar trebui să se şteargă dincolo de mesaj, care nu este doar mărturia scrisă a Scripturii, dar şi Hristos, Cuvântul dumnezeiesc. Până la urmă, el este doar un prevestitor, un mesager, buzele lui Hristos, care după exemplul Sfântului Apostol Pavel ar trebui să-l aibă pe Hristos vorbind prin sine. Ar trebui să-şi împrumute vocea Sfântului Duh astfel încât Duhul lui Hristos, prin a cărui kerygma este construită Biserica, să poată scrie cuvintele vieţii veşnice în inimile celor credincioşi.

3. Dimensiunea profetică a mărturisirii cuvântului Evangheliei.

Moralia 80.15 implică faptul că mărturisitorul Evangheliei în calitate de ochi în trupul Bisericii are competenţa „de a discerne între bine şi rău.” Întâistătătorul îndeplineşte în comunitate o sarcină profetică, iar oamenii, după ce îl compară pe el şi pe mesajul său cu mărturia evanghelică, trebuie să-l primească ca şi cum el ar fi Domnul Însuşi. Ar trebui să se observe faptul că în conştiinţa lui Vasile această funcţie de autoritate a cuvântului nu este marginală prezenţei mărturiei scrise în Biserică. Dimpotrivă, rolul harismatic de a citi şi de a interpreta voinţa Stăpânului donec veniat stă în aceeaşi linie profetică şi plină de har a interpretării ca şi Scriptura vizavi de voinţa şi judecata lui Dumnezeu.

4. Propovăduirea cuvântului spre Cuvânt prin sfinţenia vieţii.

Funcţia de propovăduire a cuvântului de către părintele-păstor este să-şi conducă ucenicii spre Cuvânt. Astfel el ar putea să fie mai bine descris ca „lider” spre Cuvânt decât al Cuvântului. „Întâistătorul cuvântului ar trebui să devină un exemplu al fiecărui lucru bun pentru ceilalţi, practicând el mai întâi ceea ce predică.”

5. Propovăduirea cuvântului pentru slava lui Dumnezeu. Funcţia slujitorilor Evangheliei este de a fi „ca şi co-lucrătorii lui Dumnezeu, dăruindu-se în totalitate din partea Bisericii pentru acele lucrări care sunt demne de Dumnezeu.” Afirmaţia necesităţii absolute a slavei lui Dumnezeu pentru predica de succes ne face să vedem partea pozitivă a dăruirii slujirii pentru slujba cuvântului.

6. Scopurile predicii.

(a) Edificarea Bisericii : comunitate de haruri şi prezenţă mântuitoare în timp.

Puterea de a clădi Biserica nu este dependentă de resursele umane. Este rezultată din harul dumnezeiesc ce acţionează prin harurile slujitorilor cuvântului. Pentru a edifica Biserica, preotul sau episcopul trebuie să fie atent şi la perspectiva eclezială atunci când îşi pregăteşte şi împărtăşeşte mesajul. Pentru Vasile, Biserica nu este doar o comunitate plină de haruri, reînnoită constant de puterea dătătoare de viaţă a Duhului, ci şi poporul cu istorie, „cu peste două sute de ani de existenţă.” Biserica are un trecut al său, un limbaj, multe tradiţii şi obiceiuri pe care preotul le reflectă atunci când se adresează poporului. În acest mod se poate păstra o continuitate neîntreruptă şi intactă în mesaj şi se poate asigura ca de-a lungul timpului Biserica „care va deveni, să rămână în succesiunea ei fără a degenera de la slava ei veche.” În această privinţă ambii factori, Biblia şi Tradiţia, au jucat deja un rol important în Biserica secolului al IV-lea.

(b) Combaterea falsului adevăr în credinţă şi vieţuire.

