Experiența comuniunii iubitoare la Sf. Părinți

[Experiența comuniunii iubitoare la Sf. Părinți.pdf]

I. Necesitatea existenţială a dialogului iubirii[1]

1. Dumnezeu este poetul iubirii

Ortodoxia oferă omului fiecărei epoci propria ei propunere de viaţă, propriul ei mod de viaţă, propriul ei etos, propria ei veste bună (ευ-αγγελία) pentru cele mai mari şi importante probleme ale vieţii. Ortodoxia cheamă la etosul frumuseţii al libertăţii harului Evangheliei lui Hristos, la frumuseţea virtuţilor Lui dătătoare de cunoaştere şi Adevăr. Biserica, „noul cosmos şi noul paradis”[2], este noul mod de viaţă al lumii şi al omului, fiind însăşi istoria şi posibilitatea mântuirii. Taina creştinismului este tocmai Biserica în toată „plenitudinea vieţii şi a existenţei”[3]. Mântuirea înseamnă îmbisericire, împărtăşirea de iubirea universală, de unica iubire, care este Biserica, de unica şi adevărata ei viaţă. Credinciosul se face hristofor, libertatea i se dăruieşte omului şi nimic nu-l poate limita. Ortodoxia este profund înrădăcinată în viaţă, în Hristos, deci în viaţa divino-umană ce incumbă etosul teandric, mântuitor.

Ortodoxia e înrădăcinată în Înviere, în viaţa conformă Învierii, în duhul şi respiraţia Învierii şi în fiii Învierii. Învierea este începutul vieţii în afara timpului, semnul vieţii care vine, a împărăţiei Duhului, unde Dumnezeu va fi „totul în toate”. Învierea nu aparţine numai lui Hristos, ci întregii umanităţi. De altfel, Sfântul Grigore Palama spune că tot ceea ce a săvârşit Hristos a împlinit şi a făcut pentru oameni[4]. Învierea lui Hristos este învierea omului şi învierea omului este participarea la viaţa veşnică, care este Iisus Hristos[5]. Şi numai o asemenea credinţă a Învierii poate cu adevărat desăvârşi pe om. Ea Îl face prezent pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, într-un mod tainic, real şi adevărat. Această prezenţă şi experienţă excepţională a lui Dumnezeu printre noi, în noi şi cu noi o atingem în Biserică, în persoana lui Hristos. Cu cât ne încorporăm în Biserică, cu atât ne unim cu Hristos, suntem şi vieţuim în Hristos. Cu cât ne unim cu Hristos, cu atât suntem mai umani şi mai aproape de semeni, cu atât dialogăm în iubire. Prin încorporarea noastră în Hristos, „noi şi Hristos am devenit unul, din moment ce El este capul, iar noi trupul, împreună-moştenitori şi împreună-trupeşti. Suntem un singur trup, din carnea Sa şi din oasele Sale, spune El… Din credinţă am fost constituiţi, am fost născuţi, am fost asimilaţi în natura Sa”[6].

Prin istoria mântuirii se vădeşte omul nou: omul în relaţie armonică cu Dumnezeu şi prin extindere cu el însuşi, cu semenul şi cu creaţia. Invitaţia continuă pentru participarea la unitatea iubirii, pentru crearea lumii noi, transfigurate în Hristos, a cosmosului libertăţii şi iubirii, a înţelegerii şi a iertării, a păcii şi a frăţietăţii; iată, acesta e mesajul dătător de viaţă al ei. Şi acesta pentru că Dumnezeul Ortodoxiei nu e un Dumnezeu despotic al unei religiei naturale, ce asupreşte şi tiranizează demnitatea şi libertatea oamenilor, nici Dumnezeul indiferent al filosofilor şi raţionaliştilor, fericit în autosuficienţa şi izolarea Lui[7]. Dumnezeu este „locul celor mântuiţi” (τόρος των σωζομένων)[8] şi dialogul cu El este participare la viaţa veşnică. Şi această participare este analogă cu comuniunea sau participarea celor care se împărtăşesc[9].

Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Mântuitorul, Dumnezeu-Omul, a doua Persoană din Sfânta Treime, Care are aceeaşi fire cu Tatăl, Cuvântul cel necuprins, Cuvântul cel nevăzut, Întrupat, Răstignit, Care a Înviat şi S-a Înălţat, este Calea, Viaţa, Lumina, Adevărul, Învierea. Hristos este mai ales Viaţa lumii. Este Tatăl meu, viaţa mea, viaţa oamenilor şi nu Dumnezeul religios, ci Cel care a înnoit viaţa şi a dăruit viaţă omului mort. Este Cel Care l-a creat şi îl urmăreşte continuu şi cu afecţiune, Creatorul, Prevăzătorul, Proniatorul, Înţeleptul.

Omul şi cosmosul nu sunt realităţi haotice, absurde, şi nici relaţiile lor nu sunt întâmplătoare: atât unul cât şi celălalt întipăresc în sine şi sunt conduse, direcţionate spre un scop şi o raţionalitate adâncă, tainică, ce îşi are originea în Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu a creat lumea şi a dat-o omului pentru un dialog cognoscibil între ei, în funcţie de cum aceştia descoperă, prin raţiunile lucrurilor, cuvintele şi darurile lui Dumnezeu. Lumea, ca istorie şi creaţie, îşi găseşte sensul, scopul şi sfârşitul ei în Iconomia Bisericii, care, fiind pliroma lui Hristos, Dumnezeu-Omul, constituie centrul tainic al lumii, lumea lumii.

Prin Întrupare, Hristos a intrat într-un dialog veşnic şi viu cu noi, de aceea Întruparea e pogorârea plenitudinii iubirii Dumnezeieşti şi cea mai mare posibilitate dată şi putere de transformare şi desăvârşire a omului. În persoana dumnezeiască a lui Hristos putem contempla fiinţa umană desăvârşită. Ortodoxia întrupează spiritualitatea Întrupării, o prezenţă mărturisitoare şi îndrumătoare a sfinţeniei, a iubirii dialogice şi a responsabilităţii comunitare. Spiritualitatea Întrupării este o prezenţă şi o mijlocire transformatoare şi transfiguratoare în lume şi în istorie. Legăturile Spiritualităţii Întrupării cu lumea şi cu istoria nu sunt dialectice, ci soteriologice, legături ce reies din har şi din posibilitatea mântuirii universale în Hristos. Nu sunt legături de autoritate şi stăpânire peste lumea, ci legături de dar şi har, ce izvorăsc de la Hristos, taina asumată a libertăţii şi a iubirii.

Dumnezeul Ortodoxiei este Dumnezeul filantrop al iubirii, Care tocmai pentru că este comuniune de iubire Se întrupează în istorie pentru a-l chema pe om să participe la această comuniune iubitoare[10], să trăiască acel mod de viaţă ce depăşeşte stricăciunea şi moartea. Hristos a venit să ne facă cunoscut nouă, oamenilor, că Dumnezeu este Tatăl şi că avem un astfel de Tată, să ni-L arate şi noi să-L putem chema Tată. Pe Tatăl îl cunoaştem acceptând sa-I fim fii. În loc să fim slujitori sau chiar robi ai lui Dumnezeu, am devenit copiii Lui[11], am dobândit „Duhul înfierii”[12]. De la Dumnezeu-Tatăl vine iniţiativa de a-L trimite pe Fiul Său ca să Se Întrupeze, ca să Se facă Fratele nostru, pentru a revărsa asupra noastră dragostea Sa paternă, dragostea Sa de Tată.

Dumnezeu vine să caute marea Lui iubire: pe om. Vine să împărtăşească iubirea, vine să cultive rodirea inimilor, să răspundă la întrebările diacronice ale omului. Aceasta arată Samarineanca atunci când se înfăţişează ca descendentă a lui Iacob. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „discutau în contradictoriu, desigur, şi încercau să se poarte cu nobleţe iudaică şi arătau bunăvoinţă faţă de Avraam şi îl prezentau ca strămoş ce era din Haldeea şi pe Iacob l-au numit părinte, că era, adică, urmaşul aceluia”[13].

Întâi, Dumnezeu caută dialogul iubirii. Dumnezeu este iubirea, deci viaţa şi lumina prin Sine, pentru că este suprema unitate neconfundată a comuniunii tripersonale. Toate formele fiinţei lui Dumnezeu au în ele putinţa de-a se comunica. Dar întrucât Dumnezeu nu e silit să li le comunice, are loc o comunicare a lor în El Însuşi. Aceasta face ca Dumnezeu să fie în trei Persoane, care-Şi comunică între ele fiinţa, lumina şi iubirea. Aceasta face pe Dumnezeu o Treime de Persoane unite în şi prin cea mai desăvârşită iubire. „Dumnezeu este cunoscut, fiindcă El Primul ne cunoaşte pe noi, aceasta înseamnă că είναι există ca energie”[14]. Dumnezeu devine om pentru ca omul să devină Dumnezeu, spune Sfântul Grigore Teologul. Omul îndumnezeit, cel pe care îl vedem în Hristos, care nu este numai Dumnezeu făcut om, este şi omul ajuns desăvârşit prin asemănarea desăvârşită cu modelul său dumnezeiesc. Cu cât este mai unit cu Dumnezeu, cu atât devine mai uman, adică mai îndumnezeit[15].

De aceea Hristos, Care este Dumnezeu Însuşi, este atât de emoţionat în umanitatea Sa. Firea umană a lui Hristos este cea care răscoleşte inima omului. Venirea lui Hristos în lume dăruieşte omului înfierea[16], creatura devine copil al lui Dumnezeu prin har. „Nu aţi primit din nou un duh de robie pentru frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: Avva! Tată! De fapt ne-am renăscut şi, am putea spune, am fost reînnoiţi: prin acest lucru am primit numele de fii”[17].

Dumnezeu devine om şi omul devine Dumnezeu. „Fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, El S-a făcut Fiul Omului, pentru a-i face pe fiii oamenilor fii ai lui Dumnezeu”[18]. Iisus Hristos fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, a avut puterea să dea înfierea copiilor lui Dumnezeu[19] şi să facă din Tatăl Lui Tatăl nostru[20]. Se uneşte omul cu Dumnezeu, pentru că i s-a deschis mai întâi această cale prin dialogul iubirii, prin Dumnezeiasca Întrupare şi chenoza inefabilă a lui Hristos[21]. Numai Dumnezeu – omul poate să-l vindece, să-l salveze şi să-l mântuiască. Hristos este atitudine şi etos, caracter şi mod de viaţă[22]. Mai mult, harul îl eternizează în interiorul Bisericii, cu prezenţa vie a Sfântului Duh şi harul tainelor. Lumea se desăvârşeşte în Hristos şi îşi împlineşte vocaţia ei. De aceea, să devenim „fii şi oameni liberi, făcând şi desăvârşind totul pentru iubirea Tatălui nostru”[23].

