Spiritualitatea ortodoxă și revoluția tehnologică

Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada

Introducere

Se vorbește mult în zilele noastre despre „revoluția tehnologică”, așa cum este văzută de ambele părți, de cei în favoarea ei și de cei care sunt foarte porniți împotriva ei. În domeniul teologiei ortodoxe, însă, există oare cu adevărat vreo diferență esențială între problema veche de secole a tehnologiei și realitatea de astăzi? Am putea vorbi, desigur, despre ultimul secol, cu revoluția industrială și cu toate consecințele ei – sociale, politice, morale, religioase, și așa mai departe. Când oamenii vorbesc despre o nouă eră în istoria umanității, despre a treia revoluție, tehnologică, nu exagerează ei oare amploarea schimbării (care nu poate fi negată) condițiilor în care trăim? Nu ar fi mai realist, în loc să vorbim despre o revoluție, să recunoaștem un proces care a început cu mult înainte de revoluția industrială și a atins punctul culminant în dezvoltările și urmările acesteia? Caracteristica de bază care este nouă, totuși, în tehnologia modernă, este că aceasta folosește lucrurile pe dos. Dacă în timpurile trecute oamenii încercau să folosească știința pentru a-și îmbunătăți stăpânirea asupra naturii, acum aceasta a pătruns în legile cele mai intime ale naturii, fapt ce poate avea rezultate pozitive, dar poate și oferi oportunități teribile și nelimitate pentru intervenția în înseși aceste legi. Și unde ne-ar putea duce această inversiune? La extinderea în continuare a oportunităților respective, sau la restricții voluntare pentru a asigura suveranitatea, demnitatea și supraviețuirea naturii? Din acest motiv, problema nu este, în esență, cea a relației dintre Om și Natură, ci mai degrabă cea a fericirii noastre prin alegerea dintr-o serie nelimitată de posibilități, astfel încât să nu cădem victime ale lucrului propriilor noastre mâini. De ce menționez acest lucru? Deoarece cu îndreptățire ne amintim cuvintele lui Iov: „Struţul e hain cu puii săi, ca şi cum n-ar fi ai lui, şi nu-i pasă deloc de truda sa zadarnică.” (Iov 39:16). Cu alte cuvinte, era noastră se comportă cu asprime și cu indiferență față de copiii săi, ca și cum nu ar fi ai săi. Iar această atitudine nesăbuită și întâmplătoare reduce orice încercare și orice efort la zero și, în cele din urmă, eșuează. În fine, nu este rolul nostru de a identifica schimbările revoluționare, ci mai degrabă, de a le semnala contemporanilor noștri adevărata menire a tehnologiei și de a propune criteriile teologice și morale ortodoxe.

A. Antropologie și tehnologie

Adam în Paradis era „gol întru simplitate și neștiutor în viață”, neîmbrăcat și fără „meserie”. Chemarea sa, ocupația sa esențială era contemplația, observarea lui Dumnezeu, căutată și găsită în paza copacului cunoașterii. Dumnezeu a făcut omul „cultivator al plantelor eterne”, pentru ca prin agricultura în Eden, el să fie ocupat tot timpul cu Dumnezeu. Prin urmare, tehnologia își face apariția după Cădere. Primul fiu al lui Adam (Fac. 4:1-26), Cain, era agricultor; Abel era păstor; amândoi, prin urmare, erau legați de natură. Cel de-al treilea fiu, Enoh, a devenit constructor de orașe. Din ceilalți urmași, Iabal a întemeiat modul de viață nomad. Fratele său, Iubal, a fost inventatorul instrumentelor cu coarde – al psalterionului și al harpei. Tobalcain a fost făurar de unelte de aramă și fier. În fine, fiul lui Set, cel cu frică de Dumnezeu, Enos, credincios numelui lui Dumnezeu, a întemeiat prima congregație publică, instituind astfel cultul lui Dumnezeu, astfel încât toți acești descendenți ai lui Adam orientați spre tehnologie să poată găsi atât un loc, cât și un mijloc de a-L contempla pe Dumnezeu și să lucreze oriunde ar fi mers, până la obținerea stăpânirii asupra pământului. Prin binecuvântările lui Dumnezeu și prin trudă grea, apariția treptată a tehnologiei de la agricultură până la industrializare îi asigură omului oportunitatea de a-și păstra poziția de stăpân al naturii, în pofida Căderii ancestrale. Tehnologia este prilejuită de puterile raționale ale omului și reprezintă un mod de compensare a slăbiciunii sale, în comparație cu animalele, care au suficientă putere pentru a supraviețui, în comparație cu forțele naturii, cu necesitățile vieții și așa mai departe. Am putea menționa aici că la vechii înțelepți și în Scriptură nu există nicio diferență între artă și artifacte (tehnologie), care, cu condiția să corespundă firii noastre, nu putea fi străină sau ostilă „frumuseții”. Arta precedă mecanica, căci a fost mai mare nevoie de ea, în timp ce tehnologia s-a dezvoltat nu pentru a sluji celor mai înalte preocupări ale omului, ci cu scopul unei producții și al unui profit sporit. Așadar, în evoluția sa, dacă Omul dorește să fie stăpân, tehnologia în general trebuie să fie păstrată cu grijă într-un anumit cadru logic. Ea nu ar trebui să reprezinte un scop în sine, ci mai degrabă o dispoziție, un mijloc către scop, o cale către cele mai profunde legi și elemente nu numai ale pământului, ci și a ceea ce se află deasupra pământului. Căci, după cum afirmă Sf. Grigorie de Nyssa, oamenii au „o postură dreaptă, se ridică spre cer și privesc în sus. La început se observă aceste lucruri și valoarea lor împărătească”.