Diviziunile religioase interne şi prezenţa unui număr neproporţionat de mare de catehumeni în multe Biserici pare să fi constituit o preocupare şi o problemă pastorală majoră atunci când Vasile a devenit arhipăstorul Bisericii din Cezareea. Ambele grupuri de oameni – ereticii şi creştinii ortodocşi lipsiţi fapte – sunt trataţi în omiliile lui Vasile. Ca răspuns la o afiliere oarecum nominală cu creştinătatea, Sfântul Vasile a încercat să adâncească conceptul vieţii creştine, propunându-le ucenicilor săi nu numai acceptarea Botezului, dar şi o viaţă ascetică, ortopraxia credinţei. (c) Evlavia şi împărăţia lui Dumnezeu. Elementul pe care s-a concentrat în mod clar aşa cum apare în analiza scrierilor sale ascetice a fost aspectul de comunitate a concepţiei sale despre Biserică ca şi frăţie a creştinilor desăvârşiţi. Viaţa prezentă nu constituie scop în sine, ci e mijloc de transformare într-o formă de viaţă desăvârşită. (d) Biserica : comunitate a creştinilor desăvârşiţi. Cea mai reprezentativă lucrare a lui Vasile care tratează Biserica şi membrii săi este Moralia (Ήθικά). În aceasta, Vasile trece în revistă toate harurile diferite pe care un creştin ar putea să le posede. Constituie un tip vade mecum spiritual pentru folosinţa tuturor, dar mai ales a mărturisitorilor cuvântului. Moralia 80 constituie un fel de rezumat al vederilor Sfântului despre constituirea Bisericii şi desăvârşirea creştină a membrilor săi.

IV. Preocuparea pastorală pentru unirea tuturor Bisericilor. În întreaga activitate a Sfântului Vasile cel Mare în calitate de episcop al Bisericii din Cezareea (370-379) este posibil să deosebim două realizări majore: (1) restabilirea unităţii, păcii şi ordinii în Biserica din Cezareea şi (2) iniţiativa de a restabili unitatea, pacea şi legătura strânsă între Bisericile Ortodoxe.

A. Situaţia externă şi internă a Bisericilor.

1. Situaţia externă a Bisericilor răsăritene sub Valens (364-378).

Valens s-a hotărât să caute reconcilierea părţilor războinice în jurul formulei de la Rimini. Tuturor episcopilor le era prezentată, iar dacă nu au semnat-o încă, s-a făcut tot ce era posibil pentru a accepta comuniunea cu liderii părţii anomiene condusă de Eudoxie. Celor care refuzau li se luau Bisericile şi li se dădeau arienilor. Împotriva rezistenţei sau disturbărilor provocate de clerul recalcitrant, a fost semnat un decret, iar oponenţii au fost eliminaţi prin arest sau exilare din Bisericile lor. Sfântul Vasile a fost printre puţinii episcopi ortodocşi nexilaţi de către împărat. Deşi a făcut unele concesii faţă de oponenţii săi, Vasile a fost un apărător ferm al consubstanţialităţii Fiului şi Sfântului Duh.

2. Cauzele interne ale problemelor cu care se confruntă comunităţile ortodoxe.

Pe lângă propria sa învinuire şi păcatele creştinilor pentru multele crize care copleşesc Bisericile timpului său, Sfântul Vasile evidenţiază alte cauze pe care el le consideră că stau la baza multor rele în sânul Bisericii.

(a) Anarhia morală şi dogmatică. În Epistola 92 către occidentali, Vasile face un rezumat al situaţiei contemporane a multor Biserici de la est de Illyricum. Starea de dezorganizare internă este expusă din nou în lucrarea Despre Dreptate, adresată membrilor unei comunităţi ascetice. După Vasile, Ortodoxia erau victimă a unei duble impietăţi: prima uşor de recunoscut a arienilor care negau divinitatea lui Hristos şi a Sfântului Duh, şi a doua mult mai subtilă şi mai ascunsă, dar nu la fel de periculoasă ca cealaltă, a celor care mărturiseau credinţa în Hristos pe cale orală, dar vorbele lor nu reuşeau să-l recunoască ca adevăratul Dumnezeu şi Domn. Amândouă sunt denumite de Vasile ca „lipsite de evlavie”.

(b) Lipsa de unitate şi solidaritate între episcopii ortodocşi. În timp ce în lucrarea Despre Dreptate mizeria şi ruina multor comunităţi răsăritene au fost într-o mare măsură atribuite încălcării învăţăturilor morale şi dogmatice, în alte scrieri temeiul situaţiei ecleziale este identificată mai degrabă cu absenţa unei unităţi şi a unui front comun ortodox printre ierarhii creştini.