Icoana păstorului ce caută oaia pierdută[24] e o icoană necunoscută în teologia iudaică anterioară. Hristos este trimis de Tatăl să ne salveze de la durere. Simbolul sfânt al durerii inefabile a lui Hristos este crucea pentru noi. „În acest fel nimic nu arată iubirea de oameni şi bunătatea Lui către noi a Celui Care ne-a creat, deoarece părăseşte cele 99 de oi şi o caută pe cea rătăcită”. Şi, continuă Sfântul Ioan Sinaitul, „pe adevăratul păstor îl va adeveri iubirea. Fiindcă din cauza iubirii Marele Păstor Se răstignise”[25]. Sfântul Grigore Palama a spus că numai Hristos este şi Θεός şi Θεολόγος, Cel Care Se jertfeşte pentru ca lumea să trăiască. Hristos nu schimbă numai lumea, ci şi o însufleţeşte decisiv. Hristos a fost primul Care a biruit lumea, iar biruinţa Lui este biruinţa noastră. Cea mai mare victorie este să învingem păcatul. Păcatul a fost biruit de Hristos. Lupta contra răului se întăreşte din relaţia cu Dumnezeu. Păcatul este un sistem de paranteze, iar centrul iradiant al virtuţii creştine este Hristos. Dialogul şi comuniunea cu Hristos eliberează omul de răutatea păcatului. Hristos poartă în sine lumea întreagă; aşa şi noi trebuie să avem conştiinţa lui Hristos[26], căci în acest fapt constă universalismul persoanei creştine. Şi aşa, totul se face una în Hristos.

Cât de mult ne iubeşte Hristos! Iubirea Lui ne-a făcut-o cunoscută prin jertfa Lui şi prin darurile harurilor Sale gratuite. Ne cheamă deci să Îl ascultăm, să Îl atingem, să Îl gustăm euharistic, dacă ne învrednicim de aceasta. Pentru a ne convinge, El Se descoperă, împlineşte, aşteaptă, Se smereşte şi Se răstigneşte din iubire pentru noi; El lasă, şterge şi iartă rănile păcatelor noastre în trupul Său înviat, ca un semn veşnic al iubirii nesfârşite pentru om. Cât de minunată şi de frumoasă e vieţuirea ortodoxă: avem un asemenea Tată şi o asemenea Iubire, suntem toţi copiii Lui neseparaţi, membrii preoţiei lui Hristos, nu robi, ci fii după har, teofori ai luminii!

Dumnezeu îl caută pe fiecare pentru a-i cerşi inima lui. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi vina cu el şi el cu Mine”[27]. Paul Evdochimov subliniază că „la iniţiativa lui Dumnezeu ce bate, răspunde atenţia fiinţei umane, ce tinde în întregime spre acest fapt: să audă şi să deschidă poarta είναι– lui, să se închine vizitatorului şi să şadă împreună cu El la masa cinei”[28]. Toţi sunt chemaţi la cina iubirii, la sărbătoarea frăţietăţii[29]. Toţi sunt copiii Lui, nimeni nu este respins sau exclus.

„Iubirea creştină e calea de la cele se sus spre cele de jos, mişcarea cerului spre pământ, a lui Dumnezeu către om şi lume, şi de aceea nu ia valoarea ei de la obiectul ei, de la cel ce e iubit, ci îi dăruieşte eίναι – lui, fiecare valoare şi fiecare bunătate”[30]. „Dumnezeu, Care este izvorul fiecărei valori, nu foloseşte niciodată persoana umană ca un mijloc”[31]. Pentru Dumnezeu fiecare om are o valoare absolută, valorează cât întreaga lume. Dumnezeu nu-l ia pe nimeni drept adversar; omul păcătos este cel care Îl ia drept adversar pe Dumnezeu. „Şi Dumnezeu dialoghează împreună cu noi şi nu Se îndepărtează, cu toate că de multe ori noi nu-L ascultăm”[32].

Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu Tată care nu Se impune, nu constrânge şi nu convinge cu forţa. Aşteaptă cu perseverenţă, dându-i creaţiei Sale şanse multe şi discrete pentru a se deschide şi înălţa către cer. Dumnezeu este prototipul iubirii, pentru că Dumnezeu este Iubire. El spune oamenilor: „Dacă iubeşti pe cel care Eu îl iubesc, atunci Mă conving că Mă iubeşti mult”[33]. Iubirea este cea mai mare putere a lui Dumnezeu, puterea invincibilă, inepuizabilă, care a învins moartea! Iubirii este dumnezeiască, revendică veşnicia, este nemuritoare. Cel ce iubeşte se aseamănă cu Dumnezeu, gustă viitorul veşnic, împacă, se linişteşte, se bucură. Devine copil adevărat şi ascultător a lui Dumnezeu.

Atitudinea lui Dumnezeu nu e niciodată contrară, atitudine de adversitate cu omul şi cosmosul; e atitudinea mereu dialogică. „În Sfânta Scriptură nu-L vedem numai pe Dumnezeu, ci şi pe om. Este revelaţia lui Dumnezeu. Dar cea care se revelează într-adevăr este iubirea dialogică a lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu Se revelează omului, «Se înfăţişează» acestuia, conversează cu el, ca să-i descopere omului sensul tainic al existenţei şi scopul cel mai înalt al vieţii lui. În Sfânta Scriptură Îl vedem pe Dumnezeu venind să Se reveleze omului, pe om întâlnindu-L pe Dumnezeu şi nu doar auzind vocea Lui, dar şi răspunzându-I.

Auzim în Sfânta Scriptură nu numai glasul lui Dumnezeu, dar şi vocea omului că-I răspunde prin cuvinte de rugăciune, mulţumire, laudă, frică şi iubire, tristeţe şi zdrobire, bucurie mare, nădejde şi deznădejde. Există, oricum, doi asociaţi în Testament, Dumnezeu şi omul, şi amândoi împreună se identifică în taina întâlnirii adevărate dintre Dumnezeu şi om, ce se descrie şi se formulează în istoria Testamentului. „Răspunsul uman se finalizează în taina Cuvântului lui Dumnezeu. Nu-i vorba despre monolog divin, ci despre dialog, în care vorbesc Dumnezeu şi omul”[34]. În Persoanele Sfintei Treimi „se vede o continuă şi infinită comunitate”[35], adică o comuniune neîntreruptă de vreo discontinuitate şi infinită în conţinutul ce şi-L comunică cele trei Persoane.

Dar atitudinea lui Dumnezeu nu e niciodată opusă, atitudine de adversitate cu omul şi cosmosul; e atitudinea mereu dialogică. Dă-mi să beau... „ Şi arată astfel, chiar din prima conversaţie, că însetează pentru mântuirea noastră şi aceasta cere de la noi”[36], că „însetează doar pentru pocăinţa celor ce se rătăciseră”[37], „Fiindcă Eu însetez pentru mântuirea oamenilor. Nu ca Să beau, ci ca Să ofer apă”[38]. „Eu – spune – am mâncare să mănânc. Aceasta înseamnă mântuirea oamenilor. Fiindcă atât de mult o doresc pe aceasta, cât nici unul dintre voi hrana materială”[39]. Dumnezeu nu cere nimic mai puţin, decât această existenţă a omului. Răspunsul omului nu poate fi mai puţin decât acesta: „Iată-mă, Doamne!”[40].

Iubirea îndrăzneşte toate. Creaţia este consecinţa iubirii, Legea este plinirea iubirii, manifestările lui Hristos în lume sunt fapte ale iubirii, modurile prezenţei Lui sunt exprimări ale iubirii. Ne convinge iubindu-ne, şi iubindu-L noi la rându-ne, El consideră dăruirea noastră de mare preţ. Iubirea lui Dumnezeu ne „judecă”. Gradul iubirii noastre şi practica ei este aceea care determină distanţa noastră faţă de Dumnezeul nostru. Toată Evanghelia se rezumă la iubire către Dumnezeu şi om. „Să nu spui că sunt două porunci separate, în loc de una, pentru că nu este posibil ca cineva să împlinească pe una şi să nu o aibă şi pe cealaltă”[41]. Această iubire dublă compune crucea creştinismului. Narcisismul, iubirea pentru propria persoană, e necunoscut pentru creştinism, care se sprijină pe comuniunea şi dialogul între persoane. Omul constituie breviarul grijii afectuoase a lui Dumnezeu, zenitul creaţiei.

2. Dialogul comuniunii iubitoare

Căutarea lui Dumnezeu se face din dragoste şi devine unica obişnuinţă bună. Cine nu a învăţat să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe om este grav bolnav, izolat, fără comuniune iubitoare, nebinecuvântat şi fără har. Este un om nesmerit, nerăbdător, închis în sine şi trăind spre sine. Cea mai mare tragedie a omului este eşecul lui în iubire. Cel mai nefericit om este acela care nu a învăţat să iubească. Este tragic ca omul să nu încerce să îşi întreacă slăbiciunea. Iubirea de sine slăbeşte iubirea. Omul doreşte să devină fericit fără să jertfească nimic.

Nu vrea să îşi recunoască greşelile. Nu vrea să mărturisească cum fiecare păcat este o neşansă, o auto-pedeapsă. Samarineana, după ce a vorbit cu Hristos, a redevenit ceea ce a fost, un om adevărat. Păcatul este o stare nenaturală, străină, absurdă, este o îndepărtare de la iubire, de la însoţirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, de la comuniunea Bisericii. Şi aşa, nefericit, omul se întemniţează pe sine, se pedepseşte pe sine, plătind cu preţ mare adoraţia de sine şi adoraţia patologică, consecinţele egoismului nestăpânit şi ale „libertăţii”.