B. Controlul asupra tehnologiei

Automatizarea din epoca industrială și mai ales tehnologia informației din epoca post-industrială, împreună cu criza ecologică, ridică o singură întrebare: de ce trebuie să fim serviți de tehnologia modernă, care este un idol nesățios, o mașinărie care depășește controlul nostru? De ce trebuie să fie întreaga noastră societate organizată tehnologic? Numai pentru a hrăni această mașinărie? Un distins ierarh rus (Filaret, Mitropolitul Minskului) a dat în vileag, de exemplu, că întreaga producție a enormelor mine de fier avea o singură destinație: de a face noi echipamente miniere pentru aceleași mine! Este normal că progresele rapide în fizica nucleară și în genetică deschid noi orizonturi științifice, dar în același timp ele creează probleme și pericole pentru rasa umană, astfel încât este evidentă nevoia imperativă a unei intervenții morale în domeniul tehnologiei. Îngrijorător este optimismul absurd și „fără griji” al multor oameni de știință și instituții politice. În opinia lor, dezvoltarea tehnologică conține în sine soluția problemelor pe care le cauzează, prin urmare, ea nu trebuie stăvilită, pentru a permite descoperirea „soluțiilor tehnice” pentru diversele probleme. De exemplu, cine poate exercita controlul într-un regim ideologic, când se caută cu bună știință crearea unui tip de om tehnologic? Cuvintele Sfântului Apostol Pavel se aplică în acest caz: „Şi de ce n-am face cele rele, ca să vină cele bune?” (Rom. 3:8).

Există și persoane care, de cealaltă parte, folosind argumente istorice și invocând incapacitatea noastră de a prezice cum vor evolua în viitor invențiile, resping orice intervenție morală. Firește, tehnologia per se, nu este dăunătoare, fiind rodul rațiunii și intelectului Omului, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Dar când, nestăpânită și nestrunită, ea se precipită spre destinația sa, atunci tehnologia devine luciferică și nu aduce lumină, cu întunecime densă. Pericolul pentru noi este lipsa de responsabilitate în modul în care este administrată și exploatată tehnologia, mod care își are finalitatea în dominarea sufocantă a vieții omenești și în soluționarea problemelor prin mijloace tehnice, fără a ține cont de principiile morale și metafizice. În final, să ascultăm vocea Tradiției noastre Ortodoxe.