3. Negocierile panortodoxe în scopul creării unui front unit. Confuzia generală din Răsarit a fost înrăutăţită de prezenţa a doi episcopi ortodocşi „certăreţi” în Biserica din Antiohia. După cum spune Sfântul Vasile, „acolo nu numai erezia este divizată împotriva Ortodoxiei, dar şi Ortodoxia este divizată în ea însăşi” (Epistolele 258 şi 92). Pentru că atât Răsăritul cât şi Apusul erau responsabile pentru haosul din Biserica din Antiohia, Vasile era convins că doar printr-un efort comun a celor două părţi se putea restabili unitatea. În primăvara din 371, Vasile şi-a încredinţat planurile Sfântului Atanasie, pe care îl vroia să acţioneze în calitate de intermediar în negocierile cu Apusul. Totuşi, prima misiune nu a mers dincolo de Alexandria. A doua misiune a fost imediat demarată. Sabinie s-a întors de la Roma în primăvara anului 372, iar Sffântul Vasile a profitat de ocazie şi a trimis un pachet de scrisori prin el. În vara următorului an, în locul unui răspuns la cererile urgente ale răsăritenilor, Evagrie a adus cu el din Roma Epistolele 90 ( „fraţilor episcopi din Apus” ) şi 92 ( „italienilor şi galilor” ). Apusenii nu aveau o inimă sensibilă pe care o cereau acele timpuri, spre a putea simţi durerea fraţilor. Dimpotrivă, scrisorile au fost considerate a fi nesatisfăcătoare pentru „autorităţile mai concise de acolo” şi formula «Confidimus quidem», care trebuia semnată de răsăriteni fără a schimba nimic în acest text. Tonul Epistolei 243, pe care Vasile a trimis-o episcopatului apusean prin Sanctissimus şi Dorotei în 376, poartă însemnele unei mari dezamăgiri şi frustrări legate de modul în care apusenii şi Damasie, corifeul lor, gestionează situaţia. Din nou, rezultatele celei de-a treia misiuni erau mai degrabă modeste şi dintr-un anumit punct de vedere dezamăgitoare. Nimeni nu a venit din Apus. Totuşi, Dorotei a adus înapoi o scrisoare lui Vasile Din replica apusenilor reiese clar că fiecare dintre cele două tabere a înţeles problema ereticilor în acelaşi mod: nu ar trebui să existe nicio excomunicare sau o condamnare înainte ca să facă o avertizare publică. La început, Sfântul Vasile a dorit ca o astfel de declaraţie publică de atitudine să fie pregătită de episcopii răsăriteni şi apuseni în cadrul « unui sinod ».

B. Premisele teologice ale comuniunii şi ale grijii pastorale panortodoxe

1. Limitările intrinseci ale Bisericii locale. Una dintre concluziile la care a ajuns Vasile cel Mare a fost că omul nu are nevoie doar de ceilalţi, dar şi că nicio o comunitate solitară de oameni nu poate supravieţui fără cooperarea cu celelalte.

(a) Compasiune faţă de cei năpăstuiţi. Într-o scrisoare adresată lui Atarvie noul episcop din Neocezareea, care era indiferent de situaţia bisericilor locale, Sfântul Vasile îl îndeamnă pe Atarvie să-şi scoată din minte ideea că nu are nevoie de nicio comuniune, îndemnându-l la compasiune pentru alţii.

(b) Acelaşi Domn care a separat insulele de continent prin mare, a unit insula creştinilor de continent din dragoste”. Sfântul Vasile le-a scris o lungă scrisoare mustrătoare episcopilor din Pont, care se considerau a fi la adăpost şi lipsiţi de obligaţii faţă de colegii lor mai puţin „norocoşi”. Al treilea paragraf din Epistola 203 conţine o prezentare magnifică şi puternic motivată, în acelaşi timp, a nevoii reciproce şi a aşteptării de ajutor resimţită de oricare om. Ceea ce un vecin este pentru un om obişnuit, acelaşi lucru este şi o Biserică pentru alta. La fel ca şi în Despre Dreptate, Vasile îi aminteşte episcopului vizitator că nu este necesar să fie creştin pentru a putea vedea şi înţelege toate aceste lucruri. Ambele „documente” subliniază importanţa dimensiunilor comune, dialogale şi comunicative ale chemării creştine.