Invitaţia iubirii lui Dumnezeu intenţionează să deschidă sufletul uman spre adevăr. „Hristos a trezit în femeia Samarineană pentru puţin dorinţa izvorului de apă duhovnicesc”[42], spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi aceasta pentru că omul e din firea lui dialogic către Dumnezeu şi semen. După Sfântul Vasile, „cine nu cunoaşte că omul este o fiinţă blândă, socială şi nu solitară, şi nici sălbatică, fiindcă cel mai caracteristic element al naturii noastre nu este decât faptul de a avea comuniune între noi şi să avem nevoie de alţii şi să iubim pe semenii noştri”[43]. Iar Sfântul Nil Ascetul adaugă că „se potriveşte omului să fie civilizat şi să asculte de legi şi nu să fie o făptură izolată şi necomunicativă”[44].

Din cauză că „structura lumii e dialogică[45], sociabilitatea e făcută să devină axa rotaţiei omului. Dialogul promovează adevărata lui vocaţie, facerea lui adevărată, constituie mijlocul unităţii şi al armoniei. „Care sunt, deci, dovezile iubirii?” se întreabă atât de elocvent Sfântul Ioan Gură de Aur. „Nu suportăm – spune – să fim tăcuţi în faţa voastră, ci vrem şi dorim întotdeauna să vorbim şi să dialogăm cu voi, tocmai precum e obiceiul celor ce iubesc. Fiindcă tocmai precum este în trup încrucişarea mâinilor, aceasta e şi în suflet împreunarea cuvântului”[46]. Omul se întregeşte în relaţia lui cu altul, conştientizează diversitatea lui în interiorul unităţii iubirii, demonstrează specificitatea lui în cadrul comunităţii dăruitoare[47].

Foamea sinelui pentru tu, setea pentru altul promovează deplinătatea umană[48]. Prin dialogul iubirii se distruge egocentrismul, se depăşeşte orice separaţie ce-l închide pe om în parţialitate şi individualism. Etosul ecclezial vorbeşte despre comunitate, despre iubire de oameni şi despre iubire de Dumnezeu şi nu despre individualitate sau subiectivitate. Pentru că a vrut ca toţi oamenii să fie adunaţi împreună, Dumnezeu a făcut ca binele aproapelui nostru să fie în acelaşi timp şi binele nostru. „Tu ai văzut câte feluri de legături ale iubirii a făcut Dumnezeu? Acestea au fost puse în naturile noastre ca daruri ale înţelegerii… Tu ai văzut în câte moduri ne-a adunat El împreună? Şi chiar aceasta nu a fost destul pentru El, pentru că El ne-a creat să avem nevoie unul de celălalt, întrucât nevoia reciprocă face mai mult pentru a crea prietenie decât orice altceva”[49].

Experienţa fundamentală pentru noi este experienţa comuniunii. Această experienţă se înrădăcinează în Dumnezeu, Care este El Însuşi comuniune prin excelenţă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu este un Dumnezeu Care Se comunică, Care vrea să Se dăruiască, să Se împărtăşească, Care dialoghează iubitor, mântuitor. El reprezintă capătul tuturor aspiraţiilor mele. El este desăvârşirea însăşi. Desăvârşirea nu se realiza decât în comuniune, iar aceasta cere şi presupune Trei Persoane. Prototipul iubirii şi modul ei sinergic este Sfânta Treime: „Duhul, Care ne face să strigăm Avva Tată, Acesta ne aduce şi iubirea pentru El şi pentru aproapele”[50].

Experienţa treimică a comuniunii este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu Tatăl, manifestarea în Dumnezeu Fiul, comunicarea în Dumnezeu Duhul. Omul este creat după chipul Sfintei Treimi. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. „Iubirea autentică a cunoaşterii lui Hristos” e harul Lui şi iubirea lui Dumnezeu şi Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh[51]. Iubirea devine har puternic a iubirii Sfintei Treimi către Sine şi către noi.

Iubirea, care e „fructul Duhului”, „îi face pe mulţi să fie un trup şi sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă Duhul păcii se odihneşte în cei uniţi sufleteşte şi nu în cei ce dezbinaţi între ei”[52]. Viaţa nouă în trupul „Celui Iubit” e viaţa în iubire şi prin iubire, deoarece Biserica, ca şi „comuniune a Unului-Născut”[53], e „comuniunea iubirii”, şi trupul lui Hristos e „un trup al iubirii”. Apostolul Pavel ne îndeamnă continuu să-i iubim pe fraţi[54], fiindcă iubirea „e legătura desăvârşirii”[55]. „Iubire cere Pavel de la noi – observă Sfântul Ioan Gură de Aur; nu orice fel de iubire, ci pe aceea care ne uneşte pe noi nedespărţit, şi ne uneşte într-un asemenea mod şi atât de desăvârşit, încât să fim mădulare unii altora”[56].

Prin încântătoarea descoperire a lui tu se depăşesc micşorarea şi limitarea spirituală şi singurătatea psihică. Etosul ortodox cheamă persoana umană să iasă din tendinţele egocentrice ale existenţei lui, să se elibereze din izolarea sa îngustă şi nihilistă, pentru a realiza comuniunea cu Dumnezeu, singura care poate să-l salveze de iadul păcatului şi al lipsei iubirii. Dacă omul face experienţa lui Dumnezeu, el descoperă de fapt că Dumnezeu, în Biserica Lui, Se adresează sufletului şi conştiinţei lui, şi aşa se cunoaşte pe sine şi se deschide dialogului iubirii. În Biserică noi ne împărtăşim de iubirea veşnică a lui Dumnezeu, suntem părtaşi dumnezeieşti firi, copărtaşi cu sfinţii la slava Împărăţiei.

George Florovsky arată că „elementul nou al poruncii creştine constă în faptul că avem datoria să ne iubim aproapele, precum pe noi înşine. Acesta e mai mult decât a-l pune la acelaşi nivel cu noi sau să-l identificăm cu noi înşine; înseamnă să ne vedem pe noi înşine în altul, în persoana iubită, nu în sinele nostru însuşi… Aici se află limita iubirii; persoana iubită este un alt ego, un ego iubit în noi de către însuşi sinele nostru”[57]. Creştinii se dăruiesc din iubire pentru a birui toate ispitele duşmanului[58]. Prin iubire, chipurile sfinţilor sunt sfinţitoare. Prin iubire, timpul devine Sfântă Liturghie, iar cel cuvios vede din interior toată creaţia luminată şi transfigurată. Prin iubire, omul trăieşte în paradisul duhovnicesc al creaţiei celei noi, iubirea luminează omul şi-l introduce în paradis din această viaţă, iar viaţa noastră este paradis al comuniunii.

Pentru Ortodoxie, dialogul e demersul existenţial spre celălalt. Dumnezeu nu-l aşteaptă pe om să vină aproape de El; El se îndreaptă spre acesta, fără să fie încătuşat de starea lui existenţială. Sfântul Grigore Palama subliniază că Dumnezeu nu este pur şi simplu o fiinţă transcendentă (το υπέρτατων ον), o idee abstractă, o teorie filosofică, ci e Dumnezeul cel viu, prezent şi lucrător, Cel Care Se cunoaşte şi întâlneşte personal prin trăire (dar rămâne încă nedescoperit) în profunzimile sufletului omului. Omul poate să ajungă la o unire tainică cu Dumnezeul cel Viu chiar în această viaţă. Numai comuniunea cu Dumnezeu îi dă omului posibilitatea şi realitatea desăvârşirii lui, împlinirea scopului existenţei lui: îndumnezeirea. Teologia palamită este comuniunea cu Dumnezeul Treimic Cel viu şi prezent.

Etosul patristic Îl vede pe Dumnezeu ca pe Unul care ne „surâde”, Care ni Se împărtăşeşte şi ni Se comunică, şi nu drept cineva / ceva închis în sine. „Dumnezeu este iubire”, spune Sfântul Apostol Ioan. Dumnezeu este „personal”. Dumnezeu este comuniune în El Însuşi; e comuniune şi cu omul, şi prin acesta din urmă cu întreaga creaţie, cu „cosmosul”. Dumnezeu S-a revelat ca tripersonal: Tatăl – obârşie, Fiul – manifestare, Duhul Sfânt – suflu şi comunicare. Un Dumnezeu deist, solitar, este un Dumnezeu fără iubire, nu este o persoană, ci o esenţă eternă.

Şi aceasta deoarece iubirea este extatică, centrifugă, caută pururea pe altul. „Fii atent cum întăreşte credinţa femeii; fii atent cum sufletul ei pentru puţin îl odihneşte în ceruri fără să se ruşineze, că ea avea reputaţia de desfrânată, însă slujeşte mântuirea sufletului. De ce? Fiindcă n-a venit să-i invite pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”[59]. „Fiindcă tocmai precum n-a încetat să mănânce împreună cu vameşii, astfel nici nu S-a ruşinat să dialogheze cu desfrânata, după cum cei mai buni doctori care continuu vizitează pe cei ce au febră…”[60]. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, copleşit de marea Lui iubire, exclamă: „O, mari şi negrăite minuni, pe care multora dintre Apostoli nu le-a descoperit, pe aceasta le-a descoperit vădit desfrânatei”[61]. Iar Sfântul Grigore Palama, şi mai uimit, spune: „Mă întreb, cum ceri să bei de la Samarineană, de vreme ce iudeii pe samarineni ca idolatrii ce erau, nu comunicau cu ei”[62].

Iubirea niciodată nu se opreşte la ceva dobândit şi menţinut ca atare; e o mişcare continuă spre alţii, cere să-i cuprindă pe toţi[63], să-i iubească deopotrivă pe toţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „cel care a ajuns la desăvârşirea în iubire şi a ajuns la capătul apatiei nu cunoaşte diferenţa între personal şi străin, sau al ei şi al străinei, sau credincios şi necredincios, sau rob şi liber, sau în întregime bărbat şi femeie; ci devine superior tiraniei patimilor şi ţinteşte spre o fire comună a oamenilor; pe toţi îi consideră la fel şi se comportă cu toţi în mod egal”[64]. Dialogul iubirii creează o nouă comuniune, în care distanţa indiferenţei şi dimensiunea urii sunt depăşite de extazul iubirii. Panaiotis Hristou subliniază că „dragostea este mobilul transmiterii şi comuniunii ce provoacă în amândoi extaz, ieşirea din sinele lor, din taină şi exclusivitate. Extazul lui Dumnezeu duce la dialogul şi unirea cu omul; extazul omului duce la dialog şi unire cu Dumnezeu”[65].