C. Poziția Bisericii în ceea ce privește această problemă

Biserica lui Hristos păstrează într-o formă curată Tradiția Ortodoxă, o forță unică, reală, care se inspiră din viața și experiența ei, dintr-un izvor nesecat de ascetism și din vocea tezaurului ei de tradiție monastică, care este întotdeauna profundă și vitală. Tradiția monastică poate oferi membrilor Bisericii criterii aplicabile de comportament în ceea ce privește tehnologia. Biserica și monahismul nu au o atitudine ostilă progresului tehnologic. Dimpotrivă, de-a lungul secolelor, călugării s-au dovedit a fi agenți puternici ai invenției științifice și tehnice. În Occidentul medieval, călugării au refăcut civilizația, care fusese distrusă în cursul invaziilor barbare. Mănăstirile au devenit puncte de reper pentru științele naturale, în care s-au dezvoltat matematica, zoologia, chimia, medicina și altele. Cele mai importante invenții din mănăstiri au format bazele industriei. De asemenea, solicitând suprafețe întinse de teren, călugării au creat oportunitatea dezvoltării agricole. Pentru a evita absența de la slujbe a călugărilor, Sf. Atanasie Athonitul, a construit – pe Sfântul Munte – un dispozitiv mecanic de frământat, acționat de boi. Acest instrument, citim în viața sfântului, „era cel mai bun, atât ca atractivitate, cât și ca artă a invenției”. Același lucru se întâmpla în toate teritoriile în care existau mănăstiri ortodoxe. Mănăstirea ortodoxă a viețuit întotdeauna ca o realitate eshatologică și o cunoaștere anticipată a Împărăției Cerurilor, fiind prin urmare și un model de societate organizată cu un mod de viață fidel Evangheliei, adoptând ca valoare esențială demnitatea umană, libertatea și slujirea semenilor. Date fiind acestea, Sfinții Părinți au supus tehnologia în mănăstire la două criterii, după cum remarcă Sfântul Vasile cel Mare, respectiv munca și alegerea aplicațiilor tehnice.

a) Moderația

Având în minte acest criteriu, sunt alese acele aplicații tehnice care să păstreze „pacea și liniștea” vieții din mănăstire, astfel încât să fie evitate atât confortul necuvenit, cât și efortul chinuitor. Scopul nostru trebuie să fie „cumpătarea și simplitatea”. În opinia lui Vasile cel Mare, tehnologia este „necesară în sine pentru viață și asigură multe înlesniri”, cu condiția ca unitatea vieții comunității monahale să fie păstrată netulburată și închinată Domnului. În termeni generali, cuvântul nostru de ordine s-ar cuveni să fie: „Scopul comun trebuie să fie satisfacerea unei trebuințe”. Sfântul Petru Damaschinul adaugă: „Tot ce este în afară de trebuinţa neapărată, adică tot ce nu ajută la mîntuirea  sufletului, sau la viaţa trupului, i se face piedică celui ce vrea să se mîntuiască”. Desigur că aceste principii nu se aplică numai vieții în mănăstiri. Ele ar trebui să reprezinte linii directoare pentru controlul asupra tehnologiei, ca să nu fim exterminați.

b) Trezvia duhovnicească

Cel mai teribil dușman creat de cultura post-industrială, de cultura tehnologiei informației și a imaginii, este distragerea înșelătoare. Inundați de milioane de imagini și de o sumedenie de diferite situații la televizor și în media, în general, oamenii își pierd liniștea, stăpânirea de sine, puterile de contemplație și de reflecție și se orientează spre exterior, înstrăinându-se de ei înșiși, într-o lume absurdă, insensibilă la imperativele inteligenței lor. Dacă oamenii, mai ales copiii, se uită la televizor 35 de ore pe săptămână, după cum afirmă statisticile, nu le sunt atunci mințile și sufletele amenințate de Scila și Caribda, nu se află între diavol și adânca mare albastră? (Homer, „Odiseea”, XII, 85)? Majoritatea credincioșilor Bisericii mărturisesc că nu reușesc să se roage, să se concentreze și să se elibereze de grijile lumești și de furtunile spiritului și ale sufletului, care pun în pericol seriozitatea, echilibrul interior, munca agreabilă, liniștea familială și o viață socială constructivă. Lumea imaginii industriale degenerează într-o adevărată idolatrie. Învățăturile Sfinților Părinți privind trezvia duhovnicească îi înarmează pe oameni pentru a putea stăvili efectele dezastruoase ale societății tehnologice.Căci armele luptei noastre … sunt puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor” (2 Cor. 10:4), spune Sfântul Apostol Pavel. Trezvia duhovnicească este o protecție pentru orișicine „conținând toate lucrurile bune din această vreme și din cea care va veni” și „calea ce duce la Împărăție, la cea dinlăuntrul nostru și la cea viitoare”. Trezvia duhovnicească nu este prerogativa exclusivă a celor angajați activ în contemplare. Ea este pentru toți cei care în mod conștient „se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea” (1 Cor. 7:31). În era industrială, oamenii au devenit consumatori și sclavii lucrurilor produse. În societatea post-industrială, ei devin de asemenea consumatori și sclavii imaginilor și ai informațiilor care le umplu viețile. Cumpătarea și trezvia duhovnicească sunt, pentru toți cei care intră în lume, arme pregătite de experiența vieții monastice și a Tradiției Ortodoxe în general, care abolesc robia umanității și ne păstrează sănătatea și suveranitatea în calitate de copii ai lui Dumnezeu.

 

(Citit de 136 ori)