2. Întâietatea dragostei şi ordinea harurilor. Vasile aduce un argument în favoarea unei colaborări mai stricte între comunităţile ecleziale solitare: legea lui Agape, întemeiată pe şi derivată din natura dialogică a omului. Dragostea nu este o lege care se impune de dinafară; mai mult decât o lege fundamentată pe o convenţie, este un logos spermatikos întemeiat pe structura intimă a omului. Dragostea este principiul coeziunii în diferitele părţi ale Bisericii, trupul lui Hristos, având efect asupra unităţii şi ordinii fără de care Biserica ar înceta să fie o comuniune

3. Diferitele niveluri de comuniune. „Dragostea nu poate fi învăţată… Învăţarea ei nu vine din afară,” ci de la prima sa creare omul a fost înzestrat cu un dynamis şi un logos al dragostei. Din darul natural al omului de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe semenii săi apare nevoia de a se asocia şi a comunica. Omul comunică cu Dumnezeu prin împlinirea poruncilor sale, printr-o viaţă de deschidere şi ajutor a semenilor săi.

4. Comuniunea eclezială. Biserica este adunarea tuturor celor pe care Sfântul Duh îi cheamă cu kerygma Lui la mântuire prin puterea profeţilor, apostolilor, sfinţilor şi a tuturor celor care în generaţii succesive sunt recunoscuţi ca fiind înzestraţi cu harul cuvântului şi a învăţăturii.

(a). Semne ale comuniunii personale. Unitatea existenţială a Bisericii este garantată de prezenţa şi activitatea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh. Termenul comuniune (κοινωνία) apare foarte des în legătură cu scrisorile Sfântului Vasile. Echivalentele sale sunt pace, înţelegere, unitate, armonie şi mai presus de toate iubire. Comuniunea la nivel eclezial denotă mai întâi unitatea influenţată de Iconomia mântuitoare a lui Dumnezeu, întruchipată în înfrăţirea sau comuniunea celor care s-au reînnoit prin Botezul realizat în numele Persoanelor Sfintei Treimi, prin care oamenii care au fost până atunci separaţi şi divizaţi de ethosul lor s-au unit în Biserică printr-o iubire reciprocă.

(b). Schimbul de scrisori. Schimbul de scrisori era un substitut natural pentru lipsa şi absenţa vizitelor. Pentru Vasile, scrisorile posedau în general aceeaşi forţă ca şi întâlnirile faţă în faţă. Am luat în considerare numai scrisorile care vorbeau despre comuniunea eclezială, şi anume scrisorile sinodale sau „de înscăunare”.

(c). Sinoadele. Solicitudinea pastorală nu a putut fi întotdeauna exercitată doar prin scrisori, căci existau mai multe probleme care cereau o examinare mai atentă şi discuţii implicite. În majoritatea cazurilor, Vasile îi invită pe episcopii din comuniunea sa şi pe prietenii apropiaţi să-l viziteze în Cezareea cu ocazia festivităţilor („sinaxe liturgice festive”) în onoarea martirilor locali. Exact din acest motiv se ţineau conferinţe cu ocazia festivităţilor liturgice, numite şi sinoade. Termenul cel mai des folosit de Vasile pentru a desemna astfel de întruniri episcopale este συντυχία. Din această revizuire a unora dintre scrisorile Sfântului Vasile, se pare că sinoadele ecumenice aveau ca scop clarificarea problemelor de credinţă.

5. Elementele unităţii Bisericii.

(a). Mărturisirea credinţei treimice. Credinţa în treimea ipostaselor dumnezeieşti, alimentată de Scriptură şi de tradiţia eclezială, este pentru Sfântul Vasile norma totală de viaţă şi făptuire.

(b). Iubirea întrupată. « Dovezile iubirii » reprezentau ceea ce Vasile credea că este natura şi ethosul autentic al Bisericii creştine. 

(Citit de 124 ori)