Iubirea îl transfigurează pe om într-o stare existenţială nouă, unde viaţa este moartea pentru altul. Insistenţa pe drepturile individuale şi dreptatea impersonală se depăşesc prin iubire, ale cărei naturi chenotice „nu caută ale sale”[66]. „Fiindcă acesta este progresul: faptul de a depăşi cineva poruncile şi legile nu din nevoia învăţăturii, ci din intenţia personală”[67]. Omul se înfrumuseţează prin Hristos. Şi toată viaţa, în timp ce pare una şi aceeaşi, este transfigurată şi înnoită din interior, prin putere Duhului, fără ca să-i lipsească ceva din ceea ce Dumnezeu Tatăl a împărtăşit omului. Biserica îi ţine pe toţi în iubire şi adevăr. Ea salvează totul: a mântuit totul cu omul, a mântuit întreaga viaţă, creaţia şi moştenirea omului. Iubirea, însoţirea frumosului şi a înţelepciunii, ca filocalie şi filosofie, salvează şi mântuieşte.

Iubirea constituie în principal elementul distinctiv al creştinului, de vreme ce Dumnezeu Însuşi este iubire. Numai prin iubire cunoaştem cu adevărat pe celălalt[68]. Semenul constituie prezenţa unică şi irepetabilă, existenţa ce îmbogăţeşte lumea interioară şi exterioară. Iubirea e viaţă; refuzul ei, moarte. Avva Ioan Kolovos spunea: „Nu e posibil să zidească cineva casă de sus în jos, ci de la temelie spre cele de sus. Cineva l-a întrebat: Ce înseamnă acest cuvânt? Iar el a răspuns: Temelia este aproapele, ca să-l câştigi; şi te foloseşti primul; pentru că de acesta se agaţă toate poruncile lui Hristos”[69]. Sfântul Antonie cel Mare a spus iarăşi că „de la aproapele este viaţa şi moartea; fiindcă dacă-l câştigăm pe frate, pe Dumnezeu Îl câştigăm; dacă însă îl smintim pe fratele, păcătuim în faţa lui Hristos”[70]. Prin urmare, „mântuirea fiecăruia există în mântuirea celuilalt”[71].

Iubirea este singura putere care poate renaşte omul, singura care poate şi are putere să-l mântuiască, unica care poate să-l facă veşnic. Viaţa ortodoxă se identifică cu iubirea. Ea este criteriul în toate în cele ale vieţii, ea este nucleul vieţii, respiraţia vieţii, ba mai mult, ea este viaţa însăşi. Ea ne aseamănă pe noi toţi după chipul Sfintei Treimi, de aceea preocuparea noastră este să căutăm iubirea şi să păzim aşezământul ei sfânt, să o lucrăm. Aceasta este misiunea noastră: să fim împlinitori ai iubirii. Viaţa creştină nu există fără iubire. Fără de ea nici creştinismul nu există. A fi creştin şi a nu avea iubire este cea mai mare absurditate posibilă, e un nonsens.

Numai cel care iubeşte poate să se bucure cu adevărat şi să se simtă lipsit de griji. Bucuria este semnul identităţii personale. Bucuria este semnul că m-am identificat cu problemele celuilalt. Bucuria deplină este cea pe care o împărtăşesc celuilalt, la care ia parte un altul. Pentru Sfântul Isaac Sirul, iubirea e o ardere a inimii, e mistuirea inimii în interiorul căldurii sufletului, e extaz, e dulcele armoniei, e frumuseţea inimii în contemplare.

Iubirea reflectă etosul frumuseţii şi al păcii veşnice a harului Dumnezeiesc. Importanţă are iubirea şi bucuria adevărată a inimii şi ceea ce Sfânta Treime binecuvântează cu dărnicie. Viaţa Evangheliei aduce veşnicia în prezent să o trăim, să ne bucurăm, să o înţelegem, să intrăm şi să fim cuprinşi de frumuseţea minunii, fără a şterge suferinţa vieţii de zi cu zi. Această viaţă ne descoperă taina aproapelui. Jertfa, asceza, durerea sunt mânerele uşii veşniciei, ele vindecă rănile păcatului.

Etosul Evangheliei vorbeşte despre Dumnezeul iubirii, despre jertfa Mielului, despre Cântarea Cântărilor, despre revelaţia Logosului, despre adierea Sfântului Duh, despre imnul iubirii lui Pavel, despre frumuseţe şi veşnicie în operele şi vieţile Sfinţilor Părinţi. Etosul frumuseţii este etosul familiarităţii iubitoare depline dintre Dumnezeu şi noi. Dumnezeu a creat lumea pentru a-Şi răsfrânge iubirea Sa părintească şi asupra altor fii.

Credincioşii pot împlini poruncile lui Hristos dacă le iubesc şi dacă Îl iubesc. Poruncile Dumnezeieşti, cu voinţa noastră liberă, cu voinţă râvnitoare şi dorinţă bună, ne unesc cu Hristos. Împlinindu-i poruncile, Voinţa Lui devine voinţa noastră, Dorinţa Lui cea a noastră şi Viaţa Lui cea a noastră. Aşadar, dacă vrem să trăim drept, ar fi bine să iubim ceea ce iubeşte Hristos, ca să ne bucurăm cu El şi să fim împreună cu El. El nu doreşte să-L urmăm din raţionamente false sau egoiste, ci doreşte să-L urmăm numai şi numai din iubire. Împăratul slujeşte supuşilor, Dumnezeu devine rob, Se jertfeşte pentru a trăi lumea. Lumea va trăi cu iubirea în Hristos, prin respingerea conştientă a interesului egoist, a nedreptăţilor şi a eliminării exploatării de toate formele. Aşa va desfiinţa zidurile ego-ului şi libertatea deşartă.

3. Refuzul dialogului iubitor

Dialogul, însă, numai când se desfăşoară liber poate să rodească. „Fiindcă nu se face înfăptuieşte mântuirea oamenilor prin forţă şi constrângere, ci prin putere de convingere şi blândeţe”[72]. Libertatea se descoperă şi se trăieşte în adâncurile tainice ale inimii, dincolo de spaţii şi condiţii exterioare şi formaliste. Libertatea omului există şi se defineşte numai în comuniunea cu Hristos. Libertatea lui Hristos este aceea a harului şi a binecuvântărilor Evangheliei. Nereuşita sau lipsa comuniunii cu Hristos este drama umană cea mai mare, care le depăşeşte pe toate celelalte, pe care omul încearcă să o substituie prin urgenţe tehnice, ştiinţifice şi culturale. Şi aşa îndepărtarea de Hristos e considerată „libertate”. Această îndepărtare este însă tocmai tirania ce stăpâneşte înstrăinarea omului. Hristos este pentru credincios păzitorul, întăritorul şi înnoitorul libertăţii lui. El îi vindecă libertatea şi o împodobeşte de harul virtuţilor, purtător de frumuseţe, bucurie şi strălucire. Hristos nu e niciodată stăpân, despot sau tiran, ci Părinte mângâietor, vindecător, Care inspiră, invită, roagă, mângâie. El cheamă la frumuseţea dialogului libertăţii harului Evangheliei Lui, la frumuseţea virtuţilor Lui dătătoare de cunoaştere şi Adevăr.

Ascultarea de Hristos este faptă de iubire, fără de frică şi într-adevăr eliberatoare. Ascultătorii de Hristos sunt liberi şi neascultătorii sunt ne-liberi. Adevărul şi cunoaşterea Lui, dimpreunătatea cu El ne fac liberi cu adevărat. Iubirea Lui, spune iarăşi Evanghelia, ne va dărui adevărata libertate. Din punct de vedere practic, viaţa duhovnicească se înalţă în mod hristocentric, dăruindu-ne ca şi valoare dintâi chipul divino-uman al lui Hristos. Creştinul adevărat, autentic, omul evanghelic este liber în mod desăvârşit, el este jertfitor pentru iubire. „Şi din cauza multei Lui iubiri n-a vrut să constrângă libertatea noastră, chiar dacă e puternic să o săvârşească, ci să ne apropiem prin iubire modul nostru de viaţă şi gândire”[73].

Pentru crearea comuniunii autentice se presupune răspunsul liber al omului la invitaţia de dialog şi iubire ale lui Dumnezeu. Mântuirea şi transfigurarea omului şi a lumii nu se impune cu forţa, ci prin convingerea adevărului. „Fiindcă Dumnezeu nu obişnuieşte să facă oameni buni prin necesitate şi silire, nici alegerea şi preferinţa celor pe care-i cheamă este forţată, ci se face printr-un mod de îndemnare. Şi ca să afli că chemarea nu e forţată, observă câţi dintre cei ce au fost chemaţi s-a întâmplat să se piardă. De unde devine vădit că şi de intenţia noastră depinde faptul de a ne salva sau de a ne pierde”[74]. „Dumnezeu bate întotdeauna la poarta inimii omeneşti, dar numai omul însuşi o poate deschide”[75], spune George Florovsky. Voinţa liberă e deci primul principiu al oricărei activităţi morale.

Libertatea nu este o idee abstractă, ci înălţare şi etos, virtute şi frumuseţe, stare şi etos adevărat, care vindecă omul de tulburarea păcatelor, de stricăciunea patimilor, de robia obişnuinţelor, chiar şi de moarte. Hristos a biruit moartea prin moartea şi Învierea Sa. Omul, dacă a căzut, se poate ridica şi se poate întoarce la chemarea Domnului său. Păstrarea libertăţii presupune un efort continuu, pentru că ea e pusă constant la încercare, „pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni (…) şi vrea ca şi noi să ne asemănăm cu El, nu printr-o silire sau necesitate, ci prin puterea de convingere şi binefacerile tuturor celor ce vor şi îi atrage către Sine”[76].

Omul trebuie să accepte şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc. „Este o dogmă importantă că bunăvoinţa omului nu este suficientă dacă nu avem impulsul (ροπή) de sus; şi invers, nu câştigăm nimic din acest impuls de sus, dacă nu avem bunăvoinţă”[77]. „Fiecare dintre noi dobândeşte mântuirea prin harul dumnezeiesc şi Darul Duhului, însă măsura desăvârşită a virtuţii se poate dobândi prin credinţă, iubire şi stăruinţa libertăţii. Pentru ca noi să moştenim viaţa veşnică sunt necesare harul şi libertatea. Vrednic de înaintare în desăvârşire nu devine nimeni numai cu puterea şi harul dumnezeiesc, dacă nu aduce în această luptă şi eforturile lui. Dar, iarăşi, nu poate să ajungă la măsura desăvârşită a libertăţii şi curăţeniei numai cu râvna proprie, dacă nu ajută mâna lui Dumnezeu”[78].

Toate Îi aparţin lui Dumnezeu sau sunt de la Dumnezeu, pe toate le prelucrează harul sau sunt harul lui Dumnezeu. Sfântul Maxim ne spune că este „fericit acela care cunoaşte cu adevărat că Dumnezeu săvârşeşte prin noi, ca organe ale Lui, fiecare faptă şi înţelegere, virtute şi cunoaştere, biruinţă şi înţelepciune, sfinţenie şi adevăr, o lucrare la care noi contribuim numai cu dispoziţia şi voinţa celor bune… Toate biruinţele sfinţilor au fost, desigur, harismele lui Dumnezeu şi ei au avut numai binele pe care L-a dat Stăpânul Dumnezeu şi care s-a măsurat proporţional cu recunoştinţa şi dispoziţia bună a aceluia care L-a acceptat”[79]. De aceea, Sfântul Maxim Îl numeşte pe Sfântul Duh „împlinirea tuturor fiinţelor”[80].

Harul se dăruieşte întotdeauna celor care-l voiesc şi nu acelora care-l acceptă fără voie. Harul nu constrânge voinţa liberă. Dumnezeu nu constrânge şi nu înrobeşte niciodată: El respectă desăvârşit autodeterminarea icoanei dumnezeieşti din om. Iubirea lui Dumnezeu e dar ce se oferă şi aşteaptă acceptul liber al omului: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-mi să beau!, tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apă vie (In 4, 10)”[81] . Omul este desăvârşit liber sau să rămână neconstrâns în poruncile lui Dumnezeu, sau să le lase, dacă vrea. Libertatea de a alege etosul vieţii este absolut a noastră. În spiritualitatea ortodoxă nu există nicio valoare absolută a unei fapte fără libertate. „Suntem liberi şi stăpâni ai autodeterminării noastre”[82]. Învăţătura lui Hristos este purtătoare de libertate, care întăreşte personalitatea umană. „Legea lui Hristos este Legea libertăţii”, spune Sfântul Grigore Palama. Etosul lui Hristos se identifică cu etosul libertăţii. Legea lui Hristos îl conduce pe om la libertate, lăsându-l pe creştin liber să-L urmeze.

În adâncurile inimii omului se dă o mare luptă: Ce va iubi liber? Pe Dumnezeu sau pe diavol? Împlinind virtuţile evanghelice, omul devine bun şi eliberează sufletul lui de patimi. Sfântul Vasile cel Mare spune că pocăinţa este nădejdea după căderea în păcat. Pocăinţa este acceptarea căderii personale, împlinirea ei se realizează prin mărturisire, prin respingerea chinurilor sufleteşti şi eliberarea omului prin singura putere care poate să-l elibereze: prin Hristos. Lupta pentru dobândirea libertăţii se dă în profunzimile sufletului. Păcatul pune în pericol libertatea. Numai virtutea îl îndreptăţeşte şi-l învredniceşte ca persoană unică şi irepetabilă în istorie.

Toate căderile omului încep de la un dialog fals [83] început de diavol, care are ca premisă sufletul omului. Biruinţa sau înfrângerea acestui dialog, între bine şi rău, va purta sau nu pericolul căderii în păcat, adică înrobirea libertăţii. Fiecare biruinţă a binelui în arena interioară a sufletului oferă ascetului câştig nepreţuit. Câştigul biruinţei creştinului este bucurie, pace, îngăduinţă, mărime sufletească, blândeţe, adică har sfinţitor dăruit celui ce a ales liber binele.

Pentru a săvârşi binele, pentru a dobândi mântuirea noastră trebuie „să lăsăm sufletul nostru Duhului”[84], „pentru că sufletul nu este sieşi suficient pentru a săvârşi fapte bune ( κατορθώματα), dacă nu se bucură de ajutorul Duhului. Acest ajutor este o lucrare interioară ( ενέργεια) care permite celor care au primit această demnitate să facă fapte plăcute lui Dumnezeu”[85]. Nu putem dobândi desăvârşirea fără ajutorul harului; numai prin harul lui Dumnezeu faptele noastre pot aduce roade[86]. Virtutea creşte repede cu ajutorul harului[87], ea se desăvârşeşte într-un suflet sfinţit[88]. Dimpotrivă, dacă faptele noastre nu sunt ridicate şi desăvârşite de Duhul cel Sfânt, ele sunt nimic[89].

Paradisul împărăţiei cerurilor este culminarea desăvârşirii libertăţii. Credinciosul gustă din această viaţă harul Dumnezeiesc, harul libertăţii, purtător de pace, înnoire şi sfinţenie. Comuniunea cu Hristos dă sfinţenie acestei libertăţi să nu dorească răul. Libertatea noastră este o participare la libertatea lui Hristos. Pentru că „libertatea voinţei omului se găseşte întipărită în chipul lui, adică în icoana libertăţii dumnezeieşti”[90].

Hristos nu „telighidează” oamenii, ci conlucrează prin iubire cu ei. În comuniunea cu Dumnezeu se dobândeşte libertatea deplină, harismatică. Dar trebuie să fim liberi pentru a ajunge la comuniune. Vindecarea libertăţii este o minune, minunea este umanul ce depăşeşte umanul. Aproapele şi lumea nu se schimbă în substanţa lor, ci în înţelesul pe care omul împătimit îl acordă acestora. Păcatul este opusul iubirii şi exclude iubirea. Sfântul Grigorie Palama explică că „lumea aceasta se găseşte în răutate datorită vieţii contrafirii şi autodeterminării greşite”[91]. Păcatul este o pierdere a vieţii harului: de aici rezultă că el exclude iubirea adevărată, jertfitoare, dumnezeiască, căci iubirea adevărată provine din har. Consecinţele lui se extind şi în mediul de viaţă mai mult sau mai puţin uman al păcatului: „consecinţele păcatului nu se limitează numai la făptaşi, ci se extind în jurul lui”[92].

Negând omul invitaţia iubirii lui Dumnezeu, decade în starea de individ, fără cămin şi necomunicativ, închis în singurătate şi aruncat într-un gol existenţial. Fără legături sociale care să-i ofere sens vieţii dincolo de supravieţuirea biologică, rămâne absolut singur şi „cei care fac lucruri numai pentru ei înşişi cultivă iubirea de sine; ea duce la separare, la lipsa comuniunii, la duşmănie, la nedreptate, la necuviinţă. Fiindcă omul prin firea lui a fost creat nu ca fiare izolate, dar ca fiinţe solidare, de obşte şi sociale; ca să nu trăiască numai pentru sine, ci şi pentru tată şi mamă, şi pentru fraţi, şi pentru femeie şi copii, şi pentru alte rude, şi pentru prieteni şi vecini, şi pentru patrie şi pentru cei de acelaşi neam şi pentru toţi oamenii. Desigur, chiar pentru fiecare colţ al lumii şi pentru întreaga lume şi, mai întâi de toate, pentru Dumnezeul Cel Creator. Fiindcă aşa trebuie să fie, dacă, desigur, e în întregime raţional, comunicativ, iubitor de oameni, iubitor de Dumnezeu, pentru a fi şi iubit de Dumnezeu”[93].

Scindarea sau sciziunea unităţii şi restrângerea reducerea omului la ego traumatizează creaţia[94] şi răul intră în lume. „Cei care săvârşesc fapte rele urmăresc să transmită tuturor răul lor personal, vrând ca mulţi să devină la fel ca ei, pentru a se putea retrage din faţa ruşinii în interiorul comuniunii păcatului şi, astfel, transmiţându-şi unul altuia boala, se îmbolnăvesc între ei şi se pierd toţi împreună.“[95] „Răul ni se arată în lume de la început prin forma durerii şi a tristeţii. Lumea e goală, rece, indiferentă. E un pustiu ce nu răspunde. Toţi suferim din cauza răului. Răul, răspândit pretutindeni în lume, ne face să suferim. Şi conştientizarea acestui rău universal ne aduce uneori la marginea deznădejdii”[96].

Neglijând şi necunoscând scopul mai profund al vieţii, omul căzut se supune iubirii de sine, acestei boli a patimilor. „Dacă virtutea este sănătatea sufletului, în mod firesc patimile sunt, deci, boala sufletului, ce se întâmplă şi pătrund în natură şi alungă însăşi sănătatea. Astfel e evident că sănătatea există în natură înainte de a se manifesta boala”[97]. Sfântul Grigore Teologul adaugă că păcatul „provoacă dezordinea şi necuviinţa sufletului”[98], iar mai apoi, „din cauza necunoaşterii lui Dumnezeu, răutatea patimilor aduce cu sine nebunia”[99]. Sfântul Vasile spune că „toate faptele ranchiunoase infectează într-un fel curăţenia sufletului şi împiedică viaţa sfântă”[100].

Sfântul Grigorie Palama arată că „după cum separarea sufletului de trup este moartea trupului, aşa şi despărţirea de Dumnezeu este moartea sufletului”[101], pentru că „viaţa sufletului este unirea cu Dumnezeu”[102]. Din acest motiv „moartea adevărată este aceea a despărţirii sufletului de harul Dumnezeiesc şi legarea sa de păcat”[103]. Lipsa comuniunii omului cu Dumnezeu are drept consecinţă coruperea firii omului. Întâi de toate, se înstrăinează omul de sine şi îşi schimbă modul lui de a fi înaintea lui Dumnezeu. Păcatul a făcut din trupul omenesc obiectul stricăciunii şi al morţii: „Dar păcatul care stăpâneşte sufletul, din cauza încălcării poruncii, nu numai că va corupe sufletul şi-l va osândi pe om, dar va face şi trupul foarte chinuit şi necăjit şi stricăcios şi, în final, îl va preda morţii”[104]. Păcatul constituie intrarea în viaţa umană a tuturor răutăţilor.

Multiplele manifestări ale răului ce chinuiesc umanitatea sunt fructele şi produsele păcatului. Cel mai mare rău e păcatul: „unicul rău, singurul pentru creştin, este să-L supere pe Dumnezeu”[105]. „Răul principal e păcatul şi el depinde de voinţa noastră. Aceasta merită să se numească rău! – spune Sfântul Vasile, şi continuă: De noi depinde dacă ne îndepărtăm de răutate dacă suntem răuvoitori”[106]. Încă şi moartea trupească, răul cel mai mare, este considerată de Tradiţia Bisericii ca „binefacere”[107]. Iubirea de bani, ambiţia, iubirea de plăcere îl imobilizează şi ţintuiesc la „viaţa în stricăciune”. „E lumea economiei cu naosul bursei ei şi focarele ei însetate pentru opulenţă, lumea politică a ambiţiilor şi a poftelor nesătule, lumea nevrozei grupului, a patimilor nebune şi a erosului, ce a pierdut orientarea lui iniţială” [108].

Scindarea sau separarea relaţiei iubitoare a omului şi a lui Dumnezeu provoacă sciziunea relaţiilor între oameni. „Peretele din mijloc al urii”[109] îl separă şi desparte pe om de Dumnezeu, de semenul lui şi de natură. Desfacerea, destrămarea relaţiei iubitoare, ruperea unităţii dintre Dumnezeu şi om înmulţeşte cursul extatic al iubirii către ego, cu consecinţa obiectivizării celorlalţi oameni, supunerea lor la satisfacţia individuală şi bulimie egocentrică. Refuzul iubirii promovează neînţelegerea, disensiunea, cearta, antagonismul şi separarea. Creaţia şi stăpânirea; uzul şi abuzul; retrogradarea altora între ei; iată care sunt elementele distinctive ale inumanizării la care omul egocentric conduce lumea. Fără legătură cu orice-i adevărat, izolat şi baricadat în egoul lui, gustă încontinuu moartea, de vreme ce orice despărţire e o formă de moarte[110].

Limitarea strictă în egocentrism îl duce pe om la folosirea „măştii hidoase”[111], prin care încearcă să ascundă deformarea chipului lui originar. Pierderea esenţialului, meschinăria frumosului, lipsa statorniciei spirituale nimicesc omul şi deformează istoria.

Individualismul aduce tirania relaţiilor, adorarea de sine sfârşeşte într-o conştiinţă pustie şi ruinată. Omul egocentric poate deveni tehnocrat, dar nu înţelept. Cunoaşterea lui tehnică nu rezolvă întrebările lui diacronice. Din contră, se întoarce împotriva altor oameni şi a naturii. Iată o descriere profetică a Sfântului Isaac Sirul: „când pofta trupească urmează cunoaşterii, aduce cu sine aceste moduri: bogăţia, slava deşartă, împodobirea trupului, odihna trupului, grija înţelepciunii raţionaliste ce se potriveşte în folosirea acestei lumi, şi ţâşneşte descoperiri noi, şi artele şi învăţările, şi restul ce încununează trupul în cosmosul acesta văzut. Din acest motiv, prin meşteşuguri şi viclenii, se ocupă cu toate cele legate de aceasta (înţelepciune). Şi când întârzie felurile meşteşugurilor printr-un oarecare pretext şi nu înţelege pronia tainică se luptă împreună cu oamenii ce o împiedică şi i se împotrivesc acesteia”[112].

Golul interior şi prăpastia deschisă a zădărniciei, fărâmiţarea dinamismului psihic şi sfărâmarea cosmosului împiedică trăirea celor primordiale, esenţiale şi de cinste, întrerup, curmă luminarea inefabilă a existenţei de iubirea dăruită neîncetat de Dumnezeu.

4. Caracterul vindecător al dialogului iubirii

Relaţia omului cu izvorul iubirii, Dumnezeu, combaterea înstrăinării lui se realizează prin dialog. De aceea dialogul pentru Biserică are caracter terapeutic[113]. Scopul lui este restabilirea persoanei în autenticitatea ei şi, prin urmare, eliberarea lumii de rău, de vreme ce „existenţa” păcatului se datorează naturii umane bolnave. „Deci răul nu are existenţă şi nu este nici în cei ce există – spune Sfântul Dionisie Areopagitul –, întrucât nicăieri răul nu există ca rău; şi când se face răul nu se face ca putere, ci din cauza bolii”[114]. Răul, ca ne-ipostas ontologic, devine practic datorită intenţiei, voinţei noastre. Nemesiu al Emesei spune că „răutăţile nu sunt puteri, ci se datorează condiţiilor şi intenţiilor”[115], iar Sfântul Grigorie de Nissa întăreşte şi el că „nu există rău propriu-zis în afara intenţiei”[116]. „Dar, va întreba cineva, ce este deci păcatul? – scrie Sfântul Chiril al Ierusalimului. Este un organism viu? Este înger? Este demon? Ce este acesta care lucrează? Nu este un duşman exterior, omule, care luptă împotriva ta, ci este un vlăstar rău, ce creşte din tine, din propria ta intenţie”[117].

„Fiindcă boala este îngheţarea iubirii”[118] este firesc şi drept ca dialogul să fie elogiat de Sfântul Grigore Teologul ca „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”[119]. Astfel, dialogul nu este o simplă desfăşurare a unui procedeu tehnic, ci mai întâi de toate consecinţa lui e faptul că omul se întregeşte în relaţia iubitoare cu semenul lui. Aceasta în nici un caz nu înseamnă indiferenţă pentru pregătirea lui sistematică, întrucât cu cât iubeşti mai mult, cu atât mai mult te interesează să înveţi şi cum să oferi iubirea ta. „Fiindcă am auzit desigur că trebuie să iubim; căutăm să aflăm cum se poate împlini aceasta”[120], spune Sfântul Vasile cel Mare.

Din acest motiv Biserica poate şi trebuie să-şi asimileze şi să folosească demersurile diferitelor ştiinţe. Biserica nu stă respingătoare vizavi de cunoaşterea şi ştiinţa umană – aşa ceva e monofizitism –, ci critic şi gata să preia orice e adevărat… «Educaţia de îndreptare sau corectare ce se exercită de către păstor cere cunoştinţe şi capacităţi psihologice”[121].

Rezultatul dialogului este analog iubirii pe care cel ce dialoghează o oferă spre celălalt. Identificarea lui cu semenul său, adică cu durerea şi agonia lui, răspunsul la strigătul lui pentru ajutor este punctul de plecare a fiecărui dialog adevărat. Sensul duhovnicesc al Crucii este acela de a îngădui să ne realizăm ca persoane. Nu ne putem realiza fără această comunicare a noastră către celălalt. Nu putem dărâma zidul propriei noastre iubirii de sine, care ne închide în micime existenţială, şi nici zidul care îl condamnă pe celălalt la fără-de-experienţa Crucii. Numai Crucea dărâmă orice fel de ziduri sociale şi comunitare. Prin suferinţa şi ajutorul pentru celălalt vom intra în viaţă, prin comuniunea cu celălalt.

Sfântul Vasile Mare spune că „elementele distincte excepţionale ale iubirii sunt acestea două: să se întristeze şi să se neliniştească în toate câte se păgubeşte iubitul; se bucură şi se luptă pentru folosul lui”[122]. Iubirea este dăruire de sine, jertfă de sine. Pe acela ce-l iubesc îl iubeşte de fapt Dumnezeu, el fiind scopul lucrării dumnezeieşti, scopul Crucii lui Iisus Hristos. Şi toate acestea, datorită iubirii mele pentru acela. Dar, mult mai mult, Iisus Hristos a murit pentru el; iar acest fapt dovedeşte valoarea veşnică în ochii lui Dumnezeu a Jertfei de atunci şi a jertfei prezente. Numai dacă Îl cunosc pe Dumnezeu ca persoană, atunci persoana umană are o valoare veşnică. Cunoscând valoarea veşnică a semenului meu, realizez că fericirea lui veşnică depinde de mine, dar prin Acela.

Cel ce dialoghează se oferă în modul cel mai înalt pe sine însuşi, se deşartă complet de dragul celuilalt. „Există o purtare de grijă adevărată, o dăruire a sufletului pentru sufletul aproapelui în toate[123] – ţine să sublinieze Sfântul Ioan Scărarul –, pentru că cel ce educă nu învaţă numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, fiindcă ea e învăţătura desăvârşită a celui ce predă”[124].

Iată ce oferă creştinul celuilalt: pe el însuşi. Celălalt este fratele meu, mărturiseşte Sfântul Nil Ascetul, „căci în mine fratele meu există ca parte”[125]. Învaţă nu prin ceea ce spune, ci mai întâi de toate prin ceea ce este şi făptuieşte. Se cere, se pretinde arderea inimii ca să devină cel ce dialoghează flacără de foc luminând viaţa. „Dovada celor ce-au ajuns la desăvârşire este aceasta. Dacă de zece ori pe zi se predau mistuirii pentru iubirea oamenilor, ei nu ajung la săturarea de aceştia”[126].

Cel ce dialoghează are încă datoria de a cunoaşte şi dificultăţile ce există în demersul unui dialog, de vreme ce ieşirea omului din egocentrism are nevoie de timp, voinţă şi efort susţinut pentru a reuşi. „Nu era deci uşor nici cu această femeie. Cele care s-au spus nu le-a acceptat cu uşurinţă, ci după multă discuţie. Nici nu era neascultătoare, nici nu era încăpăţânată. După ce L-a găsit pe Cel mai bun decât Iacob, n-a aşteptat să o părăsească”[127].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „de multe ori se întâmplă ca prin învăţătura continuă plugul cuvântului dumnezeies, coborând în adâncul sufletului, să taie patima ce-l deranjează. Deoarece cel ce a auzit cuvântul de nenumărate ori cu ceva va rămâne; nu-i cu putinţă ca omul ce aude continuu să nu fie influenţat nicicum”[128].

Şi mai întâi de toate, se cere iubire din partea celui ce dialoghează în cazul nereuşitei. „Deci să fim ascultători şi să fim uniţi între noi. Fiindcă aici îndemnul nu se adresează neputincioşilor, ci tuturor. Şi chiar dacă vrea cineva să se separe de tine, tu să nu te separi, nici să nu spui acel cuvânt rece, dacă mă iubeşte, îl iubesc; dacă nu mă iubeşte ochiul meu drept, îl scot; să nu faci deci cauza îngrijirii cauză de lenevie, nici să nu spui, din cauză că e bolnav, de aceea îl neglijez. De vreme ce boala e îngheţarea iubirii, tu încălzeşte-l pe cel ce a suferit îngheţarea. Ce să fac deci, spui, dacă nu se încălzeşte. Insistă să faci ceea ce depinde de tine”[129].

[1] Pentru pericopa evanghelică de la In 4, 1-42, vezi Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, PG 59, 177-200; La Samarineanca, PG 59, 535-542; Sf. Teofil al Bulgariei, La Ioan, PG 123, 1228b-1257a. Eftimie Zigabenul, La Ioan, PG 129, 1184c-1204c. Teofan Keramevs, Omilii la Evangheliile duminicale şi la sărbătorile de peste an 38, PG 132, 720d-744a; Sf. Grigore Palama, Omilia 19, PG 151, 248c-264d. Vezi A. M. Hunter, The Gospel According to John, Cambridge, Cambridge University Press, 1965, p. 45-52; John Marsh, The Gospel of St. John, Pelican New Testament Commentaries, Penguin Books 1985, p. 207-227; Leon Morris, The Gospel According to John, The New Internaţional Commentary on the New Testament, Michigan 1992, p. 251-284; Χ. Βάντος, Θέματα ποιμαντικής ψυχολογίας Ι, ποιμαντικός διάλογος, Θεσσαλονίκη 1984, σ. 43-49; Σ. Ν. Σάκκος, Ερμηνεία ευαγγελικών περικοπών, Θεσσαλονίκη 1986, σ. 41-60.

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, SC, Nr. 51, p. 101-102.

[3] Pr. G. Florovski, Teme ale Teologiei Ortodoxe, ediţia greacă, p. 179.

[4] Sf. Grigore Palama, Omilia 21, PG 151, 277 ab.

[5] Cf. I In 5, 20.

[6] Sf. Ioan Gură de Aur, La Evrei, Omilia 6, 2, PG 63, 56.

[7] Dumnezeul creştin e deasupra legilor şi a automatismului menţinut în parte în ele. Dumnezeu Se mişcă în actele Sale cu o libertate care, deşi menţine şi acest automatism, săvârşeşte adeseori şi excepţii de la el prin minuni, dar e dăruit vieţii duhovniceşti ca mijloc de cunoaştere pentru binele plănuit de ea. Omul nu lucrează şi nu împlineşte nici binele, nici răul în mod forţat sau automat. De aceea, Dumnezeu e libertatea deplină, dar libertatea Lui, însoţită de puterea nemărginită, e sursa exclusivă a binelui, deşi omul poate să nu primească tot binele pe care i-l împărtăşeşte şi dăruieşte Dumnezeu, sau spre care ţinteşte harul şi ajutorul lui Dumnezeu.

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Diferite capete, 4, 51-52, PG 90, 1328 bc. Capete despre teologie şi iconomie, 1, 68, PG 90, 1108 c.

[9] Diferite capete 4, 53, PG 90, 1328d.

[10] Comuniunea cu Hristos eliberează de puterea morţii şi dăruie viaţa veşnică (In 11, 25-26). Cutremurător în această viaţă este numai moartea duhovnicească, adică pierderea comuniunii iubitoare cu Hristos. Vezi Sf. Grigore Palama, Către monahia Xeni, PG 150, 1049 b.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 14, 2, PG 59, 94 B.

[12] La Romani, Omilia 15 PG 60, 527.

[13] La Ioan, PG 59, 178.

[14] Nικ. Α. Νησιώτης, Φιλοσοφία της θρησκείας και φιλοσοφική θεολογία, Αθήνα, 1972, p. 40. Vezi Gal 4, 9.

[15] Scopul creării omului este îndumnezeirea (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, 1, 3, PG 3, 376 a). Sfântul Maxim semnalează că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se împărtăşi de natura dumnezeiască şi pentru a se asemăna Lui prin îndumnezeirea prin harul dumnezeiesc (Diferite Capete, 1, 42, PG 90, 1193 d). Îndumnezeirea se oferă omului ca dar al lui Dumnezeu (Ibidem, 4). Dar omul a vrut să se îndumnezeiască pe sine prin sine, tăgăduind ajutorul şi comuniunea cu Dumnezeu. Ceea ce nu a izbutit el prin lepădarea de Dumnezeu, Hristos i-o oferă prin întruparea Lui. Întruparea lui Hristos a realizat îndumnezeirea omului. Trupul lui Hristos este o nouă rădăcină a vieţii şi a nestricăciunii, pe care o oferă mlădiţelor ei (Sf. Grigore Palama, Omilia 52, 2).

[16] Oamenii dobândesc înfierea prin Cel ce este Fiu după Dumnezeire, în Dumnezeirea cea fără început. Sfântul Ioan Scărarul spune că trei cuvinte au aceeaşi semnificaţie: nepătimire, iubire şi înfiere (Scara 30, 4).

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 14, 2, PG 59, 93.

[18] Ibidem, Omilia 11, 1, PG 59, 79.

[19] La Psalmul 64, 3, PG 55, 187.

[20] La Galateni, Comentariu cap., I, 5, PG 61, 619 D.

[21] Dumnezeu este iubire smerită, iar nu trufaşă. Aşa smereniei lui Dumnezeu îi corespunde deşertarea, iubirea Sa chenotică. Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a trăit micşorându-se până la limite de neajuns nouă. Iată trăsătura caracteristică a iubirii lui Dumnezeu: ea este de sine chenotică.

[22] Nu există spiritualitate fără morală şi morală fără virtuţi. Prin virtuţi nu înţelegem un oarecare eticism sau ştiinţă a virtuţilor care se află dependentă de ispita autonomiei şi a îndreptăţirii de sine. Vorbim despre etos ortodox, care este practica sau exerciţiul virtuţilor evanghelice sau a virtuţilor lui Hristos. În acest sens, spiritualitatea e însuşi etosul, adică un mod de viaţă care se exprimă prin creşterea şi rodnicia omului în virtuţi. Lucrarea virtuţilor şi progresul în acestea mărturisesc caracterul dinamic al spiritualităţii. Virtuţile certifică criteriul spiritualităţii, care e praxis şi făptuire, acţiune şi demers dinamic şi mişcare de la credinţă până la iubire. Dar ca să ne îndepărtăm de orice confuzie a unei supralicitări unilaterale şi excesive a virtuţilor, care poate iarăşi să ne conducă la ispita faptelor umane vrednice de răsplată, trebuie să devină clar vă virtuţile, lucrarea sau efectul lor nu sunt o oarecare activitate individuală şi închisă a omului. Dimpotrivă, împlinirea sau exerciţiul lor este lucrarea după Dumnezeu a omului, participarea omului la fapta mântuitoare a lui Dumnezeu, în Hristos.

[23] La II Corinteni, Omilia 7, 6, PG 61,62 D.

[24] Lc 15, 3-7.

[25] Sf. Ioan Scărarul, Κλίμαξ, 41, Αθήνα, 1979, p. 173-174, 179.

[26] Cf. I Cor 2, 16.

[27] Apoc 3, 20.

[28] P. Evdochimov, H Πάλη με τον Θεόν, Θεσσαλονίκη, 1981, p. 80.

[29] Cf. Ιωάννης Ν. Καρμίρης, „Ο καθολικός καρακτήρ της σωτηρίας”, în Έκκλησία 59 (1979) p. 324-325.

[30] Κώστας Δεληκωσταντής, Tο ήθος της ελευθερίας, Αθήνα, 1990, p. 64- 65.

[31] Nicolas Berdiaev, Πέντε στοχασμοί περί Υπάρξεως, Αθήνα, 1983, p. 2003.

[32] Sf. Ioan Gură de Aur, La Matei, Omilia 59, 6, PG 58, 581.

[33] La Romani, Omilia 23, 4, PG 60, 619.

[34] George Florovsky, Αγία Γραφή, Εκκλησία, Παράδοσις, Θεσσαλονίκη, 1976, p. 14-15.

[35] Sf. Vasile cel Mare, cap. 38, PG 32, 326-328.

[36] Teofan Keramevs, op. cit., PG 132, 729 c.

[37] Eftimie Zigabenul, PG 129, 1188 d.

[38] Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., PG 59, 537.

[39] Sf. Teofilact al Bulgariei, op. cit., PG 123, 1245d.

[40] Fapte 9, 10.

[41] Sf. Ioan Gură de Aur, La Matei, Omilia 71, 1, PG 58, 661. Vezi In 21, 16. I In 4, 20.

[42] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Samarineană, PG 59, 538.

[43] Sf. Vasile cel Mare, Όροι κατά πλάτος, 3, PG 31, 917 a.

[44] Sf. Nil Ascetul, Πρός Αγάθιον μονάζοντα, 4, 11, PG 79, 837 b. Vezi Ν. Π. Μπρατσιώτης, Ανθρωπολογία της Παλαιάς Διαθήκης, Αθήνα, 1983, p. 269-273.

[45] Cf. Ignatius of Antioch, The Resurrection and Modern Man, Crestwood, New York: St. Vladimir’s Seminary Press, 1985, p. 31. Vezi Ε. Βίττης, „Η Συνάντηση”, în Γρηγόριος ο Παλαμάς 62 (1979), p. 165.

[46] Sf. Ioan Gură de Aur, La II Corinteni, Omilia 13, 1, PG 61, 491.

[47] „Taina persoanei se revelează în iubire, taina unei fizionomii unice şi de neînlocuit, taină ce rămâne închisă pentru cei ce nu iubesc. (…) Persoana e strâns legată de iubire. Prin intermediul iubirii se studiază, prin ea se transcende singurătatea şi înaintează să concretizeze comuniunea. Iubirea, la rândul ei, condiţionează persoana, e relaţia faţă către faţă în care persoana iese din sine ca să pătrundă în cealaltă persoană; e actul prin care persoana se recunoaşte şi se certifică pentru totdeauna.” (Nicolae Berdiaev, Πέντε στοχασμοί περί ύπάρξεως, p. 222)

[48] „Sfârşitul iubirii face din doi unul. E vorba despre vederea sinelui nostru în Dumnezeu prin intermediul aproapelui. Când aproapele trece prin mine şi eu prin aproapele, atunci împlinim prin comuniunea persoanelor unitatea firii umane. E minunea membrelor de o fiinţă ale trupului, unde fiecare nu e numai unit, dar în care toţi sunt unul, unul pentru altul.” (Pavel Evdochimov, Femeia şi mântuirea lumii, ediţia greacă, p. 13)

[49] Sf. Ioan Gură de Aur, La I Corinteni, Omilia 34, 4.

[50] La II Timotei, Omilia 1, 2, PG 62, 603.

[51] Ef 3, 19; II Cor 13, 13.

[52] Despre iubirea desăvârşită, 2, PG 56, 281.

[53] La Psalmul 7, PG 55, 117. Vezi I Cor 1, 9; 10, 6.

[54] Rom 13, 8-9; Gal 5, 13-14; I Cor 16, 14.

[55] Col 3, 14.

[56] La Efeseni, Omilia 11, 1, PG 62, 79.

[57] G. Florovsky, Αγία Γραφή…, p. 57.

[58] Cf. II Cor 12, 4.

[59] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Samarineană, PG 59, 540.

[60] Teofan Keramevs, op. cit., 38, PG 132, 729 bc.

[61] Sf. Ioan Gură de Aur, op., cit, PG 59, 541.

[62] Sf. Grigore Palama, Omilia 19, PG 151, 252 d.

[63] „Cauza acţiunii creatoare a lui Dumnezeu se găseşte în Sine, este mişcarea din interior întotdeauna către exteriorul Sinelui, este dăruire, ofertă, jertfă în comuniunea Sinelui în relaţie personală cu dialogul absolut Eu-tu prin Cuvânt. (…) De aceea creează realităţi obiective în afara Sinelui şi în fruntea acestora ipostasul uman, ca Tu, după chipul Lui, având dreptul, tocmai datorită faptului că provine din iubirea Lui, altfel spus a creativităţii animate în libertate, să spună Acestuia nu la voia Lui. Şi atunci creativitatea se înfăţişează desăvârşită, deplină prin iubirea însăşi a Creatorului, revelându-se ca jertfă în trup, ca să transforme acest nu al libertăţii lui, creat din iubire, într-un da al relaţiei depline cu cel iubit în gradul desăvârşit al Creatorului lui.” (Νικ. Α. Νησιώτης, Προλεγόμενα είς την Θεολογικήν Γνωσιολογίαν, Αθήνα, 1975, p. 62)

[64] Sf. Maxim Mărturisitorul, Despre iubire, 30, PG 90, 993 b.

[65] Παναγιώτης Κ. Χρήστου, Το Μυστήριο του Ανθρώπου, Θεσσαλονίκη, 1983, p. 64.

[66] I Cor 13, 5.

[67] Sf. Ioan Gură de Aur, La I Tesalonicieni, Omilia 5, 1, PG 62, 423.

[68] I In 4, 7-8.

[69] Avva Ioan Kolovos, Το Γεροντικόν, Αθήνα, 1981, 49.

[70] Sf. Atonie cel Mare, Το Γεροντικόν, 2.

[71] Sf. Ioan Gură de Aur, La I Corinteni, PG 61, 260.

[72] Isidor Pelusiotul, Cinci cărţi de epistole la interpretarea Sfintei Scripturi, 2, 129, PG 78, 573 b.

[73] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte Ascetice, ediţia Σπετσιέρης, Θεσσαλονίκη 1977, p. 307 -308.

[74] Sf. Ioan Gură de Aur, La Ioan, Omilia 47, 4, PG 59, 268.

[75] G. Florovsky, Δημιουργία και απολύτρωση, Θεσσαλονίκη, 1983, p.16.

[76] Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., 10, 1, PG 59, 73.

[77] La Matei, Omilia 82, 4, PG 58, 742. Vezi Π. Χρήστου, Ελληνική Πατρολογία, Θεσσαλονίκη, 1989, vol. 4, p. 302-303.

[78] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, 30, 4, BEΠ 41, 157.

[79] Sf. Maxim Mărturisitorul, PG 90, 1272.

[80] Ibidem, col. 368.

[81] Pentru identificarea „apei vieţii’ cu Duhul Sfânt, vezi şi In 7, 38. „Fiindcă obişnuieşte să numească apă vie pe Duhul Cel Sfânt” (Teofan Keramevs, op. cit, 38, PG 132, 732 a).

[82] Sf. Ioan Gură de Aur, Către preotul Gothus, Ibidem. Vezi M. A. Schatkin, Saint John Chrysostom as Apologist, Fathers of the Church, 73, Washington, D. C., 1983. Γ. Παπαμιχαήλ, Απολογητικά των Πατέρων των πέντε πρώτων αιώνων, Αθήνα, 1964.

[83] Lupta contra patimilor necesită o trezvie continuă şi rugăciune a minţii. Fiecare patimă are chip sau înfăţişare şi tot efortul nostru se îndreaptă spre a nu ceda mintea când o oarecare înfăţişare a patimii se leagă de noi şi ne atrage, printr-un dialog fals, către păcat. Trebuie să învăţăm să stăpânim mintea şi necontenit să cercetăm unde se află ea. Dacă mintea acceptă dialogul pătimaş cu gândurile, atunci se murdăresc atât mintea, cât şi inima, care este atrasă spre săvârşirea cu fapta a păcatului. Dimpotrivă, când în minte este prezent harul lui Hristos, se întâmplă contrariul: mintea, sufletul şi întreaga noastră făptură se cuprind de focul curăţitor şi sfinţitor al harului lui Hristos şi treptat fiinţa noastră se deprinde să fie într-un dialog iubitor cu Dumnezeu, obişnuindu-se să petreacă toată vremea cu Dumnezeu.

[84] Sf. Ioan Gură de Aur, La Romani, Omilia 13, 6, PG 60, 516.

[85] Despre locuri obscure la Profeţi 2, 5, PG 56, 182 D.

[86] La Ioan, Omilia 86, 1, PG 59, 411.

[87] Împotriva…2, 10, PG 47, 348.

[88] Cateheză baptismală 2, 3, PG 49, 236.

[89] La Efeseni, Omilia 13, 2, PG 62, 96.

[90] Σπυρού Κ. Τσιτσίγου, Η Ψυχή του Ανθρωπού κατά τον. Ι. Χρυσόστομο, Θεσσαλονίκη, 1998, teză de doctorat, p. 87.

[91] Sf. Grigore Palama, Omilia 33, PG 151, 421.

[92] Cf. Ilia Boulgaraki, Gânduri pentru spovedanie, în Sinaxi 25, 1998, p. 105.

[93] Avva Isaia, Capete despre asceză şi linişte, PG 40, 1213 ab.

[94] Vladimir Lossky, H μυστική θεολογία της Ανατολικής Εκκλησίας, Θεσσαλονίκη, 1973, p. 153. Ν. Ματσούκας, Το πρόβλημα του κακού, Θεσσαλονίκη, 1986, p. 186-197.

[95] Sf. Simeon Metafrastul, op. cit., 8, BEΠ 57, 241.

[96] George Florovsky, op. cit., p. 100.

[97] Sf. Isaac Sirul, Τα ευρεθέντα ασκητικά, ed. cit., p. 317.

[98] Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt despre statornicie, 32, 8, BEΠ 60, 15.

[99] Sf. Simeon Metafrastul, Despre Păcat, 10, BEΠ 57, 242.

[100] Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic, 2, BEΠ 53, 379.

[101] Sf. Grigorie Palama, Către Monahia Xenia, 9, Syggrammata, vol. V, p. 197.

[102] Ibidem, 13, p. 198.

[103] Ibidem, 12, p. 198. Vezi Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 48, 6, BEΠ 52, 121.

[104] Ibidem, 10, p. 197.

[105] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoare lui Teodor, 5, S. Ch. 117, p. 73.

[106] Sf. Vasile cel Mare, Că Dumnezeu nu este cauza relelor, 5, BEΠ 54, 92.

[107] Cf. N. Mitsopoulou, op. cit., p. 45-48; N. Basileias, Misterul Morţii, Atena, Sotir, 1980, p. 96-117.

[108] P. Evdochimov, Η Πάλη…, p. 102.

[109] Ef 2, 14-15.

[110] Cf. G. Florovsky, Δημιουργία…, p. 57.

[111] Sf. Grigore de Nissa, Despre crearea omului, 18, PG 44, 193c.

[112] Sf. Isaac Sirul, op cit., p. 256-257.

[113] Despre caracterul terapeutic al Ortodoxiei, vezi Κ. Δ. Μουρατίδης, „Η ιατρική του σώματος τύπος της κατά ψυχήν θεραπείας κατά του Μ. Βασιλείου”, în Θεολογία 39 (1968), p. 33-50. Ι. Ρωμανίδης, Ρωμαίοι ή Ρωμηοί Πατέρες της Εκκλησίας, Ι, Θεσσαλονίκη, 1991, p. 22-26.

[114] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, 34, PG 3, 733c.

[115] Nemesiu al Emesei, Despre natura omului, 41, BEΠ 38, 297.

[116] Sf. Grigorie de Nissa, La Ecclesiast 7, BEΠ 65 A, 251.

[117] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 2, 2, BEΠ 39, 52.

[118] Sf. Ioan Gură de Aur, La Romani, Omilia 27, 3, PG 60, 647.

[119] Sf. Grigore Teologul, Cuvântarea 2, 16, PG 35, 425 a.

[120] Sf. Vasile cel Mare, op., cit., 2, PG 31, 908 b.

[121] Arhim. Αντώνιος Ρωμαίος, Πρακτικά Ά Συμποίου Ποιμαντικής Ψυχολογίας και Εξομολογητικής, Θεσσαλονίκη, 1981, p. 17-49.

[122] Sf. Vasile cel Mare, Όροι κατ’ επιτομήν, 175, PG 31, 1197 cd.

[123] Sf. Ioan Scărarul, op. cit., 41, 176.

[124] Sf. Ioan Gură de Aur, La Cuvântul: Părinte dacă este cu putinţă…, 4, PG 51, 38.

[125] Sf. Nil Ascetul, PG 79, 513.

[126] Sf. Isaac Sirul, Τα ευρεθέντα…, p. 307.

[127] Eftimie Zigabenul, op. cit., PG 129, 1192 c.

[128] Sf. Ioan Gură de Aur, La II Timotei, Omilia 6, PG 62, 632.

[129] Idem, La Romani, Omilia 27, PG 60, 647.

(Citit de 94 ori)